Duioasa poveste a unui motănel
În casa bunicilor mei dintr-un sat de munte, a apărut ca din senin un pisoiaș sfios, care abia făcuse ochi. Îl abandonase cineva în ograda lor. La început, bunicii nu i-au dat atenție și nu păreau dispuși să-l adopte, întrucât aveau în gospodărie un motan frumos, mai mare dragul să-l privești și să-i mângâi blana roșcată ca de vulpe. Micul pisoi, tot motan și el, a știut să se facă repede îndrăgit de noii stăpâni. Lihnit de foame cum era, n-a așteptat prea mult îndemnul să mănânce când i s-a oferit un castronel cu lapte. Apoi, s-a așezat într-un colț ferit de privirile neprietenoase ale motanului mare și-a început să-și curețe blana albă, cu o pată neagră pe cap – ieșită parcă din penelul unui pictor –, apoi lăbuțele, și astfel arăta ca scos din cutie. Văzându-l atât de drăgălaș, bunicul, mare iubitor de animale, s-a grăbit să-i dea un nume. I-a spus Nașcu. Nimeni din familie n-a înțeles ce semnificație are apelativul, după cum nimeni nu avea atâta originalitate în a da nume tuturor vietăților din gospodărie.
N-a trecut mult până ce motănelul s-a mai întremat și a căpătat o mare poftă de joacă, spre disperarea celuilalt, devenit deodată ursuz și plictisit. Când cel mic îl provoca la joacă, era pedepsit cu o lovitură de labă în cap și țistuit, încât să-i treacă pofta. Dar nu se lăsa învins: încerca iară și iară; para loviturile, așezându-se iute în fața adversarului, cu labele în sus. Plictisit, cel mare pleca la îndeletnicirile sale zilnice.
Neavând spor cu confratele său, și-a găsit de joacă în caierul de lână din furca de tors a bunicii: lua fusul cu lăbuțele și nu-i dădea drumul nicicum; cu ghemele nu se lăsa până nu le încâlcea atât încât nu le mai descurca nimeni. Apoi îi însoțea pe bunici pretutindeni, la adus apă de la fântână din deal, lemne din pădure, la adunat fân. Se arunca strengărește după vreun fluture, își imagina că dintr-un ascunziș are să apară un șoricel și se repezea într-acolo. Când dintr-o gaură de prepeleac a ieșit cu adevărat șoricelul, Nașcu s-a repezit cu iuțeala fulgerului să-l prindă, dar nu pentru a-i pricinui vreun rău, ci pentru a se juca cu el în fel și chip: îl lua în gură, îi dădea drumul, îl prindea din nou, se prefăcea că-i dă libertatea, până când, într-un moment de neatenție, șoricelul o zbughea la un alt ascunziș numai de el știut. Fericirea era deplină! Dar n-a durat mult. A murit bunica! N-avea să-i mai doarmă-n poală, nici să se mai joace cu ghemele, cu fusul. Rămas cu bunicul, își împărțeau tristețea stând alături pe o băncuță, în fața focului, amândoi cu ochii ațintiți la licăritul flăcărilor. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, într-o noapte de noiembrie, o scânteie rebelă a aprins o frunză uscată de pe acoperișul casei și flăcările au mistuit totul.
Rămași fără adăpost, cei doi s-au despărțit: bunicul a plecat la oraș la o fiică, iar Nașcu a fost luat în întreținere de niște rude. Dar bietul motan a fugit de-acolo și s-a întors la casa bunicilor, adăpostindu-se sub niște bârne pârjolite de foc.
După vreo două luni, în plină iarnă, bunicul s-a reîntors, cu gând să-și înjghebeze un alt adăpost, într-o anexă gospodărească scăpată de foc. De cum i-a auzit vocea, din culcușul său, Nașcu a scos un mieunat lung, ca un ecou abia auzit și, mai mult târându-se, de slab și nemâncat ce era, i-a cuprins cu labele amândouă picioarele bunicului, de teamă să nu plece iar. Și n-a mai plecat. Și-au continuat traiul alături, în noua locuință.
În liniștea nopților lungi de iarnă, motanul făcut ghem lângă soba caldă torcea, iar când se stingea licărirea celui din urmă cărbune, un somn adânc îi cuprindea pe amândoi.
Mariana B. – București
