MEDEEA MARINESCU: „Toamna, pentru mine, mereu începe ceva”

„În vacanța asta, pur și simplu, am existat”

– Vara a trecut, stagiunea teatrală a reîn­ce­put… Te-ai întors la treabă „cu forţe proaspete”, gata să-ți muți jumătate din viață pe scenă?

– Da, a fost o vară cum n-am mai avut de foar­te, foarte mulţi ani, o vară fără angajamente artis­ti­ce, aşa că nu mi-am frânt vacanţa în niciun fel. Geor­ge, so­ţul meu (George Dăscălescu, operator de film) a fost plecat un timp la filmări, iar eu am fost fericită să stau cu băieții noştri, Luca şi Filip. A fost un ex­pe­­ri­ment cu care nu eram neapărat obişnuită, fiindcă – ştii și tu cum suntem noi, actorii, ca nişte ma­şi­nării care își turează motoarele la maxi­mum în tim­pul stagiunii, iar apoi, când totul se opreşte, avem ne­voie de un răgaz ca să ne readaptăm la via­ța obiș­nuită, să exis­tăm, pur și simplu, lângă soţ şi co­pii. Mi-a luat și mie ceva vreme să mă aşez după închi­de­rea sta­gi­unii, dar apoi ce bine a fost! Anul trecut a fost greu, am avut multe premiere, multe specta­co­le şi multe turnee. În plus, a fost şi anul în care fiul meu cel mare, Luca, a avut admi­te­rea la liceu, şi abia după ce am intrat cu toţii în vacanţă, am realizat ce presiune uriaşă a fost – nu doar pe Luca, săracu’, dar şi pe noi, ca părinţi. A fost primul hop important pe care l-am avut de trecut alături de el. Abia când s-a terminat totul cu bine, iar Luca a intrat la liceul dorit, la liceul de arte „Nicolae Toni­tza”, abia atunci, eu şi George ne-am simțit de par­că ni se luase o povară de pe umeri. Ca atare, va­can­ţa asta liniştită, lângă co­piii mei, a fost minu­na­tă: am jucat jocuri, ne-am uitat împreună la fil­me, am ieşit împreună, am vorbit mult, că – vezi! – asta e o vreme în care trebuie să vorbeşti foarte mult cu copiii, ca să le desluşeşti… viaţa, în esenţă! În concluzie, în va­can­­ţa asta, pur şi simplu, am exis­­tat. Ceea ce e pe cât de simplu, pe atât de ne­ce­sar. Acest „pur şi sim­plu să exişti” oa­me­nilor le lipseşte foarte mult. Azi, lumea îşi trăieşte viaţa aler­gând: că lucrează în corpo­raţii, că sunt me­dici, că sunt artiști, toți aleargă să fa­că rost de bani. Timpul ăsta petrecut în alergătură e un timp pe care îl sacrifici din existenţa ta de om, iar acest timp sa­crificat şi pierderea pe care o generea­ză el la nivel uman nu ni le plăteşte nimeni. Ele au doar un preţ negativ pe care-l plătim noi înşine faţă de propriile noastre fiinţe. Din fericire, în cazul meu şi-al lui Geor­ge, lucrurile stau ceva mai bine, pentru că noi avem două meserii care implică o oare­care male­a­­bi­­litate de program, aşa că putem să ne bucurăm de mici vacanţe şi în restul anului, iar pentru acasă, ne aranjăm agendele de lucru în aşa fel, încât măcar unul din­tre noi să fie cu copiii. Deci, la noi, balanţa e echi­li­brată: când eu am de repetat sau joc, George stă cu Lu­ca şi cu Fi­lip, când el filmează, stau eu cu bă­ieţii. Cu toate astea, se­rile în ca­re suntem toţi patru şi ju­căm Dixit (un joc foarte inteligent, con­ceput de un psiholog, şi foar­te potrivit şi pentru adulţi) sau fa­cem orice altceva, dar îm­pre­ună, în formulă completă, sunt ne­preţuite. Pentru că acest timp să­deşte ceva esen­­ţial în copiii noştri, o stare de comuniune fan­tas­ti­că, între noi, părinţii lor, şi ei, şi le creează nişte amin­tiri emoţionale, care le vor în­călzi sufletul toată via­ţa, aşa cum mie mi se încăl­zeş­­te şi azi su­­fletul când îmi amin­tesc de se­rile în care tata ne citea, mie şi su­ro­rilor mele, „Co­piii Căpita­nului Grant” şi apoi fă­ceam di­ver­se concursuri legate de acțiu­nea cărții.

