Arhimandrit DOSOFTEI DIJMĂRESCU (Mânăstirea Putna): „Nu este ușor ca adolescent să-l găsești pe Dumnezeu pe cont propriu”

Consumul de droguri este una din plăgile lumii în care trăim. S-a răspândit peste tot, ca ciuma. Autoritățile încearcă să-l com­bată legislativ, prin pedepse, dar esența feno­me­nului este cu mult mai profundă. O „modă” care ascunde neîmpliniri sufletești și lipsa unui sens în viață. Un rost al ei, pentru care, în ultima vreme, tot mai mulți tineri caută răs­puns în biserică. În țara noas­tră, Mânăstirea Putna le iese tinerilor în întâm­pi­nare nu doar cu cuvinte de învățătură, ci și cu dra­goste. O întâmplare apar­te, nu îndestul cunos­cu­tă, despre care l-am rugat să vorbească pe părintele arhimandrit Dosoftei Dijmărescu, monah la Putna și exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădă­u­ților. Absolvent de matematică la București, părin­tele a făcut parte, înainte de a fi călugăr, din ASCOR, o asociație studențească a tinerilor orto­docși care, imediat după 1990, a adu­nat inimile celor aflați în căutarea lui Dumnezeu.

Marii părinți duhovnici ai anilor ’90 i-au atras pe tineri către biserică

– Părinte Do­sof­tei Dijmărescu, ați cu­noscut toată efer­ves­cența aceea a ani­lor ’90, când tinerii s-au apro­pi­at în nu­măr mare de biserică și de mâ­năstiri. O ge­ne­rație care a redes­co­perit cre­din­ța du­pă pa­tru decenii de ate­ism. Ce credeți că i-a atras spre biserică?

– Cred că foarte mulți tineri care a­tunci, în anii ’90, a­veau peste 18 ani, adi­că erau deja, la vremea aceea, îndea­juns de maturi, s-au simțit atrași de bise­ri­că, în special da­torită marilor părinți du­hov­­ni­cești care erau atunci în de­plină pu­te­re. Oameni cu ade­vă­rat înțelepți, sim­țeai că și-au găsit ros­tul vieții și pot să-i po­vă­țu­iască și pe cei­lalți, pentru a-L afla pe Dumnezeu. La ei am simțit o putere du­hov­nicească specială, care poate că era greu de înțeles la vremea respectivă. Nu știam ce anume este, dar se putea simți. Era o prezență a harului Duhului Sfânt care se manifesta    în primul rând ca dra­gos­te, dar și ca înțelepciune. Oamenii sim­țeau în acel duhovnic o dragoste care se revarsă asupra lor și o înțelepciune la care pot apela. Sigur că acești duhovnici, pe care i-am iubit atât, aveau și o expe­rien­ță de viață foarte bogată, unii dintre ei trecuseră prin temnițele comuniste. În esență, ceea ce sim­țeam în ei nu era o dragoste sau o înțelepciune ome­nească, ci dumnezeiască. Dra­gos­tea și înțelep­ciunea lor aveau ca rădăcină legă­tura lor cu Dumnezeu, prezența harului Duhului Sfânt în ei. Toate acestea sunt mai greu de explicat, explicația este din do­me­niul teologic, însă și din punct de vedere uman, lu­crurile acestea erau sesizabile. A fost o revărsare de dragos­te ca un val căruia i s-a luat zăgazul și s-a revărsat peste oameni, care, altfel, poa­te că nu știuseră până atunci să meargă în pelerinaje sau să meargă duminica la biserică, la Sfânta Liturghie.

„Fiecare epocă are binele și răul ei. Idealizarea și defăimarea nu ne ajută”

– În prezent, pare să trăim alte vremuri. Valul de entuziasm de atunci s-a mai stins. Se simte asta și în biserică? Un foc care nu mai arde cu aceeași putere?

–    Sigur că atunci, în anii 90, au fost oameni care au fost plini de entuziasm și care au luat calea bisericii, dar au fost și oameni dedicați în a face rău. Depinde încotro ne uităm. Și apoi e foarte greu să compari epocile, în întregimea lor, ci mai de­gra­bă, pe fiecare om, la nivel personal. Problema aceas­ta a comparației cu alte epoci presupune mereu riscul de a idealiza, spunând că, uite, atunci se putea, dar acum nu se mai poate, și de aici e ușor să te apuce lenevia. Adică, de ce să mă străduiesc, dacă acum nu se mai poate face nimic? Fiecare epocă are și binele și răul ei. Idealizarea sau defăimarea nu ne ajută. Chiar dacă entuziasmul credinței, despre care vorbiți, nu mai este așa de pregnant ca în anii de după revoluție, el există la nivel personal.

„Dependența nu este o alegere, ci un eșec”

– Putna este una dintre mânăstirile căutate de tineri și care le iese acestora în întâmpinare cu bunăvoință și drag. Faceți misiune, le știți nevoile, tulburările, izbânzile. Există o calitate anume a generației actuale?

– Eu cred că vârsta aceasta, a tinereții, este o vârstă care, de la începutul lumii și până la sfâr­și­tul ei, va avea anumite trăsături neschimbate, in­di­fe­rent de vremuri. Între ele, la loc de frunte se află spe­ranța în bine, speranța că viața va fi fru­moa­să și plină de izbânde, în profesie, în iubire și în familie. Dar paralel cu visele lor de împliniri, tinerii se con­fruntă cu lipsa de experiență și vul­ne­rabi­litatea la riscuri. Degeaba visezi dacă nu știi cum să-ți împli­nești visele. De la ideal și până la punerea lui în practică este un drum extraordinar de dificil, care se străbate cu mult efort și multă jert­fă, cu oameni care te pot sfătui și cu ajutorul lui Dumnezeu. Asta, dacă idealul este frumos. Da­că idealul este rău, atunci distanța până la punerea lui în practică se străbate repede… Acesta este, de­si­gur, cadrul ge­ne­ral. Dar fiecare adolescent în parte are propriul pro­ces de maturizare, atât so­cială, cât și duhovnicească.

