„ATELIER NICHITA”

– „Chinezul” din Movilița –

Puțini sunt oamenii care reușesc să reziste ofertei uriașe de mărfuri etalate de marile magazine. Că e vorba de alimente sau de îmbrăcăminte, ele se vând „la tonă”, în cantități și va­rietăți amețitoare, între care e greu să alegi tot­dea­una corect, între calitate și kitsch, între auten­tic și fals. Așa se face că ne umplem dulapurile cu hai­ne și încălțăminte din plastic, care se strică după câteva purtări, în loc să alegem veșminte durabile și sănătoase, confecționate din materiale naturale. Exem­ple există! Asta a fost, sute de ani, tradiția sa­telor noastre, în care veșmintele se confecționau doar din in, cânepă, lână și piele naturală. Un ade­vărat tezaur de frumusețe și de durată, la care cine se întoarce are mari șanse de reușită. Așa cum este    și cazul pe care vi-l relatăm.

O afacere de familie

Într-un sat din județul Constanța, Movilița, o fa­mi­lie creează obiecte din piele, de aproape 30 de ani. Afacerea a început-o tatăl, Petre Nichita, în 1994, dar la reușita ei trudește întreaga familie: ma­ma, fiul și nora, precum și câțiva angajați. Din mâi­nile lor pleacă, spre toate colțurile lumii, curele de pantaloni sau de ceas, por­tofele, brățări, brelo­curi, pandantive, produse de se­rie sau personalizate la ce­re­rea clienților, toate din piele de cea mai bună cali­tate. Atelier Nichita e un brand recunoscut pe pia­ța de profil, care do­ve­dește că întoarcerea la tra­diție, chiar și când e vorba de meș­teșuguri, poate fi un pa­riu câștigat.

Navetist în Marea Britanie

Petre Nichita are 55 ani și are studii de meca­nică navală. N-a pro­fesat, însă, nici­o­da­tă în domeniu. Ime­diat după 1990, când granițele s-au deschis, a plecat în Ma­rea Bri­ta­nie, cu vi­ză de tu­rist. Dar nu la turism îi stătea lui gândul. Cu ajutorul unor cu­nos­cuți, s-a an­gajat în­tr-o fabrică unde se confecționau obiecte din piele. „Am înce­put efectiv de la mătu­ră, pentru că, din­co­lo de sim­pa­tia aceea ge­ne­rală pentru ro­mânii ve­niți din regimul co­munist, trebuia să de­mon­strezi că ești bun la muncă, ești serios și-ți vezi de trea­bă”, își amintește Petre Ni­­chi­ta. „Stăteam în Ma­­rea Britanie șase luni, cât era valabilă viza, apoi ve­neam o lună acasă și plecam iar. Auto­ri­tățile ro­mâne se convinseseră că n-am nicio intenție să rămân pe-acolo și atunci m-au lăsat în legea mea, să umblu ca turist. După vreo trei excursii, mi-au dat viză pe zece ani și-atunci a fost mai simplu”.

Pe cont propriu

Patru ani de zile s-a tot dus și a tot venit, că așa mergeau lucrurile pe atunci. A rămas fidel firmei din Marea Britanie, unde, încet, încet, a avansat, în­vățând rând pe rând toate etapele prin care trece o bucată de piele ca să devină curea, portofel sau alt accesoriu de îmbrăcăminte. N-a trecut mult până să-i încolțească în minte ideea că ar putea face și acasă, în România, ceea ce învățase în Anglia. „Ie­șirile astea mi-au deschis mintea. Încă de când am ajuns acolo prima oară, devenisem conștient că, orice aș încerca să fac de unul singur, nimeni nu mă va băga în seamă, nu o să am nicio șansă pe piață. De aceea am ales să stau o vreme în umbra lor și bine am făcut. După patru ani, le-am propus celor din firma britanică să colaborăm, să fac în România produse pentru ei”.

S-a întors acasă și s-a apucat de treabă. Tot ce a câștigat muncind în străinătate a adunat, ban cu ban, și a investit în utilajele necesare demarării unei astfel de afaceri. A angajat oameni, i-a învățat ce și cum, treaba mergea. „Eram un fel de «chinez» de România. Pe produsele făcute de noi, firmele mari își puneau sigla, brandul, și le vindeau ca ata­re. Era convenabil pentru ei, că eram în Euro­pa, marfa ajungea mai repede decât din China, prețul era bun și pentru ei, și pentru noi”.

Petre Nichita făcea în continuare drumuri în Marea Britanie, la firma pentru care lucra, le pre­zen­ta celor de acolo modele noi, pentru sezonul ur­mător, și avea exclusivitate de execuție. O vre­me, lucrurile au mers bine. În țară, încă mai func­ționau tăbăcării, de unde Atelier Nichita își pro­cu­ra ma­teria primă, iar străinilor le plăcea, pentru că pielea avea o textură frumoasă, nu neapărat uniformă, ci rudimentară cumva, ceea ce-i con­fe­rea o originali­ta­te aparte. Acum, pie­lea din care cei de la Ate­lier Nichita își con­fec­țio­nează produ­se­le pro­vine din Italia, în România nu mai exis­tă tă­băcării…

„Pe noi ne-a obișnuit comunismul cu «înlocuitori»”

– De ce ați decis să vă desprindeți de parte­ne­rul dvs. din Anglia? Nu v-a fost teamă că „audi­en­ța” dvs. va fi mai mică?

