VIRGINIA LINUL (comuna Salva, Bistrița-Năsăud): „În fiecare costum popular e cusut sufletul celui care îl face”

Era doar o copilă când a învățat de la mama ei meșteșugul de a coase costume popu­lare, dar nu s-a gândit niciodată că asta-i va de­ve­ni patimă și destin. Cine să mai poarte astăzi catrințe și ii? Dar ce ți-e dat în straiță ți-e pus. Vir­gi­nia Linul, din Salva Bistriței Năsăudului, a devenit una din ce­le mai cunos­cu­te și prețuite creatoare de port tradi­țio­nal din Ro­mânia. Ba, și mai mult, o lup­tătoare frumoasă și hotărâtă, pentru sal­va­rea tradi­ției. Că nu sunt vorbe, ci fapte, o dove­deș­te CASA COS­TU­­MU­LUI POPU­LAR, construită în ograda părin­teas­că din Salva, în care a adunat comori ale trecutului. Frumu­seți unice în lume, care să-i amin­tească în fie­care clipă a vieții că drumul pe care merge e bun.

O poveste brodată cu acul

Virginia Linul n-a știut dintru început ce comori pot naște, în urma acului, mâinile harnice ale țărăn­ci­lor din satul ei sau din cele învecinate. A trebuit ca mân­drele costume populare românești să treacă gra­ni­țele țării și, mai apoi, s-ajungă sub privirile price­pu­te ale unui de­sig­ner francez, pentru ca să înțeleagă că ade­vă­ratele co­mori populare, adăpostite prin muzee, nu au doar tre­cut, ci și viitor. O poveste uni­că, româ­nească, bro­dată cu acul, cu fir de borangic și măr­ge­le, cu mă­iestrie și dra­goste multă, cât să le facă unice pe pământ.

„Mama mea, tot Virginia Li­nul, la fel ca mi­ne, a lucrat și pe vremea comuniștilor cos­tume po­pu­lare. Era creator autorizat. De cum am pu­tut ține acul în mâ­nă, ne-a pus și pe noi s-o aju­tăm, cele trei fete și un băiat. Coseam piep­ta­re cu mărgele, cum se poartă pe la noi, pânză­túri fel de fel, cămeși, pentru toa­te satele din jur. Ma­ma mer­gea cu ele-n târguri și le vin­dea, tot acolo lua comenzile, din asta ne-a crescut pe noi. Totul s-a sfâr­șit, însă, la Revo­lu­ție, când oamenii au vrut să se lepede de trecut. Au apărut hainele de im­port și por­tul nos­tru popular le-a părut dintr-o­da­tă româ­ni­lor înve­chit, de­mo­dat, le era rușine să-l mai îmbrace. Um­blau țiganii și adunau stra­iele ro­mânești pe un li­ghean de plastic sau pe o oală, ca să le vândă mai apoi, pe ni­mic, stră­i­ni­lor, căci ei, neavând așa co­mori, au văzut în ele ceea ce noi abia acum începem să vedem”, spune Virginia Linul.

Toată nebunia asta a durat câțiva ani, până când muzeele etnografice din țară au sesizat pericolul și au început să-i caute pe meșterii din sate care mai știau să lucreze tradițional, fie că era vorba de cusut costu­me populare, cojoace sau pieptare, de cioplit în lemn, de împletit din răchită, de țesut în război sau tors lâna și cânepa. Deschizători de drum au fost specialiștii etnografi de la Muzeul ASTRA din Dum­bra­va Sibiului, urmați, mai apoi, de cei de la Muzeul Țăranului Român din Capitală. Timp de vreo doi ani, Virginia Linul a par­ticipat cu costume populare la târguri și expoziții, dar vizitatorii nu o cre­deau când le spunea că minunățiile acelea erau create de mâna sa și a mamei sale. „Dacă era zi de sărbă­toa­re și nu mă ve­deau lu­crând efectiv la câte-o cusătură, mă în­tre­bau ale cui cos­tu­me le vând. Le spu­neam că sunt cu­sute de mama și de mine, dar se uitau cru­ciș, li se părea că sunt prea tâ­nă­ră pen­tru asta. Se așteptau să vadă la cu­sut cos­tu­me populare o babă, care mai are de tră­it vreo două sta­ții, și abia bagă ață în ac”.

Ambasadoare la Washington

Momentul decisiv în a se în­toarce la meșteșugul cu­sutului de costume populare a fost participarea, ca reprezentantă a Ro­mâ­niei, la Festivalul Smithsonian, din SUA, în 1999. România și-a prezentat atunci, timp de două săptămâni, cultura și tradițiile, într-o zo­nă centrală a Washingtonului. „Am acceptat să par­ti­cip, cu gândul să rămân în America. Veneau la standul nostru mulți români stabiliți deja în SUA, care ne ofe­reau locuri de muncă, dacă am fi vrut să rămânem. I-am spus domnului Corneliu Bucur, regretatul direc­tor de atunci al Muzeului ASTRA Sibiu, că aș vrea să rămân. S-a uitat la mine și mi-a zis: «Ce faci tu nu poate face oricine. Hai acasă și fă ce știi să faci, costume populare, că tu faci artă, creezi valori. Sunt din ce în ce mai puțini cei care fac asta, pentru că nu mai știu, nu mai vor, și munca nu e plătită la adevărata valoare, dar ai să vezi că sa­tis­facțiile-ți vor veni din altă parte», mi-a spus domnul Bucur, iar vorbele sale au cântărit mult în decizia de a mă întoarce”, povestește Virginia Linul.

