Basarabia, așa cum n-o știți – Alexandru Corduneanu: „Nu există o perioadă mai frumoasă în istoria Chișinăului, decât aceea interbelică”

Orașul din pădurea verde

Mărturisesc de la început că scriu acest text după ce am vizitat pentru prima oară Chișinăul, cu prilejul celei de-a șasea ediții a Târgului de carte Bookfest. N-am să insist asupra nenumăratelor evenimente editoriale, lansări de carte, întâlniri cu cititorii, se­si­uni de autografe, dezbateri și analize asupra feno­me­nului literar contemporan. Reprezen­tanții zecilor de edituri invitate s-au străduit să transforme fiecare zi într-o adevărată sărbătoare a cărții. Dar dincolo de bucuria întâlnirilor priete­nești, am avut și marea surpriză să descopăr un oraș minunat, despre care știam foarte puține lucruri, și care mi-a rămas înti­pă­rit pentru totdeauna în suflet. Chișinăul de azi este o combinație fericită de trecut și prezent, în care lân­gă o casă care mai păstrează încă inscripții rusești din vremea războiului, poți întâlni o cafenea ele­gan­tă, iar alături de o clădire imperială, vezi cum se înal­ță o alta, modernă, din aluminiu și sticlă, într-o bună alăturare a contras­telor. Chișinăul e un oraș verde și foarte curat, cu spații deschise și străzi largi, pe mar­gi­nea cărora se înalță arbori seculari. Cartierele ora­șu­lui sunt despărțite de adevărate păduri, hectare întregi de copaci bătrâni. Piața Marii Adunări Națio­nale, Ar­cul de triumf, fosta poartă a Mitropoliei, Clo­potnița, aruncată în aer de sovietici, dar reconstruită după ’90, Grădina Publică „Ște­fan cel Mare”, cu Aleea scriitorilor, unde la statuia lui Eminescu sunt me­­reu zeci de buchete de flori, Parcul „Valea Mori­lor”, cu fântânile arteziene și scările pe care, după cum spun legendele locale, în­drăgostiții, ca să-și dove­deas­­că trăinicia sentimen­telor, trebuiau să-și ducă în brațe iubitele, pornind de jos, de lângă lac, până pe colina care se ridică aproa­pe de clădirea Universității de Stat, Centrul vechi, ca o ini­mă care păstrează urme­le trecutului,    sunt doar câ­te­­va dintre locurile care dau identitate acestui oraș.

Timpul trece parcă mai re­pede la Chișinău, nu ajun­ge pentru câte ar fi de vă­zut, pulsează în ritmuri când molatice, când mo­derne, cu muzici discre­te la mici terase cochete, ascunse de vege­tația bogată. Poți să te oprești „La Mă­mu­ca” și să alegi un covrig ori o plă­cin­tă moldovenească, sau să cauți „chi­peri um­pluți”, copți în cuptor, după care să ceri o porție zdravănă de înghețată „Plombir”, făcută încă după rețetele de altădată, ori câteva bomboane „Bucuria”, ca să te îndulcești. Dar poți savura și ceva mai exotic, venit din republicile altădată surori, un bitter letonian, din ierburi și fructe sălbatice „Riga Balsam”, așa cum într-o seară de toamnă senină, îmblânzită de un asfințit ca de miere, poți încerca și Khinkali (găluște cu carne) ori Khachapuri (un fel de plăcintă cu brânză sărată) la un restaurant georgian, stropite din plin cu vin aspru, Saperavi. Dar oriunde vei ajunge, vei simți bună­vo­ința și bucuria cu care oamenii te întâmpină, bucuroși să-ți spună povești. Nu pot să uit șirurile nesfârșite de tineri veniți la întâlnirea cu cartea românească. Curioși, dornici de noutăți, frumoși și modești, o modestie pe care noi, din păcate, am pierdut-o, cu o sinceritate naturală, neprefăcută, m-au impresionat cu dorința lor de a vedea cărți venite de-acasă, din România, de a le răsfoi, de a le avea. Povestea Chișinăului nu este încheiată, se scrie încă, o istorie vie, martoră a străduinței de a împăca trecutul cu ziua de azi și cu cea de mâine.

Cel care m-a ajutat să înțeleg mai bine toate acestea și să cunosc Chișinăul a fost Alexandru Corduneanu, adevărat reper de cultură și simțire românească din Basarabia, despre care se știa, încă de pe vremea sovieticilor, că are una dintre cele mai mari biblioteci de carte în limba română. Un om pentru care Unirea cu țara este deja un fapt împlinit.