– Demersurile le-am în­ce­put mai de mult, dar    lu­cru­rile se mișcă greu, e un proces de durată. Cred că am avut și noroc, pentru că, acum, tehnologia a avansat mult și repede, ceea ce ne-a ajutat pe partea de marketing, căci ne putem promova mult mai ra­pid ca altădată. Când mi-am dat seama că produ­se­le noastre ajunseseră la un standard de care nu trebuia nicicum să ne rușinăm, am decis să ies din umbră. Am început să pun condiții celor din Marea Britanie: să pună și numele nostru pe produse, să apară „Made in Romania”, nu doar „Made in UK”, pentru că erau conceptele mele, modelele me­le și fabricate, toate, în România. Mi-au spus că nu se poate și s-au îndreptat spre producătorii chi­nezi. A fost alegerea lor. Iar chinezii, să știți, pot lucra ieftin și prost, la fel cum pot lucra scump și bun, alegerea e a clientului.

– Faptul că faceți produse de calitate, din piele adevărată, pe o piață plină de falsuri, nu este un dezavantaj?

– Să vă dau un exemplu: un tâmplar merge să cumpere cuie; sunt și ieftine, și scumpe. Le alege pe cele ieftine. Vine, le folosește, dar cuiele se în­doaie și le aruncă. Merge iar la magazin și le ia pe cele scumpe, de calitate. Pe drum, se întâlnește cu alt tâmplar, care și el caută cuie. Îi spune ce a pățit cu cele ieftine și-l sfătuiește să cumpere din cele scum­pe. Înțelegeți? Un produs de calitate aduce mai mulți clienți, chiar dacă nu-i fidelizează pe cei inițiali. La noi, lipsește cultura în privința pro­du­selor din piele, ne-a obișnuit comunismul cu în­lo­cui­tori. În Italia, de exemplu, la presiunea unei aso­ciații a pielarilor și tăbăcarilor, s-a dat o lege prin care se interzice folosirea expresiei „piele arti­fi­cială”.

„Cea mai grea e relația cu statul român, care ne-a pus mereu bețe în roate”

– Ați avut și momente în care v-a fost greu?

– Mi-a venit să dau cu capul de pereți de nu știu câte ori! Lucrând aici toată familia, ne-am cam pus toate ouăle într-un singur coș, cum se spune, ceea ce s-a sim­țit greu de tot în momentele de impas. Cea mai dificilă e relația cu statul român, care ne-a pus mereu bețe în roate, mai ales înainte de intrarea în UE. E multă birocra­ție, ai de depus mereu tot felul de de­cla­rații, am avut parte de controale și șicane de tot felul, mai ales la început, când lu­cram cu valută, iar legislația noastră era diferită de cea din afară.

– Ce v-a făcut să mergeți înainte?

– Ambiția. Dacă nu ai un vis, pentru ce mai lucrezi, pentru ce te mai zbați? Dacă la sfârșitul zi­lei fac măcar 80 la sută din ce-mi propun, sunt mulțumit. Nicio­da­tă nu poți realiza sută la sută, că tot timpul intervine câte ceva.

– V-ați ajutat de credite, de fonduri europene?

– Credite, da, dar de fonduri europene nu ne putem atinge, nu avem acces. UE ne dă bani de­gea­ba, dar funcționarii români nu-și fac treaba. Am încercat, dar mereu lipsea câte o virgulă, câte ceva. Am vrut să iau utilaje, fir­ma care se ocupa de dosar mi-a zis ce să pregătesc; mai trebuia o negație de la Agenția de Pro­tec­ția Mediului. Trebuia să fie proas­pătă negația asta, că nu avea valabilitate prea mare. Mi-au returnat cererea, că lipsea nu știu ce, apoi mi-au spus că, legal, îmi vor răspunde în 30 de zile. Așa a și fost, doar că banii pentru acea linie de finanțare s-au epuizat în prima săptămână. Așa că am renunțat la ideea de a mai accesa fonduri europene.

Fiul lui Petre Nichita, Dorin, e absolvent de ASE, dar nici el, ca și tatăl său, nu a lucrat deloc în domeniul pentru care s-a pregătit în facultate. A copilărit și a crescut aici, în miros de piele, în ate­lierul-afacere al familiei. „Mă simt foarte bine aici, unde sunt toate jucăriile mele!”, spune, mai în glu­mă, mai în serios, Dorin Nichita. Și n-ai cum să nu îi dai dreptate, când poți admira, pe site-ul firmei, multitudinea de „jucării” de care te poți folosi o viață. Un cadou sau, pur și simplu, un răsfăț per­sonal sunt mai aproape decât ne-am ima­ginat. În Atelier Nichita, din Mo­vilița, Con­stan­ța, România.