Fetița

Ani de zile mi-am dorit un câine… lup. Dar pentru că locuiam la bloc, nu vo­iam să-l chinui. Mai târziu, după ce am izbutit să cumpăr o casă, următorul pas a fost câi­nele. Mi-a ieșit de fapt în cale un tânăr ce urma să plece din țară și vindea puii cățelușei lui – Cio­bă­nesc German. Pe unul din ei l-am cumpărat pe loc. De fapt, era o ea. Se numea Lady. Când am ajuns acasă, fiica mea a fost foarte încântată, mai puțin de nume. Așa că pe loc a botezat-o: Ki­ra­lina. În foarte scurt timp, au îndrăgit-o toți ai casei.

Într-una din zile, Marius, ginerele meu, a fost martorul unui eveniment dureros: foarte aproape de casa noastră, cineva tocmai accidentase doi câini. Unul a murit pe loc, iar celălalt, lovit, stătea speriat în același loc, nemaiavând curajul și nici puterea de a părăsi șoseaua. Atunci Marius a coborât în trom­bă și a adus câinele la noi în curte. Mare bucurie pe Kiralina, care își dorea un tovarăș de joacă, dar când s-a apropiat, câinele accidentat a scos un mâ­râit teribil și am văzut niște colți albi și puternici, de m-au trecut fiori. I-am vorbit cu drag, i-am adus apă și după ce s-a mai liniștit puțin (pe Kiralina am legat-o), i-am adus și un pic de mâncare. Văzând că înghite cu atâta poftă, i-am mai adus o porție, apoi încă una. A mâncat într-o viteză uluitoare, ceea ce m-a determinat să afirm că va trăi, deși câinele era atât de rănit, încât asistentul veterinar a spus că sunt puține șanse să supraviețuiască. Era tot o fetiță. O biată cățea care avea piciorul din spate zdro­bit, laba din față și coada rupte, urechea zdre­lită și capul spart.

I-am așezat un covoraș și am lăsat-o acolo, în­chizând portița, ca nu cumva Kiralina să ajungă la ea. Am fost foarte impresionată când, a doua zi, am văzut-o cum se târa cât mai departe de covoraș, pentru a-și face necesitățile.

Într-una din dimineți, soțul meu m-a întrebat dacă am remarcat modul în care cățeaua se trata singură. Își lingea din abundență laba cu salivă, își așeza capul pe pământ, apoi se întindea la soare cam 30 de minute, după care se retrăgea la umbră, pe covoraș. M-am dus să văd și am constatat că se formase o crustă cenușie în zona tâmplei, care după câteva zile a căzut. „Fetița”, căci așa am bo­tezat-o, a repetat operația cu saliva, pământul și sta­tul la soare. Și iar s-a format o crustă ce a căzut după o vreme. Încet, încet, rana s-a cicatrizat. A răsărit o blăniță deasă deasupra, picioarele s-au vindecat iar urma rănilor nu se mai vede decât atunci când se așează, căci își pliază piciorul în mod nefiresc. După câte­va săptămâni, i-a permis Kirei să pătrundă în pe­rimetrul ei. S-au împrietenit și se înțeleg de mi­nune. Foarte sperioasă și timidă la început, văzând că o înconjurăm cu dragoste și nimeni nu-i face niciun rău, a devenit sociabilă și „iubicioasă”. Când Kira a devenit mămică, Fetița i-a fost alături, ocu­pându-se de cățeluși și supra­ve­ghindu-i cu simț de răspundere. Dar minunea este alta. În urmă cu câ­teva luni, a devenit ea însăși mămica unor minunați pufoși…

Am scris această întâmplare nu pentru gestul pe care l-am făcut de a salva un câine, căci astfel de lucruri se întâmplă foarte des (românii sunt oameni cu suflet), ci pentru a scoate în evidență înțe­lep­ciu­nea unui animal care știe să se vindece cu ajutorul naturii.

STELA POTRA-POD – Brașov