Mirosul de praf de pe strada Parfumului

– În vremea asta de toamnă, când lumea își schimbă culo­rile, ai nostalgia anilor din vremea copilăriei?

– La mine, toamna are sem­ni­ficaţia începutului: că începeam eu anul şcolar, că acum îl încep copiii mei, că începe stagiunea la tea­tru… Toamna, pentru mine, mereu începe ceva, iar asta mi se pare foarte fru­­mos! Pe de altă parte, aso­ciez toamna şi cu o amin­­­­tire care mă leagă de copi­lărie, o amintire pu­ter­nic amprentată de olfactiv: mi­ro­sul ăla de frunze de toamnă arse, care în copilăria mea mă asalta de peste tot, iar acum îl mai regăsesc doar când plec cu familia în afara Bucureştiului. Ai remarcat cât de legate ne sunt amintirile de mirosuri, de parfu­muri? Uite, verile, mie îmi amintesc de mi­ro­sul de aer uscat şi de praf de pe strada Parfumului, unde am locuit în copilărie. De ce mirosul de praf? Habar n-am! Că erau multe alte arome de care aş fi putut să mă leg, inclusiv parfumul sublim al iasomiei din curte. În orice caz, acest miros specific, când se mai întâmplă să-l simt pe undeva, mă tran­sportă ime­diat în copi­lăria de pe strada Parfu­mu­lui. E fascinant!

– Dacă toamna are pentru tine semnificaţia începutului, cum ai por­nit-o, anul ăsta, la drum?

– După o vară „le­ne­şă”, am început-o domol. Aşa s-au a­ran­jat lucrurile. Tre­buia să am nişte repe­ti­ţii care s-au amânat pen­tru Noiembrie, aveam o pre­mieră, „Opera de trei pa­ra­le”, care s-a amânat şi ea pen­tru luna Ianuarie, am avut câ­te­va spectacole (dar nu aşa de multe ca înainte, când erau chiar foar­­te multe), aşa că în con­­­tinuare am putut să stau mai mult cu copiii. Bi­ne, îţi măr­turisesc că Lu­­ca a început să-şi caute independenţa şi deja nu mai vrea, de exemplu, să merg cu el la şcoală. Ceea ce e normal, însă mie mi se pa­re foarte ciudat să nu mai fiu atât de mult alături de el fizic. Aşadar, acum trebuie să mă obişnuiesc cu această formulă nouă de a trăi. În schimb, Filip, având încă doar şapte ani, e în continuare foarte le­gat de mi­ne. Şi îmi face atât de bine când, de pil­dă, după ce îl iau de la şcoa­lă, mergem împreu­nă în parc, unde zăbovim pâ­nă mai târziu, savurând zilele astea splendide de toamnă. E un timp bine­cuvântat, care îmi dă sen­ti­mentul unei aşezări spe­cia­le, în timpul nostru, de fami­lie. Îmi închipui că aşa trăiau oa­me­nii pe vre­muri şi de-asta erau şi mai liniştiţi, şi mai senini, şi mai longevivi… Fiindcă nu aler­gau non-stop, fiindcă savurau timpul vieţii.

„Evit proiectele «joase»”

– Pentru actori, toamna în­ce­pe și sezonul turneelor. Te pre­gătești să o pornești la drum?

– Cel mai curând, o să ple­căm într-un turneu în noiembrie, la Bruxelles şi la Londra, cu piesa „Pe o pânză de păianjen”, un spectacol foarte frumos…

– În lumea asta a globa­lizării, amenințați în plus și de urgia războaielor, cine mai vine la teatru? Cui îi arde să stea pe scaun și să vadă spectacole in­ventate, când propria noastră viață a devenit un „reality show”?

