Radu Dinulescu (regizor și prozator): „Comunismul nu a fost decât o bubă care aduna puroi”

Regizorul de teatru Radu Dinulescu „reci­di­vează ” și ca prozator. Are deja gata un al treilea roman pregătit să-și ia zborul spre cititori: „Confreria Tropicana”. Axată în mare parte pe biografia autorului, cartea are în prim-plan un adolescent din România comunistă.

Duminica hoțului neprins

– În toamna asta va ajunge în librării noul tău roman „Confreria Tropicana”. Ce-l recomandă în mod special pentru a fi citit?

– „Eroul” cărții e cincinalul 1971-1975, o pe­rioa­dă pe care ne-am do­ri-o uitată, dar care sea­mănă mult cu ceea ce se întâmplă azi, după 50 de ani! În redac­ta­­rea mea am amestecat epocile, am început poveștile în anii ’70 și le-am împletit cu întâmplări despre care am aflat în urma întâlnirilor mele cu o parte din prie­tenii anilor de atunci, deveniți prota­go­niști. Este vorba despre o generație care a trăit în întuneric, dar care a avut pu­te­rea de a nu se în­cre­de în forța năuci­toa­­re a propa­gandei comuniste și de a-și lua destinul în propriile mâini, ba­zându-se pe intuiție. Natura nu este perfectă! De la scoarța co­pacului, interiorul oului și până la creierul uman, totul colcăie de greșeli, de a­nomalii, de cancere și de bube. Una dintre aceste a­no­­malii a fost și pune­rea în practică a ideilor mar­xis­te și adularea unor „chi­puri de lut”, precum Stalin, Le­nin, Hitler, Mao… și alții ca ei, până în zilele noastre.

– Cum arăta un adolescent confruntat cu epo­ca comunistă? Se poate face un portret colectiv?

– De fapt, nu prea știam atunci că „trăim”. Un banc la modă spunea că problema fundamentală a fi­lozofiei chineze este „dacă există viață înainte de moar­te”. Noi nu aveam termen de comparație pen­tru propria exis­ten­ță decât în imaginile care tre­ceau cu greu de cortina de fier, de cenzură, de bru­iajele de tot felul și care ne făceau să ne împotrivim, uneori vocal, alteori mut, la tot ceea ce reprezenta oglinda falsă a propa­gan­dei de tip comunist. Dar omul era același cu cel de azi și în niciun caz „ide­al”… Fac afirmația asta în cu­noștință de cauză, am trecut prin destule situații, am asistat la multe nele­giu­iri și am stat de multe ori la masa celor ce luau de­cizii după mintea și cultura lor. Și, deși sunt adeseori sar­castic, cinic și nemilos cu semenii mei… îi pri­vesc cu dragoste și con­des­cendență, pentru că alții mai buni nu au fost să fie… De fapt, conști­ent sau inconștient, oa­menii se con­du­ceau atunci, ca și azi, du­pă instincte… Își satisfăceau ne­ce­si­tățile de cele mai multe ori, punân­du-se în pericol.

– Ce însemna, pentru generația despre care vor­bești, libertatea?

– Libertatea, în fapt, era o zonă complet paralelă cu doctrina zilei, cu modul în care Partidul Comu­nist voia să ne conducă spre un țel cu care nu se pu­tea iden­tifica nimeni. Dacă am analiza acum ce se în­tâm­plă în Co­reea de Nord sau în China, am avea o ima­­gine con­cretă despre limanul spre care ne în­drep­tam și noi cu pași siguri. Libertatea însemna se­xul, o țigară bună și ac­cesul, pe sub tarabă, la o cul­tură de tip occidental, pe care, din păcate, nu o îngur­gitam decât parțial. A­veam toți im­presia că sun­tem urmăriți, pentru că toți aveam mica sau ma­rea noastră „pată”, nevi­no­­vatele noas­tre să­rituri peste ax, care te fă­ceau să te simți în per­manență cu musca pe că­ciulă. Și atunci, libertatea devenea du­mi­ni­ca hoțului neprins!