– Una din marile probleme cu care se con­frun­tă astăzi tineretul, atât pe plan mondial, cât și în Ro­mânia, este dependența de droguri. Ajung aces­te probleme și în biserică, cu speranță de ajutor?

– Orice dependență, inclusiv aceasta de dro­guri, nu apare în primul rând ca o alegere, ci este con­­se­cin­ța unui eșec: nu am găsit ceva mai bun de făcut și atunci am ales lucrul acesta, care chiar dacă știu că nu este bun și mă poate distruge, îmi adu­ce un anume tip de bucurie, de plăcere. Proble­ma este să găsești un substitut de bucurie cu mult mai mare, mai puternică decât aceea oferită de drog. Credința. Dumnezeu este disponibil oricând și oferă în orice moment istoric și în orice socie­ta­te, șansa de a în­țe­lege care este adevărul existen­ței, pentru ce trăim, ce înseamnă dragostea cu adevărat, dragostea curată.

„Toate dependențele îți oferă stări speciale. «Un altceva»”

– Cum poți să-i duci pe tineri pe calea spre Dumnezeu?

– Nu este ușor, ca adolescent, să Îl găsești pe Dumnezeu pe cont propriu. Idealul este ca cei din jur, în primul rând adulții, părinții, să fie modele de viață curată și onestă. Fără modele, tinerii vor alu­ne­ca ușor spre ispite. E ușor să intri într-o depen­den­ță. Absolut toate depen­den­țele îți oferă stări speciale, nu sunt benefice, dar sunt speciale, te scot din­tr-un cotidian anost și, fără să-ți propună ceva mai înalt, îți propun altceva. Deci, părerea mea este că atât părinții, cât și societatea, în ansamblul ei, poartă res­ponsabilitatea mediului în care trăiesc tinerii și în care ei fac alegeri.

– Poate biserica să facă ceva pentru a le arăta tinerilor drumul cel bun?

– Eu cred că, în general, biserica are tot timpul o ofertă pentru tineri: viața îm­preună cu Hristos. Viața în lumina lui, în iubirea lui nesfârșită. Toate astea se învață și se simt în biserică, iradierea lui Dum­ne­zeu. Starea de bine pe care ne-o oferă cre­dința, sentimentul că ești permanent ocrotit, liniștea sufletească care coboară în tine, e mai puternică decât orice drog.

„Cel mai puternic antidot e continua iubire a copiilor”

– Părinte arhimandrit, la finalul dia­logului nostru, ați putea să dați câteva sfaturi pentru părinții cu copii care se pregătesc să intre în ado­les­cență? Ce să facă încât să-i ferească de alune­cușul vremurilor în care trăim?

– Să facă efortul tenace de a rămâne ei înșiși aproape de Dumnezeu și în Biserică. Tenace, pentru că este un efort extraordinar de mare. Oricât de mult har primește omul la începutul unui drum, călătoria e lungă și trebuie, în fiecare zi, să punem începutul cel bun. Deci, în primul rând să se străduiască continuu să rămână ei aproape de Hristos. Să fie purtătorii lui spre copii.    Altfel, cuvintele lor nu vor avea acoperire. În Pateric, spune, undeva, un părinte: „N-am spus nimănui să facă ceva ce eu însumi nu am făcut”. Aceasta este valabil și pentru părinții trupești, și pentru părinții duhovnicești.

Al doilea lucru cred că este capacitatea de a-i iubi continuu și necondiționat pe copii, ceea ce înseamnă extrem de multă răbdare. Mi-a povestit, cândva, o mamă, o întâmplare pilduitoare, în sensul acesta. Cât fiica ei fusese adolescentă, avusese pro­bleme cu ea. La un moment dat, fata se încuia în camera ei și nu mai voia să iasă de acolo. Făcea asta în mod periodic, iar mama se du­cea la ușă și-i vorbea. După ce fiica a crescut și au vor­bit ca de la un om matur la om matur, mama a în­trebat-o dacă mai ține minte ce îi zicea, atunci când se închi­dea în cameră. Și fiica i-a spus: „Mamă, nu mai știu ce-mi ziceai, dar era foarte bine că stăteai acolo la ușă și-mi vorbeai”. Chiar dacă, în mod concret, starea ace­ea tulbure persista, în inte­rio­rul ei, acea fiică se hră­nea cu dragostea și cu răb­darea mamei sale.

Lucrurile nevăzute sunt cele care au efect pe ter­men lung. Dragostea continuă este cea care con­stru­iește pe termen lung în sufletul celălalt. Dar dra­gostea a­ceas­ta a părintelui să fie onestă, nepăti­ma­șă, nu o dra­goste dominatoare, inte­re­sată, ci o dra­gos­te smerită și responsabilă. Unită cu lucrarea lui Dumnezeu, ea va aduce bine pe termen lung. Cred cu tărie că tot ceea ce facem într-un mo­ment anume al vieții noas­tre nu dispare după ce trece acel mo­ment. Binele pe ca­re îl facem și binele pe care îl primim au o putere din­colo de moarte, iar dragos­tea, fiind o lucrare de din­co­lo de această lume, nu poate fi mărginită de des­păr­țirea noastră de ea.

Foto: Mânăstirea Putna și Cristian Curte