– Asta chiar e o temă care mă preocupă: din fe­ri­cire, deşi există internetul, deşi există canalele de strea­ming video, lumea încă vine masiv la teatru, alt­fel nici nu s-ar mai organiza astfel de tur­nee. Care sunt foarte multe: numai eu joc în șapte spec­tacole care fac turnee, dar fiecare dintre colegii mei au alte 5-6-10 spectacole, cu care merg în tur­nee! De ce vine pu­bli­cul? Pentru că e legat de actori sau de un anume regi­zor, pentru că e atras de un anu­mit titlu, care are o rezonanţă specia­lă… Ca şi la film, lumea vine la tea­trul de turneu, pen­tru că îl percepe, în primul rând, ca pe un enter­tain­ment. Lumea vrea să se destindă, o destindere care nu tre­buie însă să vină neapărat prin râs. Eu joc şi în spec­tacole foarte emoţionante, nu doar în comedii pu­re și vine lumea și la ele. Nu bla­mez teatrul ca en­tertain­ment, în schimb, personal, sunt foarte aten­tă la cel fel de entertainment îi propun publi­cu­lui, în ce fel de proiecte mă implic. Fiindcă, aşa cum îţi creşti spec­ta­torii, aşa o să-i ai peste 5-10-20 de ani. Eu selectez spectacolele, nu vreau să mă implic în proiecte foarte „joase”, ci în unele de ca­li­ta­te. Iar ca să revin la întrebarea ta legată de tea­tru, în­trebările de bază pe care mi le pun sunt: eu m-aş duce să văd spectacolul ăsta? M-ar mişca în vreun fel? Aş rezona la tema asta? Mi-aş pierde două ore din viaţă ca să văd piesa asta? Iar ulterior, mă întreb: ce pot eu să fac cu textul ăsta? Pentru că, de multe ori, textul devine un pretext: tu, ca actor, poţi să îm­bogăţeşti foarte mult un spectacol. Ei, e foarte greu să găseşti texte care să dea răspunsuri afirmati­ve la toa­te întrebările astea. De-asta, vezi, mă preocupă foar­te tare şi un teatru mai nişat, cum e, de exemplu, spec­tacolul „Perplex”, pe care-l joc la TNB: acesta e un alt stil de teatru, care-şi propune să dărâme niş­te cutume împământenite, dar punând în loc ceva va­­loros! Că doar să dărâmi e foarte uşor. Şi pericu­los. Repet, zona asta mă interesează foarte mult, pen­tru că există pericolul ca, făcând foarte multe specta­co­le care doar să combine exigenţele publicului cu exigenţele tale, la un moment dat s-ar putea ca tu, actorul, să găseşti o reţetă de succes, să devii foarte con­fortabil în ea şi s-o aplici la nesfârşit. Ceea ce du­ce la blazare. De-asta ai nevoie ca, măcar din când în când, să te mai scuturi, să te reinventezi, încercând formule de teatru nou, cum e spectacolul „Perplex”. Echilibrul ăsta dintre confort şi provocare e esenţial, cred eu.

„N-am știut cum să gestionăm libertatea”

– Tot despre echilibru și provocare e vorba și în tur­neele tale teatrale în Occident. Ești printre cei ce văd cum bate ceasul în România, dar și în lume. Care mai e situația?

– Asta e o temă încă şi mai amplă decât prece­den­ta! Fundamental, însă, cred că e o discuţie despre valori. În România, după 1990, ne-am confruntat cu o invazie firească de nou occidental: plecând de la mâncarea fast food şi terminând cu stilul de paren­ting, de „cum ne creştem copiii”, cât de liberi îi lă­săm. Au exis­tat foarte multe experimente. Şi există în conti­nuare. Ei, din perspectiva asta, cred că am avut de pierdut. Începând cu lucrurile de bază. De exemplu, eu şi tu, copiii din generaţia noastră, ne jucam pe stra­dă, în faţa caselor în care locuiam, ceea ce ne obliga să ne inventăm propriile jocuri şi ne oferea contactul direct, unu la unu, cu cei de vârsta noastră. Azi, în schimb, copiii stau în casă, singuri, şi se joacă pe gadget-uri, jocuri de-a gata, date de in­ternet, consi­de­rându-se că aşa e mai sigur şi că tre­buie să se obiş­nu­iască încă din pruncie cu tehnolo­gizarea, fiindcă azi şi bunicile au Facebook. Apoi, să ne gândim la in­for­maţia care a venit peste noi în avalanşă şi care ne-a zdrun­cinat profund: filmele, re­ţe­lele sociale… Ai po­si­­bilitate de alegere aproape nelimita­tă, dar nemai­având neapărat şi reperele nece­sare, ca să faci respec­ti­vele alegeri, ca să cerni ce e bun şi ce nu, ce e de calitate şi ce nu. De-asta, de pil­dă, am ajuns ca azi, în mod paradoxal, deşi există atâ­tea modalităţi de a comunica instantaneu unii cu alţii, oamenii să fie extrem de singuri, iar la nivel de societate, e teribil de multă alienare. Toate transfor­mă­rile astea şi multe altele au distrus valori mai pro­fun­de, cum e valoarea fa­miliei… Şi-apoi, vezi, mai e și toată degringolada asta a tine­rilor, care „evadează” în zona drogurilor, iar acum, îngrădirea nu reprezintă o soluţie, fiindcă ea naşte un alt tip de reflex: ce e interzis e cel mai atrăgător! Pur şi simplu, eu cred că noi n-am ştiut cum să gestionăm libertatea şi noul occidental. Știu familii care şi-au vândut casa de la ţară şi livada afe­rentă, ca să-şi cumpere video, televizor şi telefoa­ne mobile! Într-un ritm înspăimântător de accentuat, oamenii au renunţat la natură, au renunţat la legătura lor bună cu trecutul, nu şi-au conservat amintirile cu valoare, iar în schimb au primit… cred că mult mai puţin.