Cetatea de scaun a culturii românești din Basarabia

– D-le Alexandru Corduneanu, mă aflu pentru prima oară la Chișinău și sunt fericită să am o călăuză așa de ilustră ca dvs. spre inima istoricei capitale a Basarabiei. Ce-ar trebui să știe despre Chișinău cineva care vine pentru întâia oară aici?

– Dacă vorbim despre Chișinău, sunt valabile vorbele care spun că istoria unui loc depinde de ce ediție a ei citești. Rolul istoricilor și al oamenilor de cultură este tocmai acela de a scoate la lumină ade­văratele fapte, întâmplări și chipuri ale orașului, de a-l apropia de cei ce-l lo­cu­iesc, de a-l fa­ce iubit, de a face posibil un sentiment de afecțiune și devotament față de acest oraș, peste care s-au su­prapus, ca pe un palimpsest, diferite epoci istorice. Chi­șinăul a fost la început un târg mânăstiresc mol­do­venesc, care a ars din temelii de mai multe ori, a ajuns apoi oraș im­pe­rial, cu o populație colonială, majoritar evreiască, pe la 1840, după care revine ca provincie românească și dă tonul Marii Uniri la 1918. Dar istoria schim­bă­toa­re îl transformă în oraș sovie­tic, capitală de republică, cu „injecții regulate de oa­meni sovietici”, care erau aduși să ridice nivelul de trai și cultural al moldo­ve­nilor. Astăzi Chișinăul este „cetatea de scaun a culturii românești din Basarabia”. Este foarte im­portantă relația oamenilor cu orașul în care trăiesc. Ea le oferă identitate asumată. Românii au fost mino­ri­tari în trecut la Chișinău, acum trebuie să ieșim din acest complex al minoritarului.

„Un oraș cu înfățișare voievodală”

– În memoria româ­neas­că predomină imaginea Chi­șinăului interbelic. S-a mai păstrat ceva din stră­lu­cirea culturală de atunci?

– Nu există o perioadă mai frumoasă, mai plină, mai provocatoare sub toate aspec­tele ca aceea interbelică. A fost o perioadă în care Chiși­năul, cu toate nereușitele și toate neîmplinirile datorate vecinătății sovietice și moște­nirii țariste, a făcut parte din această mare mișcare cultu­rală atotromânească. Oameni de cultură, politicieni, artiști au contribuit atunci la for­ma­rea și asumarea unui profil na­țional. Învățământul și cul­tura în limba română au re­tre­zit spiritul patriotic. Chișinăul de azi regăsește în perioada interbelică cel mai evocator mo­del al paradigmei identi­ta­re. O înfățișare voievodală, susținută de peste o sută de instituții de învățământ (facultăți, conservatoare, licee, gimnazii, școli) cu predare în limba română, de zeci de instituții culturale (de la Teatrul Națio­nal/Municipal, la bi­blio­teci, cămine culturale, so­ci­etăți și cluburi sportive), de 28 de biserici orto­do­xe, în care se liturghisea românește, de șase tipo­grafii, care asigurau publica­rea de cărți, ziare și reviste în limba română și în limbile minorităților naționale, de sute de unități economice, de instituții de sănătate publică, asisten­ță și prevedere, de aero­por­tul deschis în 1921, cu curse regulate, de sta­dioane și hipodrom, de zeci de asociații profe­sio­nale (ale medicilor, ziariștilor, scriitorilor etc.) și asociații de caritate. În perioada interbelică, Chiși­năul devine, cu toate neîmplinirile și tensiunile vecinătății și conspirației sovietice, unul din marile centre urbane ale României Mari, transformându-se dintr-o localitate colonială, de la periferia impe­riu­lui, într-un oraș românesc polietnic important, în noua construcție culturală a țării.

– Cum era viața de zi cu zi în Chișinăul acelor ani?

