Îngerul de la poarta cetății

– Pe Sara Dootz am cunoscut-o în urmă cu 30 de ani. Păzea poarta cetății din Viscri. O femeie subțirică, scăpărător de inteligentă, cu o inimă cât roa­ta soa­re­lui. Nu plecase în Ger­mania, în exodul sașilor din Ar­deal, ca să nu rămână biserica singură. Sara era con­vinsă că atâta vreme cât clopotele vor bate, Viscri nu va muri. Și n-a murit. Ba din contră: Caro­line, fata cea fru­moasă a Sarei, a făcut din Viscri un sat al viitorului. Astăzi, clopotele nu bat a moar­te, ci a viață, spre mul­țu­mirea Sa­rei, ca­re le aude din cer. Evo­care pentru un înger. –

Sara Dootz stă în poarta cetății, cu cheile lega­te la brâu. E scundă, subțirică, a­pre­­ta­tă, vor­bește incredibil de corect româ­nește și se bucură de mirarea mea. O mirare boltită cât poar­ta mare a cetății, prin care curge lumină, miros de tei înfloriți și acorduri de Bach.

Zi superbă de Mai, în inima Tran­sil­va­niei. În biserica de pe dealul din Vis­cri, un grup de aus­trieci stau cu gura căscată, privind țevile de ala­mă ale or­gii, stranele pictate cu flori de câmp, îngerii din lemn aurit care păzesc cu străș­nicie altarul, duhul bisericii, plutind aie­vea prin pen­um­bra stră­vezie și răco­roa­să. În amărâta de Ro­mânie să exis­te așa ceva? O bise­rică seculară, pe ca­re Dumne­zeu să o mai țină în viață așa cum a fost înăl­ța­tă de pri­mii sași care au pus piciorul în Tran­­silvania?

Bătrână, crăpată, cu rănile acoperite de o ver­deață cățărătoare, care le lecu­ieș­te și le fe­rește de ar­șiță, străvechea bi­serică de la Viscri supra­vie­țu­iește as­cunsă între zidurile matusa­le­mice ale ce­tății, între crenelurile și feres­trui­cile prin care cerul se sparge în o­glinzi. Mi­roase a soare și a slă­nină afumată. Înainte să-și întoarcă căl­câiele către sat, sașii urcau săptămânal la cetate, să-și taie câte o darabă de slană, pentru ma­sa familiei. Duminica, mai veneau încă o dată, pentru slujba re­ligioasă, în­șirați pe ulița mare, în cos­tumele lor din catifea și mătă­suri bro­date, din pânzeturi albe prin­se în copci și catarame de argint. În anii lor de ma­ximă existență, când ros­tul li se împlinea ca pâi­nile din cup­tor, pe dealul bisericii urcau 400-500 de sași. As­tăzi, mai urcă 30 și-un preot ve­nit cu contract din Germania, care se ro­teș­te, du­mi­nică de dumi­ni­că, prin satele zo­nei, căl­când ca păunii prin col­bul din drum.

În Viscri, nu toți sașii și-au vândut ca­se­le, nu chiar toate au fost luate cu asalt de țigani și, chiar dacă sunt acum crăpate și oarbe, cu buru­ie­nile țâș­nind prin tavane, sunt ca­sele lor și duhul lor poate fi reînviat. Și prin casa Prin­țului Charles, cerul s-a um­plut de urzici. Erau atât de înalte, în­cât flu­turau ca un steag pe acoperiș. Iar acum, casa care i-a fost dă­ru­ită în Viscri e o piesă u­ni­că, de mu­­zeu. O casă ma­re, cu poar­tă închisă, cu curte, cu șură și cu grădină, nemu­ri­torul model de gos­podă­rie-cetate sădit de sași în Ar­deal. Din casa aia a pornit în­trea­ga minune. Prințul a venit în Viscri să-și va­dă ca­sa, s-a în­vârtit bucuros prin ogradă, a dat tura pe uliță și la biserica de pe deal, a mi­ro­sit to­pi­to­ria de tei și slăni­na afu­mată, a văzut-o pe Sara cea apretată, orga, băncile din bi­serică, cioplite dintr-un singur copac, stranele pictate cu flori de maci și-albăs­tre­le, a ascultat pădurea (câtă a mai rămas), clo­potele, vântul de pri­măvară, și Prințul Charles s-a îndrăgostit. Sara jură că a plecat cu ochii în la­crimi din Viscri. Când s-a întors, a adus de la Lon­­dra un botanist, ca să identifice florile din pășunile românești. Și după Charles, potopul! Au­tobuzele cu turiști din Austria, din Germania și din Franța, din Belgia, Anglia, America și Olan­da nu mai obo­sesc să-i calce pe urme, înfundându-și cauciu­cu­rile în dru­murile strâmbe și desfundate, trecând prin ți­gă­niile vesele și pes­trițe, cotind pe sub pădu­ri­le de stejari, vândute de pădurari pe o țuică, prin­tre pă­șunile sălbăticite, pe care ar putea paște și crește mili­oa­ne de vaci și de oi, forțându-și motoa­rele la turație maximă pe ulița mare, pe sub cui­bu­rile de berze și pe sub picajele rândunelelor, până sub turnurile bisericii.

„Zici că-s nebuni”, spu­ne Sara și râde. „Fug peste tot, pun mâna să va­dă dacă este ade­vărat, pipăie casele, porțile, iarba plină de flori și de gâze (la ei totul a fost în­locuit de ga­zon), vacile din grajd și găinile pestrițe din curte vor să mănânce ouă ade­vărate, de țară, lapte gras, din șiștar. «Nu pierdeți asta! Nu pierdeți asta!», spun și mă roagă să mai trag încă o dată clopotele de la biserică.” Și pleacă, și se întorc din nou, în vacanță, înne­bu­niți să gă­seas­­că mi­nu­­nea pierdută la ei de­mult: un sat stră­­vechi și adevărat, în care prin poar­ta cetății să curgă soare și mires­me topite de flori de tei. „Sufle­tul u­nui sat din Ar­deal”, mă gân­desc; su­fle­tul locului, păzit de Sara, o să­soaică slăbuță, mărun­ți­că și apretată, cu cheile bisericii legate la brâu.