Orașul din pădurea verde

Mărturisesc de la început că scriu acest text după ce am vizitat pentru prima oară Chișinăul, cu prilejul celei de-a șasea ediții a Târgului de carte Bookfest. N-am să insist asupra nenumăratelor evenimente editoriale, lansări de carte, întâlniri cu cititorii, sesiuni de autografe, dezbateri și analize asupra fenomenului literar contemporan. Reprezentanții zecilor de edituri invitate s-au străduit să transforme fiecare zi într-o adevărată sărbătoare a cărții. Dar dincolo de bucuria întâlnirilor prietenești, am avut și marea surpriză să descopăr un oraș minunat, despre care știam foarte puține lucruri, și care mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în suflet. Chișinăul de azi este o combinație fericită de trecut și prezent, în care lângă o casă care mai păstrează încă inscripții rusești din vremea războiului, poți întâlni o cafenea elegantă, iar alături de o clădire imperială, vezi cum se înalță o alta, modernă, din aluminiu și sticlă, într-o bună alăturare a contrastelor. Chișinăul e un oraș verde și foarte curat, cu spații deschise și străzi largi, pe marginea cărora se înalță arbori seculari. Cartierele orașului sunt despărțite de adevărate păduri, hectare întregi de copaci bătrâni. Piața Marii Adunări Naționale, Arcul de triumf, fosta poartă a Mitropoliei, Clopotnița, aruncată în aer de sovietici, dar reconstruită după ’90, Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, cu Aleea scriitorilor, unde la statuia lui Eminescu sunt mereu zeci de buchete de flori, Parcul „Valea Morilor”, cu fântânile arteziene și scările pe care, după cum spun legendele locale, îndrăgostiții, ca să-și dovedească trăinicia sentimentelor, trebuiau să-și ducă în brațe iubitele, pornind de jos, de lângă lac, până pe colina care se ridică aproape de clădirea Universității de Stat, Centrul vechi, ca o inimă care păstrează urmele trecutului, sunt doar câteva dintre locurile care dau identitate acestui oraș.

Timpul trece parcă mai repede la Chișinău, nu ajunge pentru câte ar fi de văzut, pulsează în ritmuri când molatice, când moderne, cu muzici discrete la mici terase cochete, ascunse de vegetația bogată. Poți să te oprești „La Mămuca” și să alegi un covrig ori o plăcintă moldovenească, sau să cauți „chiperi umpluți”, copți în cuptor, după care să ceri o porție zdravănă de înghețată „Plombir”, făcută încă după rețetele de altădată, ori câteva bomboane „Bucuria”, ca să te îndulcești. Dar poți savura și ceva mai exotic, venit din republicile altădată surori, un bitter letonian, din ierburi și fructe sălbatice „Riga Balsam”, așa cum într-o seară de toamnă senină, îmblânzită de un asfințit ca de miere, poți încerca și Khinkali (găluște cu carne) ori Khachapuri (un fel de plăcintă cu brânză sărată) la un restaurant georgian, stropite din plin cu vin aspru, Saperavi. Dar oriunde vei ajunge, vei simți bunăvoința și bucuria cu care oamenii te întâmpină, bucuroși să-ți spună povești. Nu pot să uit șirurile nesfârșite de tineri veniți la întâlnirea cu cartea românească. Curioși, dornici de noutăți, frumoși și modești, o modestie pe care noi, din păcate, am pierdut-o, cu o sinceritate naturală, neprefăcută, m-au impresionat cu dorința lor de a vedea cărți venite de-acasă, din România, de a le răsfoi, de a le avea. Povestea Chișinăului nu este încheiată, se scrie încă, o istorie vie, martoră a străduinței de a împăca trecutul cu ziua de azi și cu cea de mâine.
Cel care m-a ajutat să înțeleg mai bine toate acestea și să cunosc Chișinăul a fost Alexandru Corduneanu, adevărat reper de cultură și simțire românească din Basarabia, despre care se știa, încă de pe vremea sovieticilor, că are una dintre cele mai mari biblioteci de carte în limba română. Un om pentru care Unirea cu țara este deja un fapt împlinit.
Cetatea de scaun a culturii românești din Basarabia
– D-le Alexandru Corduneanu, mă aflu pentru prima oară la Chișinău și sunt fericită să am o călăuză așa de ilustră ca dvs. spre inima istoricei capitale a Basarabiei. Ce-ar trebui să știe despre Chișinău cineva care vine pentru întâia oară aici?