– Mărturiile din epocă arată un oraș efervescent, cu o viață interesantă, cu oameni care se plimbă seara, etalând costume elegante și rochii la modă. Indiferent de anotimp, nimeni nu iese în oraș fără pălărie („aduse din toată lumea”, cumpărate la ma­ga­zinul Rozenbaum), ținută completată de un cos­tum „nemțesc”, cu pantaloni cu manșetă și haină la doi sau trei nasturi și cu pantofi cehoslovaci, de la magazinul Iaroslav Nemecec. Și dacă senioarele rămân la vestimentația antebelică, ornată cu tot felul de accesorii, parfumându-se și pudrându-se din belșug (insistând pe imaginea „femeii-bibelou” a începutului de secol XX), junioarele pun accentul pe ruj și rimel, adoptă rapid moda de la Paris și Viena, mai funcțională și mai comodă, mai simplă și mai accesibilă. Totodată, toată lumea descoperă portul național, care însuflețește întrunirile cultu­rale tot mai frecvente, balurile, sărbătorile și para­de­le din centrul orașului. Sportul devine o compo­nentă a vieții urbane, care definește stilul epocii. Du­pă 1918, pe terenul fostei Piețe nemțești se des­chide Stadionul „Regele Ferdinand”, unde se joacă match-uri de football, se dau starturile raliu­rilor automobilistice, se joacă tenis, iar pe timp de iarnă, se amenajează un patinoar. Cea mai impună­toare arenă sportivă a Chișinăului interbelic era Hipodro­mul, amenajat în afara orașului de atunci, dincolo de râul Bâcu. Aici se adună protipendada Chi­șină­u­lui, dar și golanii lui, urmărind cursele de cai și ju­cându-și ave­rea pe pot­coa­va de bidiviu. Tot din­colo de Bâcu, lângă pista aero­dro­mu­lui, se aduna po­pulația orașului și a subur­bi­ilor pen­tru a fi mar­toră la show-urile aviatice de du­mi­nică, unde piloții demon­strau virtuți aeronautice, curbând și so­no­ri­zând spa­țiul, la câteva sute de metri deasupra dea­lu­lui Râș­ca­ni­lor.

Resta­u­rante mari se găseau pretu­tin­deni. În oraș se dădeau și ceaiuri dansan­te, iar dan­­surile cele mai la modă sunt valsul, tangoul, char­les­tonul și fox-trot-ul. Band-ul de jazz cântă în res­taurante, în sălile de cinema, la sărbători, expo­zi­ții și târguri de mostre. Petre Leșcenco cântă aproa­pe exclusiv în limba rusă, dar își începe pro­gramul cu piesa lui Jean Moscopol „Tot ce-i româ­nesc nu piere”. Cea mai cunoscută orchestră este cea a lui Nicolae Cireș, zis Cereșnea, unde își în­cepe cariera cel mai de forță per­cuționist al Ro­mâniei anilor ’40, Sergiu Ma­lagamba. Mu­zica îi pa­sionează cu desă­vâr­și­re pe chișinăuieni, ei cu­nosc la fel de bine mu­zica clasică occidentală și muzica cla­si­că rusească. Geor­ge Enescu con­cer­tează în capitala Basara­biei de pes­te douăzeci de ori. Chiși­năul, ca niciun alt oraș ro­mânesc, are trei Conser­va­toa­re. În toată acea perioadă, Chi­șinăul, ca și întreaga re­giune, a beneficiat de con­cursul oame­nilor de cultură din celelalte provincii româ­nești, prin întru­niri pu­bli­ce, confe­rințe, editare de publi­cații și cărți. In­telectualii vremii con­si­deră de da­toria lor să ajungă la Chișinău. Ime­diat după Unire, statul român a în­ființat zeci de biblioteci publice și că­mi­ne cul­tu­rale. În no­iem­­brie 1926, la Chiși­nău se inau­gu­rează Fa­cul­tatea de Teo­logie a Uni­ver­sității din Iași. Lis­ta de profesori și ab­sol­venți ai Facul­tății de Teologie face cinste Chi­șinăului de azi. Fa­cul­tatea va de­veni, așa cum arăta ulterior Gala Galac­tion, preotul, prozatorul și traducătorul scrip­turistic, cea mai bună instituție de profil din Româ­nia Mare. În ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basara­biei cu România, se des­chide și Facultatea de Științe Agricole. Aceste fa­cul­tăți au fost pri­me­le centre de învăță­mânt supe­rior create în Basarabia. Practic, toa­tă infrastructura e­du­cațională în limba română a Basarabiei a fost creată în pe­rioa­da in­ter­belică. La Chiși­nău a activat și filiala din Basarabia a Insti­tu­tului Social Ro­mân al lui Di­mi­trie Gusti, prima in­sti­tuție științi­fi­că de cer­cetare din Ba­sara­bia, care, spre sfâr­și­tul anilor trei­zeci, în­cepuse lucrările asu­pra unei mono­gra­fii a Chi­șinăului.