– Există mulți tineri care răstoarnă modelul despre care vorbești, mutându-se de la oraş la sat…

– Da, ei ar fi soluția, dacă nu ar reprezenta doar nişte cazuri izolate. Atât timp cât nu există o strategie macro, prin care comunităţile mai mici să fie încurajate, tinerii aceştia rămân pe cont propriu, iar cu o floare nu se face primăvară.

– În concluzia discuției noas­tre pe tema asta, care sunt valo­ri­le în care crezi neclintit, care îţi dau echilibru şi stabilitate?

– Eu cel mai tare cred în fa­mi­lie. Fa­mi­lia mi se pare valoarea cea mai pro­fun­dă şi mai adevărată. Alte valori pot fi înşe­lătoare, dar faptul că tu clădeşti o fa­milie e o valoare reală: dai ceva, pe care nu-l ceri niciodată înapoi. Iar să fii pă­rin­te e o mare provocare, fiindcă un co­pil nu vine cu un „manual de utilizare”. E o „abilitate” pe care o înveţi pe par­curs, zi după zi. Dar, în acelaşi timp, te şi obligă să fii mai consecvent cu tine şi cu anumi­te principii, decât dac-ai fi sin­gur. Pentru că tu însuţi trebuie să reprezinţi un exem­plu pentru co­pi­lul tău, nu una să-i spui lui şi cu totul alta să vadă că faci tu. Da­că tu-i spui copilului că nu tre­buie să stea toată ziua pe gad­get-uri, atunci, în primul rând, el trebuie să te vadă pe tine cu o car­te în mână. Şi aşa mai de­par­te: principiul toleranţei, al res­pon­sabilizării… al respon­sa­­bili­­ză­rii inclusiv faţă de ceea ce spu­nem. Ştii, eu am remarcat ce­va: există oameni care suferă de incontinenţă verbală. Sunt oa­meni care turuie, spunând n’im­porte quoi. Ei, dacă oamenii ăştia ar şti că fiecare cuvânt pe care îl rostesc îi costă 1 leu, ar mai vorbi atât de mult, fără să aibă neapărat ceva de spus? Sunt convinsă că nu! Deci, noi vorbim pentru că nu ne costă nimic şi pentru că, de multe ori, am pierdut proprieta­tea cuvintelor şi a mesajului. As­ta e ceea ce a făcut Facebook-ul, ăsta e un neajuns pe care-l gene­rea­ză Facebook-ul: pentru că aco­lo poţi să comentezi orice şi la nesfârşit, fără să te afli în vreun fel în pro­blemă.

„Dragostea e ca un joc de șah”

– Ai un mariaj care tocmai a împlinit 16 ani, o rețetă care pre­supune, obligatoriu, iubire. Crezi că iubirea e un dar de la Dumnezeu sau trebuie să lupţi pentru ea?