– Dacă vorbim despre Chișinău, sunt valabile vorbele care spun că istoria unui loc depinde de ce ediție a ei citești. Rolul istoricilor și al oamenilor de cultură este tocmai acela de a scoate la lumină adevăratele fapte, întâmplări și chipuri ale orașului, de a-l apropia de cei ce-l locuiesc, de a-l face iubit, de a face posibil un sentiment de afecțiune și devotament față de acest oraș, peste care s-au suprapus, ca pe un palimpsest, diferite epoci istorice. Chișinăul a fost la început un târg mânăstiresc moldovenesc, care a ars din temelii de mai multe ori, a ajuns apoi oraș imperial, cu o populație colonială, majoritar evreiască, pe la 1840, după care revine ca provincie românească și dă tonul Marii Uniri la 1918. Dar istoria schimbătoare îl transformă în oraș sovietic, capitală de republică, cu „injecții regulate de oameni sovietici”, care erau aduși să ridice nivelul de trai și cultural al moldovenilor. Astăzi Chișinăul este „cetatea de scaun a culturii românești din Basarabia”. Este foarte importantă relația oamenilor cu orașul în care trăiesc. Ea le oferă identitate asumată. Românii au fost minoritari în trecut la Chișinău, acum trebuie să ieșim din acest complex al minoritarului.
„Un oraș cu înfățișare voievodală”
– În memoria românească predomină imaginea Chișinăului interbelic. S-a mai păstrat ceva din strălucirea culturală de atunci?

– Nu există o perioadă mai frumoasă, mai plină, mai provocatoare sub toate aspectele ca aceea interbelică. A fost o perioadă în care Chișinăul, cu toate nereușitele și toate neîmplinirile datorate vecinătății sovietice și moștenirii țariste, a făcut parte din această mare mișcare culturală atotromânească. Oameni de cultură, politicieni, artiști au contribuit atunci la formarea și asumarea unui profil național. Învățământul și cultura în limba română au retrezit spiritul patriotic. Chișinăul de azi regăsește în perioada interbelică cel mai evocator model al paradigmei identitare. O înfățișare voievodală, susținută de peste o sută de instituții de învățământ (facultăți, conservatoare, licee, gimnazii, școli) cu predare în limba română, de zeci de instituții culturale (de la Teatrul Național/Municipal, la biblioteci, cămine culturale, societăți și cluburi sportive), de 28 de biserici ortodoxe, în care se liturghisea românește, de șase tipografii, care asigurau publicarea de cărți, ziare și reviste în limba română și în limbile minorităților naționale, de sute de unități economice, de instituții de sănătate publică, asistență și prevedere, de aeroportul deschis în 1921, cu curse regulate, de stadioane și hipodrom, de zeci de asociații profesionale (ale medicilor, ziariștilor, scriitorilor etc.) și asociații de caritate. În perioada interbelică, Chișinăul devine, cu toate neîmplinirile și tensiunile vecinătății și conspirației sovietice, unul din marile centre urbane ale României Mari, transformându-se dintr-o localitate colonială, de la periferia imperiului, într-un oraș românesc polietnic important, în noua construcție culturală a țării.
– Cum era viața de zi cu zi în Chișinăul acelor ani?

– Mărturiile din epocă arată un oraș efervescent, cu o viață interesantă, cu oameni care se plimbă seara, etalând costume elegante și rochii la modă. Indiferent de anotimp, nimeni nu iese în oraș fără pălărie („aduse din toată lumea”, cumpărate la magazinul Rozenbaum), ținută completată de un costum „nemțesc”, cu pantaloni cu manșetă și haină la doi sau trei nasturi și cu pantofi cehoslovaci, de la magazinul Iaroslav Nemecec. Și dacă senioarele rămân la vestimentația antebelică, ornată cu tot felul de accesorii, parfumându-se și pudrându-se din belșug (insistând pe imaginea „femeii-bibelou” a începutului de secol XX), junioarele pun accentul pe ruj și rimel, adoptă rapid moda de la Paris și Viena, mai funcțională și mai comodă, mai simplă și mai accesibilă. Totodată, toată lumea descoperă portul național, care însuflețește întrunirile culturale tot mai frecvente, balurile, sărbătorile și paradele din centrul orașului. Sportul devine o componentă a vieții urbane, care definește stilul epocii. După 1918, pe terenul fostei Piețe nemțești se deschide Stadionul „Regele Ferdinand”, unde se joacă match-uri de football, se dau starturile raliurilor automobilistice, se joacă tenis, iar pe timp de iarnă, se amenajează un patinoar. Cea mai impunătoare arenă sportivă a Chișinăului interbelic era Hipodromul, amenajat în afara orașului de atunci, dincolo de râul Bâcu. Aici se adună protipendada Chișinăului, dar și golanii lui, urmărind cursele de cai și jucându-și averea pe potcoava de bidiviu. Tot dincolo de Bâcu, lângă pista aerodromului, se aduna populația orașului și a suburbiilor pentru a fi martoră la show-urile aviatice de duminică, unde piloții demonstrau virtuți aeronautice, curbând și sonorizând spațiul, la câteva sute de metri deasupra dealului Râșcanilor.