– Galațiul copilăriei și adolescenței tale era un oraș muncitoresc. Și totuși, tu ai de­venit artist de mic. Ce ofertă culturală exista în anii ’70?

– Galațiul nu oferea nimic… Ne luam fie­care de unde puteam dramul de cultură, de libertate spirituală, de curaj de a comenta, mai tot timpul în șoaptă, mișcările mașinăriei co­muniste împotmolite în noroi. Cei 50 de ani de comunism nu au fost decât o bubă imensă, care strângea puroi, și artiștii erau printre pu­ținii care reușeau, cel mai des ascunși în spa­te­le meta­fo­relor sau șopârlelor, să se exprime, să critice. Dar nu celor care mai lătrau sau mârâiau pe la colțuri le mergea bine, ci tot celor care-și vindeau sufletul dia­volului roșu și conce­peau versuri înălțătoare, ode și spectacole cu mii de steaguri și lozinci. Dar puțini dintre cei ce pur­tau cartonașele colorate cu care se desenau chipurile con­ducătorilor țării, se gândeau la ce înfățișa trupul lor. Fiecare avea în cap lumea lui, un univers concret, care nu apărea nicăieri… Apare însă azi, într-o multi­tu­dine de povești și filme, care pun la locul cu­venit istoria acelor vremuri. Dar îi mai pasă cuiva? Lucrurile con­ti­nuă să evolueze în același sens, oamenii continuă și azi să acționeze, din instinct, într-un con­text vag mo­di­ficat! Și eu sunt unul din­tre acei poves­titori care s-au îm­potrivit în gând comunis­mului, ca să am ce striga acum… în van!

„Tata făcea teatru și mama vin!”

– Cum ai ajuns să joci teatru?

– Jucam, oricum, teatru toți… aca­să, la școală, în orice loc, prin talentul de a disimula, de a ne preface că ac­cep­tăm. Dar eu aveam și pri­vi­le­giul de a juca teatru adevărat, pe scena Tea­trului de Stat, pentru că m-am năs­cut într-o familie care se compunea din­­tr-un artist și un inginer. Tata făcea teatru și mama, vin! Ce combinație co­lorată! Am mers de-a bușilea, pe scena Teatrului de Stat din Brăila și, mai apoi, prin viață. În rarele momente când stă­team în pi­cioa­re… mergeam, de fapt, pe marginea pră­pastiei. De fapt, mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu actor, pen­tru că trebuia să-i joc pe alții, să încar­nez destine stră­ine mie. Mai mult mi-ar fi plăcut să mă pot juca pe mine, cel neliniștit și răz­vră­tit, să mă arăt așa cum sunt și să fac ce simt. Exista însă peri­colul să trec drept un „element duș­mănos”, sintagmă foarte la modă pe atunci! Am ales deci să fac regie, pen­tru că astfel puteam să arăt modul meu de a privi lumea și să fac demonstrația incomodă, că există și alte spații!

– Literatura este, totuși, cel mai ofertant dintre ele. Ce te-a determinat să scrii despre Galațiul ado­lescenței tale?

– Eu scriu despre lucruri care dor. Despre marile contradicții ale vieții, implementate pe „personaje” care cumulează mai multe destine și devin arhetipale, com­pletând tabloul unei societăți descrise de propa­gan­da vremii drept „luminoasă și glorioasă”, dar care, în fapt, mergea cu capul în zid. Și Galațiul era orașul cosmopolit în care, datorită Combinatului Siderurgic, s-au învălmășit toate contradicțiile posibile. Dar eu văd și comentez totul cu umor, căci este cel mai româ­nește să faci haz de necaz. Și se râde mult la lectura rândurilor mele, pentru că, fundamental, eu iubesc omul, cu toate defectele și neîmplinirile lui existen­ția­le, cu locurile lui comune și cu stângăcia de a-și citi pro­priul destin și sunt gata să-i mai dau o șansă… Și, până la urmă, romanele mele, chiar dacă au punctul de pornire la Galați, ca un fel de piatră fundamentală a universului meu, acoperă o arie geografică foarte vastă. Acum câteva zile am început continuarea le cele două romane, ocazie cu care mă voi muta cu trama prin­cipală, precum în studenție cu casa, la București. Dar va fi numai „le port d’attache”, pentru o corabie care se va zbate în furtunile lumii…

