Cursa pentru președinție

Deși mai este un an până la alegerile prezidențiale, mai mulți pretendenți la funcţia supremă a țării s-au în­scris deja, neoficial, în cursa pentru ea. România este o republică semiprezidențială, șeful statului având pu­ți­ne pârghii în domeniul executiv-administrativ. Dar el joacă un rol esenţial în politica generală a țării, no­mi­na­lizând șeful guvernului și veghind la menţinerea echi­­librului între puterile statului. Preşedintele este ales prin votul direct al cetățenilor, prestigiul funcţiei fă­când-o cea mai râvnită dintre demnitățile statului. Pen­tru oricare politician, ocuparea ei înseamnă consacra­rea definitivă a carierei și, evident, marcarea locului său în istoria comunității. După președințiile „socialis­tu­lui” Ion Iliescu, în România postcomunistă au fost aleși numai lideri de dreapta sau de centru-dreapta, în ciuda dominaţiei continue, pe scena politică, a „stân­gii” (prin PSD și sateliții săi, mai mult sau mai puțin conjunc­tu­rali). În consecinţă, alegerile prezidenţiale din 2024 au devenit, dincolo de statutul pe care îl acor­dă politicia­nu­lui câștigător, cea mai importantă miză pentru par­ti­de­le înscrise „în joc” pentru (re)organi­za­rea politicii ge­nerale a țării. Cu toate că este membră a UE și a NATO, instituţii internaţionale care îi garan­tea­ză inte­gri­tatea teritorială și dezvoltarea echilibrată, România încă balansează între o integrare mai „com­pac­tă” în ele și un „suveranism” cu tendinţe autarhice, izo­laționiste. Balansul este accentuat de criza econo­mi­că ce ameninţă țara și de corupţia clasei politice care o guvernează.

Este, aşadar, de înțeles de ce candidaţii prezumtivi la președinție, cât și partidele sau grupările pe care le reprezintă, încearcă – indirect – să își testeze şansele la ocuparea acestei funcţii prin diverse campanii mas­ca­­te, menite să le aducă notorietate, să le sporească im­pac­tul public și să precipite aderența susținătorilor. Par­ti­dele își mobilizează deja membrii și mediile asociate, anunţă – prin liderii direct interesaţi – programe de „bună guvernare”, vin cu propuneri de asanare a tarelor vieţii sociale curente și cu contacte directe pe teren, cu cetățenii diverselor comunități locale. Asistăm, conco­mi­tent, și la o serie de realinieri politice, la negocieri strânse pentru compensaţii între aspiranţi și forma­ţiu­ni­le în care ei activează. Posibilii candidaţi se duc la mici sau la burgeri cu poporul, provoacă evenimente în care să se afirme (fie și cu preţul unor scandaluri), apar continuu la televiziunile arondate etc. Cei de la pu­tere anunţă decizii care să le demonstreze compe­ten­ța și moralitatea în „grija pentru cei mulți”. Cei din opoziţie încearcă, din răsputeri, să dezvăluie corupţia și incompetența „conducătorilor”, cu nuanţe xenofobe și naționalist-șovine. Se pregătește, aşadar, o campanie oficială în care totul va fi permis, de la argumente poli­tice la dezvăluirea unor intimități biografice, relaţii nepermise, afaceri obscure ș.a.m.d.

O confirmare a precampaniei în care nominaliza­bi­lii la candidatură s-au angajat vine din sondajele de opi­nie comandate de cei interesaţi. Sondajele sunt in­strumente de „măsurare a impactului electoral” al aspi­ran­ţilor și al formațiunilor ce îi susţin, dar pot fi și „in­stru­mente de manipulare”. Recentul sondaj (din sep­tem­brie a.c.) al INSCOP îl dă câștigător pe Mircea Geoană, cu 26% din preferinţele repondenților. Mircea Geoană, politician nealiniat și Secretar General Ad­junct al NATO, pare favorit datorită reputației lui ex­terne, funcția de la NATO asigurându-i, în contextul războiului ucrainean, o vizibilitate consistentă. Dar Mircea Geoană nu are în spate niciun partid, PSD-ul, al cărui lider a fost, având mari „reţineri” în a-l accepta după ce a părăsit gruparea. În PSD funcţionează un sistem de interdependență din care Geoană nu mai face parte. Liderul formaţiunii, Marcel Ciolacu, clasat pe locul secund în sondajul INSCOP, are cele mai mari şanse la nominalizare, din poziţia de prim-ministru al țării. Marcel Ciolacu nu și-a anunţat intenţia, dar a sus­ţinut necesitatea unui preşedinte… de stânga. Înţelege­rea cu PNL-ul (liderul lui, Nicolae Ciucă, s-a clasat abia pe locul 4 în sondaj) ar putea chiar să îi asigure alegerea din primul tur. Pe locul 3 (deloc surprinzător, în contextul bâlbelor Coaliţiei aflate la putere) se află liderul partidului AUR, George Simion. În același son­daj, el este declarat perdant în turul secund al prezi­den­ţialelor, în confruntarea cu ceilalţi prezumtivi can­didaţi. Autorii sondajului nu au pronosticat însă nicio posibilă „bătălie” între George Simion și Diana Șoșoa­că, lidera partidului extremist SOS. Diana Șoșoacă, personaj exotic prin virulența opiniilor și manifestă­ri­lor sale, atractive pentru un anume segment electoral, vine tare din urmă. Spre deosebire de George Simion, actor de tip „galerie”, Șoșoacă, clasată pe locul 5, pare mult mai convingătoare în ceea ce susţine, prin tehnica „răcnește cât poți de tare și agită un tun mare”.

„Precampania” prezidențialelor este, totuşi, pre­ma­tură. Într-un an, guvernul poate avea o serie de eşecuri reale, care vor fi, desigur, puse în seama liderului său PSD-ist, care are destui rivali în partid. Pe de altă parte, PNL-ul, aflat în cădere liberă, s-ar putea resuscita, „blândul” Nicolae Ciucă fiind înlocuit cu un lider mult mai bătăios și mai consecvent doctrinal, care va candi­da pentru a salva partidul. Emil Boc, Dan Motreanu, Eduard Hellvig (ieșit din rezervă), dar și o împăcare cu rătăcitul Ludovic Orban ar putea fi alternative de luat în consideraţie. Cât despre George Simion, s-ar putea să asistăm la o revenire la „raţionalitate” a unei părţi a susținătorilor săi, având în vedere că „dezvălu­iri” despre „sponsorii” săi nu sunt deloc excluse.