Participarea la Festivalul Smithsonian a fost doar începutul pentru Virginia Linul. A reprezentat Ro­mâ­nia la numeroase alte târguri din străinătate, iar ate­lie­rele de cusut, pe care le organiza pe ori­unde mergea, erau, de fie­care dată, foarte apre­ciate de străini. „Da­to­ri­tă costumului popular ro­mânesc am ajuns să fiu pri­­vită ca o artistă, ca o am­­basadoare a Româ­ni­ei. Am fost foarte apre­cia­tă, alt­fel nu știu dacă aș fi ră­mas în acest domeniu, pen­tru că munca nu e plă­tită la ade­vărata va­loa­re. Dar am avut astfel ocazia și să văd lu­mea, pentru că atunci nu era foarte ușor să călă­to­rești, trebuiau vize peste tot, era și costisitor”.

Așa se face că, începând din 2003, Virginia a decis să se ocupe de crearea costumelor populare. Și-a for­mat o echipă de o sută de persoane, femei din Salva și din zonele învecinate, care lucrau la domiciliu. „Nu lu­crează nimeni un costum cap-coadă. Eu croiesc, le sta­bilesc modelul, încadrarea, culorile, eu le dau pân­zele și ațele. Prima comandă a fost de la o școală din Bis­trița, apoi de la un an­sam­blu din Zalău. Mi-au adus un model vechi, de la muzeu, și le-am făcut cos­tu­mele cerute”. Au în­ce­­put să vină apoi tot alte și alte comenzi, căci înce­peau să se reînființeze ansamblurile de dansuri popu­­lare desființate după Revoluție. Dato­ri­tă cere­rii tot mai mari, Virginia Linul a reușit să de­termine pe mulți meșteri pricepuți din zonă să-și reia acti­vita­tea aban­do­nată, fie că era vorba de cojocari, de femei care se pri­cepeau să țeasă în război pânze sau zadii, dar și de foste ucenice ale mamei sale, price­pute în a coase cu măr­gele pieptare sau cămeși în stil specific năsăudean.

100%.RO

În 2011, vizitând România, desig­ne­rul francez Philippe Guilet a văzut cu ochi de profe­sio­nist arta autentică as­cun­să în costumul popu­lar și în cultura tradițională românească și a gândit un proiect de pro­mo­vare a ei, pe care l-a numit „100%.RO”, dublat și de o co­lec­ție de modă, „Prejudecăți”. „Co­lec­ția aceasta a inclus 31 de ținute cre­ate de Philippe Guilet și designeri ro­mâni. Fiecare dintre ele a fost lu­crată în colaborare cu câte un meșter popu­­lar din țară – au fost 50 de meșteri, pe care Philippe Guilet i-a și filmat, în diverse eta­pe ale lucrului. A gândit câte o poveste pentru fiecare ținută, iar pe podiumul de pre­zentare, mane­chi­nele au fost însoțite de meș­te­rul popu­lar, îmbrăcat în costumul din care a fost inspirată ținuta”.

Ideea designerului francez i-a făcut pe români să reconștientizeze valoarea artei popu­lare tradiționale, iar marile case de modă ale lumii au început să preia ideea și au răspândit peste tot acest gen de ținute haute-couture de inspirație tra­dițională. Cos­tu­mul românesc a fost, însă, cea dintâi sursă de in­spi­rație de acest gen pentru desig­ne­rii lumii. „Dacă Phi­lippe Guilet nu-l scotea în evi­den­ță, noi nu am fi con­știentizat va­loa­rea costu­mului popular româ­nesc, am fi trăit în con­ti­­nuare cu convingerea că sunt țără­nisme de­modate și învechite”.

Pentru că foarte multe ținute din co­lecția creată de Philippe Guilet aveau ele­mente cu mărgele, el a lucrat mai bine de jumătate dintre acestea cu Vir­ginia Li­nul, încurajând-o, totodată, să creeze ulte­rior propria ei linie vestimentară – LinIa tradițio­nală, cu piese de îmbrăcăminte inspirate din arta populară năsăudeană. Atunci a construit Virginia Casa Costu­mului Popu­lar. La etaj e muzeul, iar la parter, magazinul, des­chis zi-lumină, căci clădirea e chiar la drum și sunt mulți cei care-i trec zilnic pragul.   

„Toți caută povestea din spatele cu­să­turii. Aceasta e poves­tea: sufletul tău, pe care-l coși aco­lo.    Cine pu­ne mâ­na pe ac, n-o să mai spună nici­oda­tă că un costum popular e scump, căci va ști câtă muncă și migală în­seam­nă. Când omul cumpără un cos­tum popular trebuie să fie bucuros că are un obiect pe care trebuie să-l poar­te cu drag, și el, și generațiile următoare”.

Foto: OVIDIU GROVU (4), Arhiva personală Virginia Linul