FRED NUSS – Fotograful Sibiului, omagiat într-o expoziție

Un bărbat fără vârstă, foarte înalt, voinic, o strângere caldă și puternică de mână, un zâmbet prietenesc și o vorbă bună. Și întotdeauna cu un aparat de fotografiat pe umăr: Fred Nuss, marele fotograf al Sibiului. Întâlnirile noastre, rare și acaparate de discuții despre foto­gra­fie, se încheiau mereu cu rugămintea mea de a-mi arăta din reali­ză­rile sale, greu de găsit în albu­me sau chiar pe internet. Mă refuza mereu ele­gant, arhivele rămâ­neau un mister. În toam­na aceasta, când am revenit la Si­biu, Fred Nuss nu mai era, însă m-au aștep­tat foto­gra­fiile sale înră­ma­te, expu­se pe pereții Bi­bliotecii As­tra, care i-a de­di­cat o expoziție ex­cep­țională: portrete ale marelui pia­nist Johnny Ră­du­canu, imagini din viața stră­zii, eveni­men­te artis­ti­ce, între­ceri spor­tive, peste toate plutind nos­tal­gia unor vremuri tre­cute… Des­chisă pe 17 oc­tom­brie, expoziția s-a bucurat de mulți ad­mi­ratori, prie­teni și pu­blic numeros. „Încă mă aș­tept să-i mai zăresc la un colț de stra­dă, în um­bra unei clă­diri, prin mulți­me, silu­e­ta înaltă, in­confun­dabilă, privi­rea mereu în căutarea unei ima­gini. Făcea par­te din pei­sajul ora­șu­lui”, a po­vestit An­drei Buta, orga­ni­zatorul expoziției, uce­nic și prie­ten al lui Fred Nuss. „Ne-a rămas de la el o definiție foarte simplă a fericirii. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să-ți faci trei bucurii mici în fie­care zi. Să citești o carte, să deschizi un album de foto­grafii, să porți o discuție cu un om plăcut. Fred a fost un om cu adevărat fericit”.

ANDREI BUTA

„Avea talentul de a intra în sufletul omului”

– Cum s-a născut această expoziție, ce s-a întâmplat cu arhiva foto a lui Fred Nuss?

– Fred a lucrat o viață la ziarul Tribuna din Sibiu, încă de pe vremea în care se numea Flacăra Sibiului, de la începutul anilor 60. În apropiere se afla și redacția ziarului german „Neuer Weg”, și ăia nu aveau fotograf, așa că Fred a lucrat și pentru ei. Chestia asta a ținut până acum vreo doi ani, timp în care și-a adus câte un ajutor, pentru că volumul de muncă a crescut enorm, numărul de pagini inițial al ziarelor a devenit de cinci ori mai mare. Teoretic, el a ieșit la pensie, când am ajuns eu în redacție, în aprilie 1991, dar a continuat să lu­cre­ze la fel ca înainte. Nu avea copii, obligații, și-a urmat pasiunea, fotografia. Îi plăcea să fie activ, mereu în legătură cu oamenii. Era foarte ordonat, toate filmele erau puse în plicuri, datate. Însă când s-a închis laboratorul, Dumnezeu știe ce s-a întâmplat cu materialele care erau acolo, cu dulapul cel mare în care se afla arhiva lui Fred. Anul ăsta, prin ianuarie, am descoperit în casa lui câteva pachete, plicuri cu poze, formate mari în general. Le-am scanat pe toate și Biblioteca s-a ocupat de reprintare, ne-a oferit și ramele. Si­biul a avut întotdeauna fotografi de mare calitate, fiecare generație cu artistul său. Rămâne de văzut cine va fi viitorul Fred Nuss. Deocamdată, am vrut să punem, prin această expoziție, o cărămidă în memoria operei lui.

– Care a fost firul ur­mă­rit în selecția fotogra­fiilor pentru această ex­poziție?

– Fotograful de presă fo­to­grafiază orice, de la ace de gămălie, la hale in­dus­triale, potrete, eveni­men­­te, orice. Nu puteai să îl limitezi la un singur gen, așa că pentru expo­zi­ție, am ales cât mai multe teme, în 70 de imagini.

– Cum ai simțit re­ac­ția celor ce au vizitat ex­poziția?