„De-abia acum, majoritatea populației este românească”

– Ce s-a mai păs­trat din toate acestea, după tra­gica cedare a Basarabiei?

– Cenzura sovie­ti­că a în­cercat să dis­trugă tot ceea ce au inițiat românii. Chiși­năul sub ruși nu a produs nicio operă culturală de valoare. Nimic. Nicio per­so­na­litate. Chișinăului i-a fost interzisă cul­tu­ra română și cu foar­te mult greu pă­trun­deau cartea și teatrul românesc aici. O dată, de două ori doar într-un deceniu. În plus, să adă­u­găm inter­zi­cerea școlii na­ționale și a literaturii ro­mâ­ne, dar și interdicțiile co­mer­ci­a­le. Toate au jucat un rol nefast. Iată de ce acum, re­ve­nirea la ma­­tri­ce este anevo­ioa­să, grea, dar im­pla­cabilă. De-abia a­cum, de câți­va ani, majoritatea po­pu­lației este româ­neas­că. Pâ­nă acuma, timp de peste 200 de ani, ora­șul a fost pe rând al stră­i­nului, al rusului, al evre­ului, al omului so­vie­tic, dar nu și al popu­lației autohtone. Această re­ve­nire „din exil” trebuie sti­mu­lată la vi­teză ma­xi­mă. Chișinăul de as­tăzi își datorează spiritul de rezis­tență și izbândă culturală tocmai ora­șu­lui interbelic. Chișinăul este cea mai compli­cată, interesantă și complexă formă de cultură a Basa­ra­biei. Este și obiectul și subiectul cultural de care ținem și pe care-l con­stru­im. Sun­tem majoritari din punct de vedere politic, dar, deocamdată, nu ne-am asumat cultural pe deplin această ma­jo­ritate. Nu vreau să spun do­mi­nația, ci asu­ma­rea respon­sa­­bi­lităților care ne revin și pe care trebuie să le învă­țăm. Toc­mai din acest punct de ve­dere am elaborat un curs pentru ci­clul primar, se­cun­dar și gim­nazial.

– Adică, un fel de manual pentru elevi?

– Da, un ma­nu­al, un curs care are titlul Chiși­nă­ul meu, căruia i-am dat drumul a­cum, cu puține zi­le înainte de în­ce­perea șco­lii. Prin acest curs spe­răm ca orașul să fie și mai bine cunoscut chiar de gene­rații­le noi, să-l apro­piem de cei care-l locu­iesc. În­țelegând eveni­men­tele și istoria trecută, acești copii trebuie să învețe să iubească orașul, să înțeleagă care este locul lor în istoria prezentă și în cea viitoare a lui, să vadă și să învețe spiritul comunitar, să simtă și să construiască sentimentul de „acasă” în acest loc. Noi, cei din generația mai vârstnică, frac­turați oarecum bio­grafic și cultural, nici țărani, nici orășeni, minoritari în trecutul istoric în fața rusului, a evreului, a omului sovietic, a străinului, avem o relație mai ane­voioasă cu acest oraș. E de înțeles, având în ve­dere clivajele istorice pe care le-am trăit. Dar ei, copiii, au acum cu totul alte per­spective. Timpurile sunt altele, procesul de revenire la matcă este anevoios, dar neabătut, și suntem chemați toți să dăm măsura talentu­lui și înzestră­rilor cu care am fost dăruiți.

Carte de vizită

Alexandru Corduneanu: secre­tar literar al Teatrului folcloric „Ion Crean­gă” și al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, director al Teatrului Na­țio­nal „Eu­gène Ionesco”, director al Coloc­vii­lor teatrale „I.L. Caragiale” și al Co­loc­viilor revistei „Sud-Est”, director gene­ral al Fondului Plastic al Uniunii Artiş­tilor Plastici din Republica Moldo­va, di­rector de programe culturale pen­tru tine­ret al Asociaţiei „Răsăritul româ­nesc”, fost consilier și viceprimar al Chi­șinăului, membru al Uniunii Scriito­rilor din Republica Moldova.

Fotografiile sunt din colecțiile Iurie Șveț și Iurie Cojocaru