„Toți murim înainte de a ni se sfârși zilele”

– Crezi că poveștile tale sunt reprezentative pen­tru acele vremuri?

– Sigur că da. Eu am reușit să acopăr, cu fiecare poveste, fenomene generale, cazuri reprezentative pentru gândirea unei mari părți a tinerilor din acele timpuri și care, în mod ciclic, se repetă aproape identic până azi. Cărțile mele nu fac altceva decât să amestece trecu­tul cu prezentul, ajungând în perma­nen­ță la constatarea că omul nu se schim­bă, și numai contextul îl detur­nea­ză, uneori, de la destinul tragic de a deveni cel mai neînsemnat nimic în angrenajul vieții. Excepțiile sunt ex­trem de puține și destinul lor este, până la urmă, la fel de tragic. Pentru că toți mu­rim înainte de a ni se sfârși zilele, iar dincolo de orizont nu mai este niciun orizont. Singura fericire se află în speranța că poate Dumnezeu ne va băga în seamă. Dar, din nefericire, des­co­perim că nu toți avem același Dum­ne­zeu, iar marea majoritate nu are niciunul! Personajul meu, care poartă numele meu și amprenta viselor și fan­tas­melor mele, crede în destin, în alte lumi, se interesează de fizica cuantică și nu se teme de moarte. În parte, co­res­punde cu cel care sunt eu azi, dar nu am fost dintotdeauna astfel… Literatura îmi dă putința de a-mi modifica trecutul, de a sublima tot ce ține de relația mea cu timpuri trecute, cu sentimente și trăiri trecute, care se oglindesc în timp precum umbra singuraticului castel, care doarme de veacuri în fundul apei clare.

– Personajele tale ți-au citit cartea? Mă refer la colegii și prietenii pomeniți în roman. Și dacă da, cum au reacționat?

– Da, a trebuit să arăt manuscrisele unei bune părți din cei despre care am scris. Dar nu pot să devoalez acest aspect, pentru că multe din reacțiile lor sunt și ele cuprinse în paginile mele. Prefer să fie o surpriză pentru cel care mă va citi. Ultima mea carte este ca un zmeu celular, care era cât pe ce să mă smulgă de la su­prafața pământului, ducându-mă către cer… dar am dat drumul la sfoară și am căzut în apa rece a Dunării. La prima vedere, lucrurile par sofisticate, dar cei care mi-au citit romanele până acum nu le-au lăsat din mână, le-au parcurs pe nerăsuflate, s-au trezit emoționați până la lacrimi, de momente scrise cu mult adevăr și sinceritate. Este ce mi s-a spus… Mă laud cu ceea ce au relatat cititorii mei. Și pot să spun că nimic nu poate mulțumi mai mult un autor care este, din pornire, foarte critic cu epoca sa.

– Cum scrii, ce tabieturi ai legate de redactarea unui roman?

– Pot să-ți spun că scriu cu mare plăcere, aproape pe nerăsuflate. Îmi iau perioade lungi în care mă eliberez de tot, și scriu câte 10 sau 12 ore pe zi. Multe lucruri mă bântuie noaptea, uneori visuri premonitorii mă inspiră, scene întregi îmi sunt construite în minte și abia aștept să găsesc timp să le aștern pe ecranul laptopului. Nu sunt niciodată în lipsă de idei sau inspirație… timpul îmi lipsește! Și îl pa­rafrazez pe Matei Vișniec, care afirma aproa­pe cu deznădejde că dacă ar putea, ar cumpăra timp!