– De obicei, la un ver­ni­saj vin 10-20 de oa­meni, dar aici au fost în jur de 150, iar asta spune foarte mult. Foarte mulți tineri, care nu l-au cunos­cut, doar au auzit de el sau i-au vă­zut câteva foto­gra­fii, asta m-a bucurat cel mai mult. Bineînțeles, au venit și pri­e­tenii, colegii lui și oameni care l-au cu­nos­cut, pentru că Fred a fost un om cald, care cu­noș­tea jumătate de oraș.

– Tu cum l-ai cunoscut?

– La Fotoclubul Orizont. Înainte de 90 și ime­diat după, viața de club, club de fotografie, de tu­rism, de orice, era cu totul și cu totul diferită de ce-i acum. Se făceau întâlniri săptămânale, în care fiecare venea cu poza lui sub braț și se discuta des­pre aceste fotografii. Era o școală la un nivel foarte înalt. Se făceau concursuri lunare, fotografiile se așe­zau pe jos, primeau note și la sfârșit aveam fotografia de pe locul întâi. Mergeam și beam o bere cu ocazia asta, deci nu era vorba de un premiu în bani, ci de re­cunoașterea colegilor. Plus faptul că fotografiile pre­mi­ate se trimiteau la saloa­nele naționale și interna­țio­na­le, nu prea aveai curajul să ieși cu o fotografie dacă nu erai cunoscut în ca­drul fotoclubului. Eu eram student, făceam ingi­nerie, și am criticat serios o fotografie, asta prin 89. Fred n-a zis nimic, dar în 1990 a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să lucrez cu el la ziar. „Tu nu știi tehnică, dar știi ce vrei de la o poză”, mi-a zis. Aveam 23 de ani și am lucrat cu el cot la cot, în laborator, pe teren, timp de zece ani. În laborator, Fred era extrem de or­donat, și cu lumina stinsă știa fiecare lucru unde se află, iar pe teren avea talentul de a intra în sufletul omului. Întotdeauna venea cu o poză bună, problema era să alegi din nebunia de subiecte a anilor ’90, ceva care să rămână. Și el știa să aleagă! Din perioada în care ziarul avea în medie 3-4 fo­to­grafii, curând s-a ajuns la ziar cu 100 de ima­gini, pe care le făceam doar noi doi. Știa prea bine ce vrea de la o poză și se baza pe regula foar­fecii. Dacă tai cu o foarfecă dintr-o fotografie ce ți se pare în plus și nu-ți mai rămâne nimic, înseamnă că n-a fost fotografia bună. Din anii ’60 și până ce s-a oprit, nu i-a dat niciodată un redactor înapoi o fotografie, că n-ar fi fost bună.

– Cum era omul din spatele profesionistului?

– Un om foarte cald, pe care nu cred că l-am văzut vreodată supărat cu adevărat. Tot timpul era grăbit, cu o geantă grea de 10-15 kilograme pe umăr, în care avea toate aparatele și obiectivele po­sibile. Știa să povestească, să-și apropie oa­me­nii, să se poarte cu copiii. Una dintre fotografiile din expoziție are în prim-plan un copil foarte vesel, zâm­bind larg, deși este în cârje, infirm din cauza unei probleme din naștere. Copilul l-a întrebat pe Fred „Nenea, acum, dacă mi-ai făcut poza, am să mă fac bine?”. Fred inspira încredere. Oamenii nu aveau rețineri, nu se crispau în preajma lui. Pontos, glumea, avea glumele lui nemțești. Era prieten cu toată lumea, avea și momentele lui în care era ursuz, dar nu să fie certat, supărat cu cineva. În afară de fotografie, mai avea două pasiuni: jazz-ul, muzica, în general, căci în ultimii ani l-am con­ver­tit și la rock, și electronica, îi plăcea să meșterească mereu câte ceva. În plus, a avut mare parte din viață un sprijin constant din partea soției sale. Au fost împreună de la sfârșitul anilor ’50 și până anul trecut, mai mereu îi vedeai alături. Dacă nu era Tante Nuss, și ea tot de etnie germană, care să-l susțină și să-l răsfețe, Fred nu ar fi ajuns la nivelul la care a ajuns.