Ultima haltă spre rai

– Prea puțin cunoscuți, Munții Po­iana Ruscăi și-au păstrat sălbă­ti­cia începutului. Necotropiți de as­falt, se pregătesc pentru o mie de ani de singurătate –

O troiță sculptată e singurul semn care te anun­ță că ai intrat în Mesteacăn. E pusă pe pă­șune, dar în așa fel, încât orice că­lător s-ar încumeta să urce până aici să o vadă. E din lemn, mân­cată de ploi și înclinată un pic de vânturi, dar e acolo, în iarba înaltă care aproape o acoperă. Tro­ița de la intrarea în Mesteacăn domnește peste dealu­rile din față și peste întreaga depresiune a Hațegului. Mai sunt două dealuri de trecut până la primele case ale satului. Traversez păduri sălbatice de fag, de pin, și în cele din urmă, încep mestecenii. Pe lângă ei cresc ferigi uriașe și ierburi ciudate, neo­bișnuit de înalte. De sub frunze mă privesc șopârle verzui, șerpi maronii stau pe pietrele încălzite de soa­re, fără să fie deranjați de prezența mea. Zeci de fluturi mă însoțesc, păsările zboară pe lângă mine, curioase.

Satul încremenit

În cele din urmă, apar primele acoperișuri ale case­lor. La început nu le distingi prea bine, dar pe măsură ce te apropii, înțelegi că nu sunt căpițe de fân, ci chiar aco­perișuri. Răzlețite pe dealuri, case vechi cu acope­rișuri de paie. Ai senzația că ai pătruns într-un muzeu. Case vechi, din bârne de lemn înnegrite, arse de soare, cu fe­restre mici. Unele au „etaj”, sunt așezate pe fundații de pie­tre ciudate, plate și lungi, ară­mii, lipite între ele cu pă­mânt galben. Mesteacăn e un sat nemișcat. Curțile sunt inva­date de iarba care crește acum săl­batic. Unele ferestre nu mai au gea­muri, unele case nu mai au uși. Întregul sat pare aban­do­nat ca la un semnal. Cotropit de natură. Doar ici și colo mai vezi încă urme ale satului viu de odi­nioară: un număr pe stâl­pul unei case, un coș uitat într-un cui pe un perete, un buchet de busuioc uscat la o fereastră. Case ex­traor­dinare, cu uși frumos lucrate, cu stâlpi sculp­tați la prid­voare. Totul de un gust și de o armonie ab­solută, deși au fost făcute în urmă cu zeci de ani, cu ceea ce au avut țăranii la în­de­mână: lemn, piatră și pă­mânt. E ca o călă­torie înapoi în timp. O mărturie a trecu­tului, păstrată întâm­plător între crestele mun­ților Poiana Ruscăi. Vezi șurile cu ușile deschise, ca și cum ani­ma­lele tocmai ar trebui să apară. Pridvoarele vechi pe care te aștepți să iasă un ță­ran cu cămașă lungă, de in. Dar totul rămâne nemișcat. Ca și cum cineva ar fi pus stop-cadru unui film, dar la o simplă apăsare pe buton, pelicula își va relua cursul, satul se va anima, vitele vor reapărea pe pă­șuni, țăra­nii, sunetul și freamătul acestui loc vor reîncepe… Dar nu se va întâmpla așa. Mes­teacăn e un sat părăsit. Un sat vechi, de o frumusețe uimi­toa­re, un sat-muzeu. Se aud câinii. Pornesc în­tr-acolo. Abia la ulti­ma casă, pe o piatră din fața prid­­vorului, se mișcă cineva. Aici locuiește Babu.

Babu și Baba

Sprijină pâinea în piept și trage de cuțit, decu­pând o felie albă, cu margini arămii. O pâine mare, rotundă. Aduce și o bucată mare de brânză, din care îmi taie trei felii. Sparge o ceapă și îmi aduce o bu­cată de slană. „Ați venit cam târziu să vedeți satu’ nostru. A fost frumos, făceam două nedei de Sfântu Du­­mitru, aveam cămin cultural și școală, dealurile erau pline cu vitele oamenilor. Acum am rămas doar eu cu baba mea și încă vreo două case locuite.” Baba stă lângă el și zâmbește. O întreb câți ani are. „Nu mai știu”, îmi răspunde, bucuroasă că nu mai are treabă cu timpul. Babu și Baba locuiesc aici de când se știu. Ei au singura casă de cărămidă din tot satul. Babu are aproape 80 de ani, dar ține încă 70 de oi. „Cu ele vor­besc pe dealurile astea, că nu-i nime’ aici. Merg cu ele, așa, și nu mă gândesc la nimic. Mă uit la Retezat, la dealuri, vorbesc cu oițele. Asta-i viața noastră aici. Aici au trăit și părinții mei și părinții părinților mei, cine știe de când. Nu am avut colec­tivizare, și pe timpul Imperiului noi tot așa am fost: liberi, cu oile noastre pe dealuri. Au plecat oamenii din sat, că îi drumu’ rău și ajungi greu, da’ eu cu Baba am rămas, că noi dacă nu vedem dealurile astea nu putem trăi. Așa ni-i felul.” Pe jos, în cameră, e pă­mânt. Mobila e veche și tocită. În colț, e o sobă de lut cu plită pe care fier­be ceva. Pe fereastră se vede cire­șul din curte. Printre frun­zele lui verzi, stau atâr­nate la scurs sfe­re albe de brânză.