– Din ce în ce mai mult, eu cred că iubirea nu e un dat, ci că trebuie să munceşti pentru ea. Cred în ideea că alegi să iubeşti un om. Eu am ales să-l iubesc pe George. Sigur, în primul mo­ment, da, m-am îndrăgostit şi am avut fluturi în stomac. Adică, nu m-am uitat pe stradă şi-am zis: „A, ăla! E brunet, are 1,80, pe el trebuie să-l iubesc!”. Nu, nu la asta mă refer. M-am îndrăgostit, dar apoi mi-am dat seama că dragostea profundă e o chestiune care ţine de alegere şi care necesită şi un tip de efort constant. Aşa cum conştientizez că trăiesc şi respir, tot aşa trebuie să conştientizez că omul pe care-l iubesc şi care mi-a dat şi îmi dă enorm este o fiinţă independentă de mine, la care trebuie să fiu atentă în permanenţă, ale cărei nevoi trebuie să le înţeleg permanent, cu atât mai mult cu cât şi nevoile lui, ca şi ale mele, se schimbă în timp. Nu zic că am reuşit să fac asta mereu şi pe deplin, că n-am avut şi momente de neatenţie, fiindcă, sincer, cu toţii le avem, când ne lăsăm absorbiţi de problemele noastre, dar apoi m-am scuturat şi mi-am re-concentrat atenţia asupra lui. Ca să pot, la rândul meu, să-i dau ceea ce are nevoie din partea mea. Dragostea e ca un joc de şah, dar care nu e pe exterminare, ci pe acumulare. Dragostea înseamnă că tot timpul trebuie să ne dăm unul celuilalt câte ceva, iar ca să ştii ce să dai partenerului. trebuie să fii atent mereu. Încă şi mai atent când în viaţa cu­plului apare copilul. Asta e chiar o provocare, fiindcă me­canica se schimbă: tu nu mai eşti cel mai im­por­tant în viaţa partenerului tău, ci copilul. Aşa cum e şi firesc. Însă chiar şi părinţi fiind, cei doi parteneri trebuie să spună: „Nu, şi noi suntem importanţi. Ca să le putem da ceva autentic copiilor şi ca să putem să mergem în continuare împreună, nu separat.” E un dans continuu, care e alimentat de alegerea pro­prie. Că, vezi, mulţi oameni uită de ce s-au îndră­gostit şi au iubit. Cred că asta e problema: uitarea e atât de nocivă şi de crudă! Şi nu mă refer aici la oamenii care s-au înşelat în privinţa partenerului de viaţă: cred că dacă te înşeli îţi dai seama de asta destul de repede. Nu, mă refer la uitarea care inter­vine, deşi partenerul a fost bine ales.

„50 de ani… Cine zice că n-are frustrări minte”

– Ești la un pas distanță de 50 de ani. Ți-e teamă de schimbarea prefixului?

– Mă tot gândesc că mă apropii de 50 de ani… Ştii, tot repet cifra asta, şi mă ceartă şi fiu-meu, şi Geor­ge, că anticipez, dar, de fapt, eu o tot repet ca să încep să mă obişnuiesc cu ideea c-o să schimb pre­fi­xul. Simt că e o schimbare… Şi a început să mă pre­o­cupe ideea trecerii noastre prin lume, fiindcă, vezi, cred că, împlinind 50 de ani, cam depăşesc jumătatea vieţii mele, deşi mi-ar plăcea să zic că-s la jumătatea vieţii, c-ar însemna că voi trăi 100 de ani. A început să mă preocupe ideea trecerii noastre prin lume, iar asta mi-a dat o cu totul altă perspectivă asupra tuturor lucrurilor şi o altă înţelegere faţă de cei mai în vârstă decât noi, pe care înainte n-am avut-o. Şi încerc să fac pace cu frustrările mele – cine zice că n-are frustrări minte! De exemplu, încerc să fac pace cu ideea că roluri pe care aş fi putut să le fac la 30 de ani sunt roluri cu care n-o să mă mai întâlnesc niciodată. În general, încerc să fac pace cu acea dorinţă ce ţine de tumultul şi de energia tinereţii, cu acea dorinţă de a face cu orice preţ anumite lucruri. Încerc să elimin acest „cu orice preţ”. Chiar simt în mine că e ceva care se schimbă… Nu ştiu cum va arăta criza asta de 50 de ani sau dacă a început deja sau dacă ea mă va ocoli cu totul. Deşi se pare că o criză de 50 de ani are toată lumea. (râde) Sunt curioasă cum vor decurge lucrurile în continuare. Că deocamdată nu pot să spun că am ajuns la o împăcare abso­lută. Ce încerc eu, de fapt, este să adopt atitudinea laisser-aller, lasă să treacă, totul mai relaxat.

În această stagiune, pe Medeea Mari­nes­cu o puteţi vedea în următoarele spec­tacole itinerante: „Străini în noap­te”, „Fă-mi loc”, „All inclusive”, „Dă-i bă­taie”, „Pe o pânză de păianjen”, „Şi cu pisica ce-aţi facut?”. Pe scena Teatrului Na­ţional din Bucureşti, în: „Dineu cu proşti”, „Memoria apei”, „Perplex”, „Bol­ta cerească”. Din luna ianuarie, tot la TNB, în „Opera de trei parale”.