– Pe Sara Dootz am cunoscut-o în urmă cu 30 de ani. Păzea poarta cetății din Viscri. O femeie subțirică, scăpărător de inteligentă, cu o inimă cât roata soarelui. Nu plecase în Germania, în exodul sașilor din Ardeal, ca să nu rămână biserica singură. Sara era convinsă că atâta vreme cât clopotele vor bate, Viscri nu va muri. Și n-a murit. Ba din contră: Caroline, fata cea frumoasă a Sarei, a făcut din Viscri un sat al viitorului. Astăzi, clopotele nu bat a moarte, ci a viață, spre mulțumirea Sarei, care le aude din cer. Evocare pentru un înger. –

Sara Dootz stă în poarta cetății, cu cheile legate la brâu. E scundă, subțirică, apretată, vorbește incredibil de corect românește și se bucură de mirarea mea. O mirare boltită cât poarta mare a cetății, prin care curge lumină, miros de tei înfloriți și acorduri de Bach.
Zi superbă de Mai, în inima Transilvaniei. În biserica de pe dealul din Viscri, un grup de austrieci stau cu gura căscată, privind țevile de alamă ale orgii, stranele pictate cu flori de câmp, îngerii din lemn aurit care păzesc cu strășnicie altarul, duhul bisericii, plutind aievea prin penumbra străvezie și răcoroasă. În amărâta de Românie să existe așa ceva? O biserică seculară, pe care Dumnezeu să o mai țină în viață așa cum a fost înălțată de primii sași care au pus piciorul în Transilvania?
Bătrână, crăpată, cu rănile acoperite de o verdeață cățărătoare, care le lecuiește și le ferește de arșiță, străvechea biserică de la Viscri supraviețuiește ascunsă între zidurile matusalemice ale cetății, între crenelurile și ferestruicile prin care cerul se sparge în oglinzi. Miroase a soare și a slănină afumată. Înainte să-și întoarcă călcâiele către sat, sașii urcau săptămânal la cetate, să-și taie câte o darabă de slană, pentru masa familiei. Duminica, mai veneau încă o dată, pentru slujba religioasă, înșirați pe ulița mare, în costumele lor din catifea și mătăsuri brodate, din pânzeturi albe prinse în copci și catarame de argint. În anii lor de maximă existență, când rostul li se împlinea ca pâinile din cuptor, pe dealul bisericii urcau 400-500 de sași. Astăzi, mai urcă 30 și-un preot venit cu contract din Germania, care se rotește, duminică de duminică, prin satele zonei, călcând ca păunii prin colbul din drum.
În Viscri, nu toți sașii și-au vândut casele, nu chiar toate au fost luate cu asalt de țigani și, chiar dacă sunt acum crăpate și oarbe, cu buruienile țâșnind prin tavane, sunt casele lor și duhul lor poate fi reînviat. Și prin casa Prințului Charles, cerul s-a umplut de urzici. Erau atât de înalte, încât fluturau ca un steag pe acoperiș. Iar acum, casa care i-a fost dăruită în Viscri e o piesă unică, de muzeu. O casă mare, cu poartă închisă, cu curte, cu șură și cu grădină, nemuritorul model de gospodărie-cetate sădit de sași în Ardeal. Din casa aia a pornit întreaga minune. Prințul a venit în Viscri să-și vadă casa, s-a învârtit bucuros prin ogradă, a dat tura pe uliță și la biserica de pe deal, a mirosit topitoria de tei și slănina afumată, a văzut-o pe Sara cea apretată, orga, băncile din biserică, cioplite dintr-un singur copac, stranele pictate cu flori de maci și-albăstrele, a ascultat pădurea (câtă a mai rămas), clopotele, vântul de primăvară, și Prințul Charles s-a îndrăgostit. Sara jură că a plecat cu ochii în lacrimi din Viscri. Când s-a întors, a adus de la Londra un botanist, ca să identifice florile din pășunile românești. Și după Charles, potopul! Autobuzele cu turiști din Austria, din Germania și din Franța, din Belgia, Anglia, America și Olanda nu mai obosesc să-i calce pe urme, înfundându-și cauciucurile în drumurile strâmbe și desfundate, trecând prin țigăniile vesele și pestrițe, cotind pe sub pădurile de stejari, vândute de pădurari pe o țuică, printre pășunile sălbăticite, pe care ar putea paște și crește milioane de vaci și de oi, forțându-și motoarele la turație maximă pe ulița mare, pe sub cuiburile de berze și pe sub picajele rândunelelor, până sub turnurile bisericii.

„Zici că-s nebuni”, spune Sara și râde. „Fug peste tot, pun mâna să vadă dacă este adevărat, pipăie casele, porțile, iarba plină de flori și de gâze (la ei totul a fost înlocuit de gazon), vacile din grajd și găinile pestrițe din curte vor să mănânce ouă adevărate, de țară, lapte gras, din șiștar. «Nu pierdeți asta! Nu pierdeți asta!», spun și mă roagă să mai trag încă o dată clopotele de la biserică.” Și pleacă, și se întorc din nou, în vacanță, înnebuniți să găsească minunea pierdută la ei demult: un sat străvechi și adevărat, în care prin poarta cetății să curgă soare și miresme topite de flori de tei. „Sufletul unui sat din Ardeal”, mă gândesc; sufletul locului, păzit de Sara, o săsoaică slăbuță, mărunțică și apretată, cu cheile bisericii legate la brâu.
Si uite asa vin si ne ocupa tara…Si se fac ei stapini si aici la noi…