Al treilea

Siminic chiuie prelung, își ridică pă­lăria de paie, ți­nând-o de boruri cu ambele mâini, o în­deasă la loc, sare de pe un picior pe altul, ochii i se ro­­tesc în cap nebunește. „Tiii, domnu’ reporter, da’ niș­­te doamne n-ați a­dus cu dum­nea­voas­tră de la oraș?” Râde, alear­gă până la căruță și apoi se în­toar­ce ca și cum ar fi uitat ceva. „O fotografie pe cal?” și fuge iar la căruță. Înca­lecă, ți­nân­du-și ți­gara în coțul gurii. Își scoate pălăria și chiuie. „Hiii! Hoooo! Ho­ho­ho! Hiii!”, strigă el, bu­cu­ros să vadă un om nou.

„Când ai o femeie, poți să dormi și la cort, poți să dormi și în iarbă. Stai așa, întins, și privești ste­lele. Offf, dragosteee, dragosteee”, îngână Siminic un cân­te­cel. El este cel de-al treilea locuitor al Mestea­că­nului. Vine des în vi­zită la Babu, și de când bătrânul are pro­bleme cu un picior, trece mereu pe la el să îl ajute. „Oooo, cât am iubit la viața me! Da’ uite, că am rămas fără dantură și femeile le țuc precum copiii, nu mai pot să le mușc!”, îmi spune și apasă demonstrativ pe ultimul dinte pe care îl mai are. „Or venit niște nem­țoaice da’ o fost la vecinii de stă lângă mine. Or stat tătă noaptea în picioare, sub streașină. Am fo’ io prost, că trebuia să le chem la mine. Niște nemțoaice frumoase… Asta-i viața aici: câinele după mine și coasa în spate. Io am armăsaru’ ăsta. Pe el îl cheamă Radu, da’ io îi zic Puiu. Babu are două iepe, și Puiu le-o făcut într-o singură zi, adică într-o singură noap­te, câte un mânz la fiecare. Uite, pe dea­lu’ ăla sunt ie­pele cu mânjii. Tre’ să le vezi ce fru­moa­se sunt!”

Siminic lo­cu­iește în cealaltă par­te a satului. Vine me­reu la Babu. Vor­bește despre orice, în timp ce bătrâ­nul își vede de treburi. De fapt, fuge de sin­gurătatea de acasă. Câteodată, Babu bea cu el o țuică. Acum însă, Siminic a venit cu treabă la Babu. Unul dintre porcii bătrânului și-a rupt un picior. Eveni­mentul e discutat îndelung. Cum s-a întâmplat, în ce condiții și din ce cauze, cum se simte porcul, ce e de făcut. Con­clu­zia e una singură: porcul trebuie tă­iat. Si­minic strigă câte ceva la Babu. Su­nete ciudate, de oa­meni sălbăticiți în munți. Dar Ba­bu înțelege perfect acest limbaj. După fiecare urlet, Babu aduce ori o scân­dură de la căruță, ori o găleată cu apă, ori un topor. După o oră, porcul e tăiat, pârlit, tran­șat. Si­minic ridică o sticlă de plastic de jos: „Ba­bule, sticla de țuică am găsit-o, da’ unde e ce era în ea?”. Babu zâmbește și ridică din umeri fără să spună nimic.

Biserica de aer

Bisericuța pare că plutește pe valurile unduitoare ale fânului. Iarba îi vine până la piept. La fiecare pas, lăcustele sar de pe un fir pe altul, sfârâind. Lemnul bisericii e gri-albăs­trui, ars de soare. Ai zice că e doar aer con­densat, de forma aces­tei biserici, o fantasmă trans­lucidă, plutind pe verdele gălbui al ier­burilor. Biserica e des­cuiată. Interiorul e simplu și curat. Două băncuțe, două sfeș­nice. Câteva icoane. O an­tecameră către Dum­nezeu. Ar intra aici câteva persoane. E caldă și intimă. Pereții îți sunt aproape. Te simți protejat înăuntrul ei, cu sfinții care te privesc din icoane. O biserică mică, abandonată, unde ești doar tu și Dum­nezeu. Mi se pare un miracol. Am impresia că divi­ni­tatea îmi acordă exclusivitate. În sfeșnice sunt câteva lumânări groase, neobișnuite. Pe o măsuță e crucea din lemn a preotului. O cruce veche, cu lemnul tocit de rugăciuni! Cât să aibă biserica asta? O sută, două sute de ani? Aprind lumâ­nările din sfeș­nice și le las un timp să ardă. Ceara galbenă se topește. E liniște. Foșnetul ierburilor de afară se aude ca un ecou îndepărtat al valurilor. Lumea e undeva jos, de­parte. Pentru un moment, am senzația că timpul nu există.