Restaurante mari se găseau pretutindeni. În oraș se dădeau și ceaiuri dansante, iar dansurile cele mai la modă sunt valsul, tangoul, charlestonul și fox-trot-ul. Band-ul de jazz cântă în restaurante, în sălile de cinema, la sărbători, expoziții și târguri de mostre. Petre Leșcenco cântă aproape exclusiv în limba rusă, dar își începe programul cu piesa lui Jean Moscopol „Tot ce-i românesc nu piere”. Cea mai cunoscută orchestră este cea a lui Nicolae Cireș, zis Cereșnea, unde își începe cariera cel mai de forță percuționist al României anilor ’40, Sergiu Malagamba. Muzica îi pasionează cu desăvârșire pe chișinăuieni, ei cunosc la fel de bine muzica clasică occidentală și muzica clasică rusească. George Enescu concertează în capitala Basarabiei de peste douăzeci de ori. Chișinăul, ca niciun alt oraș românesc, are trei Conservatoare. În toată acea perioadă, Chișinăul, ca și întreaga regiune, a beneficiat de concursul oamenilor de cultură din celelalte provincii românești, prin întruniri publice, conferințe, editare de publicații și cărți. Intelectualii vremii consideră de datoria lor să ajungă la Chișinău. Imediat după Unire, statul român a înființat zeci de biblioteci publice și cămine culturale. În noiembrie 1926, la Chișinău se inaugurează Facultatea de Teologie a Universității din Iași. Lista de profesori și absolvenți ai Facultății de Teologie face cinste Chișinăului de azi. Facultatea va deveni, așa cum arăta ulterior Gala Galaction, preotul, prozatorul și traducătorul scripturistic, cea mai bună instituție de profil din România Mare. În ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România, se deschide și Facultatea de Științe Agricole. Aceste facultăți au fost primele centre de învățământ superior create în Basarabia. Practic, toată infrastructura educațională în limba română a Basarabiei a fost creată în perioada interbelică. La Chișinău a activat și filiala din Basarabia a Institutului Social Român al lui Dimitrie Gusti, prima instituție științifică de cercetare din Basarabia, care, spre sfârșitul anilor treizeci, începuse lucrările asupra unei monografii a Chișinăului.
„De-abia acum, majoritatea populației este românească”
– Ce s-a mai păstrat din toate acestea, după tragica cedare a Basarabiei?

– Cenzura sovietică a încercat să distrugă tot ceea ce au inițiat românii. Chișinăul sub ruși nu a produs nicio operă culturală de valoare. Nimic. Nicio personalitate. Chișinăului i-a fost interzisă cultura română și cu foarte mult greu pătrundeau cartea și teatrul românesc aici. O dată, de două ori doar într-un deceniu. În plus, să adăugăm interzicerea școlii naționale și a literaturii române, dar și interdicțiile comerciale. Toate au jucat un rol nefast. Iată de ce acum, revenirea la matrice este anevoioasă, grea, dar implacabilă. De-abia acum, de câțiva ani, majoritatea populației este românească. Până acuma, timp de peste 200 de ani, orașul a fost pe rând al străinului, al rusului, al evreului, al omului sovietic, dar nu și al populației autohtone. Această revenire „din exil” trebuie stimulată la viteză maximă. Chișinăul de astăzi își datorează spiritul de rezistență și izbândă culturală tocmai orașului interbelic. Chișinăul este cea mai complicată, interesantă și complexă formă de cultură a Basarabiei. Este și obiectul și subiectul cultural de care ținem și pe care-l construim. Suntem majoritari din punct de vedere politic, dar, deocamdată, nu ne-am asumat cultural pe deplin această majoritate. Nu vreau să spun dominația, ci asumarea responsabilităților care ne revin și pe care trebuie să le învățăm. Tocmai din acest punct de vedere am elaborat un curs pentru ciclul primar, secundar și gimnazial.
– Adică, un fel de manual pentru elevi?
– Da, un manual, un curs care are titlul Chișinăul meu, căruia i-am dat drumul acum, cu puține zile înainte de începerea școlii. Prin acest curs sperăm ca orașul să fie și mai bine cunoscut chiar de generațiile noi, să-l apropiem de cei care-l locuiesc. Înțelegând evenimentele și istoria trecută, acești copii trebuie să învețe să iubească orașul, să înțeleagă care este locul lor în istoria prezentă și în cea viitoare a lui, să vadă și să învețe spiritul comunitar, să simtă și să construiască sentimentul de „acasă” în acest loc. Noi, cei din generația mai vârstnică, fracturați oarecum biografic și cultural, nici țărani, nici orășeni, minoritari în trecutul istoric în fața rusului, a evreului, a omului sovietic, a străinului, avem o relație mai anevoioasă cu acest oraș. E de înțeles, având în vedere clivajele istorice pe care le-am trăit. Dar ei, copiii, au acum cu totul alte perspective. Timpurile sunt altele, procesul de revenire la matcă este anevoios, dar neabătut, și suntem chemați toți să dăm măsura talentului și înzestrărilor cu care am fost dăruiți.
Carte de vizită

Alexandru Corduneanu: secretar literar al Teatrului folcloric „Ion Creangă” și al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, director al Teatrului Național „Eugène Ionesco”, director al Colocviilor teatrale „I.L. Caragiale” și al Colocviilor revistei „Sud-Est”, director general al Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, director de programe culturale pentru tineret al Asociaţiei „Răsăritul românesc”, fost consilier și viceprimar al Chișinăului, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Fotografiile sunt din colecțiile Iurie Șveț și Iurie Cojocaru