Doinița

De câteva luni, lângă Siminic s-au mutat Doinița, Florea și băiatul lor, Sebi. Doinița e o basarabeancă ener­gică și sufletistă: „Vai di zilili mieli, iaca mu­safiri în vârful muntelui. Da’ poftiți, poftiți”. Imediat scoate ceștile și pune de cafea într-un ibric mare, roșu. Stă pe locul ei, la fereastră, lângă măsuța cu telefon, loc strategic, ca nu cumva telefonul să sune și să rateze șansa de a auzi o voce. „O plecat mai tătă lumea de aici, da’ noi ne-am luat o căsuță. Îi un aer dimineața și seara… atât îi de pătrunzător… Și florile astea, și iarba, toate. Lumea îi plecată, că se-ajunge greu. Feluri și chipuri”, spune Doinița și o ia în brațe pe Molcuța, o pisică leneșă, cu ochi verzi. „Seara stau așa, pe pat, cu geamu’ deschis și numa’ ghicesc: acu­ma miroase salcâmu’, acuma miroase iarba, mai adu­nă vântu’ un pic parfumuri și simți cum miroase chiar ră­dă­cina ierbii. Și tace o pa­săre și în­ce­pe alta a cân­ta, par­că te învăluie, așa. Are locu’ fru­musețea lui. Iar­na îi așa frumos, urme nici de iepure nu vezi, și toa­te aco­pe­rite de zăpa­dă. Când m-am mu­tat aici, am zis că plec, nici o să­ptămână nu stau, și de când am venit, nici nu am mai co­borât. Soțu’ meu a zis că el nu mai vrea în veci la hulă­bărie, adică la bloc”, își povestește Doi­ni­ța pe neră­su­flate viața. Ar vrea să îmi spu­nă tot deodată, și plecarea din Basarabia, și ve­nirea în Den­suș, apoi aici, în Mes­teacăn, copi­lăria ei, și cum s-a măritat, cum s-a lăsat Flo­rea de băut când i-a făcut un băiat și cum sticla de lichior de mentă pri­mită de la naș e nea­tinsă de 14 ani.

Pierdut în Mun­ții Po­iana Ruscăi, îngropat în ierburi înalte și învăluit de livezi care în­cep să se sălbă­ticească, Mes­­teacăn e unul din­tre cele mai fru­moase sate pe care le-am văzut. Casele vechi, din bârne de lemn și acoperite cu paie de secară, îți trans­mit o nostalgie tă­cută. E ceva fabu­los în tă­cerea acestui sat, în felul în care a fost părăsit, în decorul lui paradisiac. De-aici, de sus, se vede ca în palmă depre­siunea Ha­țe­gului. Pâ­nă la ea, ai pu­tea să pășești peste munți de un verde-albăstrui ire­al, ca pe niște pietricele din albia unui râu. În față se ridică, gri și masiv, Re­te­zatul, cu pădurile lui nea­tinse. Liniștea, fluturii, peisajul superb te fac să te în­trebi de ce oamenii au părăsit locul ăsta. Ce anume de-acolo, de jos, din viața agi­tată și încrâncenată i-a ade­me­nit atât de tare, încât au re­nun­țat la pa­cea de aici? Satul pare o măr­turie tăcută a unei trădări. A unei renunțări la echi­­libru, pentru ceva necu­noscut și în­de­părtat, o lume din vale, unde timpul nu mai e ace­lași. E mai scurt, e mai încâlcit. Aici aerul e clar. Realitatea e clară, și poți să îți distingi fiecare gând. Casele părăsite par că așteaptă întoarcerea oa­menilor. Revenirea lor la fru­musețea ce le-a fost desti­nată inițial. Venit din oraș, din be­toane și asfalt încins, acest loc îmi pare bu­nătatea Pămân­tului, concretă, palpabilă. O grădină din care oamenii parcă au fost smulși de ispite deri­zorii, prinși în capcana ratelor la bancă, a obsesiei pen­tru viteză, con­fort și pu­tere…

Îl urmez pe Bo­bora Aurel, cioban de ocazie an­gajat de Babu. O ia peste dea­­luri, spre celălalt versant al Munților Ruscăi, spre Dăbâca. Strigă la oi cât îl țin plămânii. Nu îi pasă de nimic, știe că aici e doar el și munții. Aer curat, liniște… „Eu nu-s de aici, îs de la Hâr­dău. Nu mi-e frică mie. Tre’ să ai o țâră și sân­ge în tine. Când tună, îi cum vrea Dum­nezeu. El știe mai bine ca noi toți. Iarna îi mai greu. Vine câte un viscol, de zici că te zboară. Ăsta-i lo­cul, nu-i altul. Hoooo! He-heeee! He-heee! Iauuu aaaa!”, strigă spre oile care-și agață lâna albă în tufele înflorite de măceși. E liber, e fericit. Mâine, pe vremea asta, eu voi fi blocat în trafi­cul din București. „Hoooo! He-heeee! He-heee! Iauuu aaaa!”.

(Fotografiile autorului)