„Să-mi zidești lăcaș de rugăciune!”
Un copil de-o șchioapă mână din spate o cireadă de vaci, pe o pășune din vârf de munte. Mai e puțin și poate atinge cu mâna cerul. E vară și către amiaza zilei, băiatul se așează la umbra unui brad. O toropeală îl cuprinde ușor, ceva între somn și veghe, când o femeie nespus de frumoasă, cu veșminte moi, de lumină, i se arată în față și-i spune cu glas duios: „Pe acest loc, Ionică dragă, să-mi zidești mie lăcaș de rugăciune, la care să vină toți ce mă cheamă în ajutor, iar eu îi voi mângâia și-i voi ajuta pe ei, căci Harul Domnului Iisus Hristos și al meu se va revărsa asupra locului pe care dormi tu acum”. Nu înțelege prea multe copilul, nici n-are cui povesti întâmplarea, dar îi rămâne întipărită în minte și-n suflet, asemenea unui dor, dor de Maica Domnului, cea frumoasă și luminoasă. După ce-și satisface stagiul militar, dorul devine realitate: se călugărește, la Mânăstirea Durău și Ionică Achirilei devine călugărul Iosif. „La anul 1916, începându-se Războiul Mondial, toată populația din această comună a fost refugiată în zona Neamțului. Văzând frumoasele mănăstiri din Moldova și sfintele slujbe ce se săvârșeau în ele, după război, întorși acasă, m-am gândit că frumos ar fi să fie și în munții noștri un sfânt lăcaș de închinăciune, ca mulțumire înaintea Sfântului Dumnezeu, că ne-am văzut întorși acasă, după o așa lungă suferință”, scrie părintele Iosif.
Vremurile erau grele, sărăcie mare în toată țara, iar oamenii erau copleșiți de greutăți și necazuri. Călugărul Iosif cere starețului binecuvântarea de a se întoarce în locurile natale, să ridice mânăstirea pe care Maica Domnului i-o ceruse, cândva, în vis. Starețul a ezitat. „Nu-s vremuri bune de ctitorit mănăstiri! Dar dacă mitropolitul aprobă, eu n-am să mă opun”, îi spune. Și pleacă părintele Iosif la Cernăuți, pe atunci oraș românesc, la Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, sub ascultarea căruia se aflau. Mitropolitul se trăgea și el din Stulpicanii Sucevei, la o aruncătură de băț de muntele pe care urma să fie ridicată mănăstirea. I-a spus și el călugărului aceleași vorbe ca și starețul, că-s vremuri grele, că nu e bine ales momentul. Călugărul Iosif a spus atât: „Dacă-i voia Maicii Domnului, dânsa mă va ajuta să birui!”.
Înduplecat de vorbele lui, mitropolitul i-a dat binecuvântarea și Iosif a început să caute danii, pentru împlinirea visului său. Vreo doi ani a umblat din ușă în ușă, până când, în vara anului 1932, s-a pus piatra de temelie a mănăstirii. Un an mai târziu, în septembrie, bisericuța a fost gata. Uimit de realizarea părintelui, însuși Mitropolitul a venit să o sfințească. Ultimii 20 de kilometri, din Vatra Dornei și până sus, în munte, la Piatra Tăieturii, Înaltpreasfințitul i-a străbătut pe jos, însoțit de un impresionant alai de credincioși. Minunată priveliște. De-acolo, de sus, de la 1430 de metri, satele de pe Valea Dornelor se vedeau, cum se văd și-acum, ca niște jucării, împrăștiate pe un covor verde. „Uite Stulpicanii mei!”, exclamă, bucuros, Mitropolitul. Oamenii s-au culcat afară, sub cerul liber, că în chiliile puține nu era loc de-așa puhoi de lume. Peste noapte, însă, a nins. Mult s-a mâhnit călugărul Iosif, când a văzut, la primele ore ale dimineții, stratul de zăpadă așternut peste iarba verde. Doar că mâhnirea i s-a preschimbat repede în bucurie, căci, de ziua nașterii Sale, Maica Domnului a-ntins mâna și zăpada s-a topit. Albe au rămas doar cămeșile de cânepă ale oamenilor, straiele de sărbătoare ale credincioșilor veniți din toată Bucovina. La slujba de sfințire a bisericii, Iosif a fost hirotonit diacon și, câteva luni mai târziu, a fost hirotonit preot. Toate astea sunt consemnate amănunțit în cronica mânăstirii, îngălbenită de timp și păstrată până în ziua de azi.
Ultima cană cu lapte
Nici după ctitorirea mănăstirii, părintele Iosif nu și-a putut găsi liniștea. A venit iarăși războiul cel mare, al doilea. Părintele și-a dorit să mai facă un schit, într-un loc și mai izolat, unde să poată sta în rugăciune, fără să-l mai tulbure vuietul lumii. A coborât la Vatra Dornei în zi de mare târg, într-o joi, în octombrie 1945, să întâlnească oameni avuți, ce l-ar fi putut ajuta cu un petec de pământ, pe care să ctitorească schitul. A povestit cu unul, cu altul, va fi bătut palma pentru ajutor, așa cum își dorise, dar nici vorbă să fi primit vreun ban. Doar că răul, când e să se nască, n-are nevoie de pricină. El doar se întâmplă și-i lovește, cel mai ades, pe cei fără de vină. Convinși că are traista plină cu bani, pe părintele Iosif l-au urmărit trei bărbați, cale de 20 de kilometri, până sus, la Piatra Tăieturii. Ostenit de drum, părintele abia intrat în chilie, a cerut o cană cu lapte cald. N-a apucat să îl bea. Pe ușă au năvălit cei trei răufăcători, cu mințile rătăcite. Voiau banii, banii din traistă! Zadarnic a-ncercat părintele să le spună că traista lui era goală, că nu luase de la târg nici un ban. Un foc de pistol i-a curmat viața. Avea doar 41 de ani.
Prăpădul
La stăreția Mânăstirii Piatra Tăieturii, părintelui Iosif Achirilei i-a urmat Matei Bordoş, un călugăr din Basarabia, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț, om înțelept, foarte învățat, un călugăr intelectual. Sub îndrumarea lui, din 1946 și până în 1959, la mânăstire a funcționat o școală cu program bine stabilit, în care învățau 11 copii cu vârste diferite. Deși drumul spre mănăstire era anevoios, copiii veneau să se pregătească aici, suplimentar față de orele de clasă de la școala din sat. Aveau program cu oră de rugăciune, oră de învățare și oră de odihnă. Doi dintre ei aveau să-și ia, peste ani, doctoratul în teologie.
În 1959, mânăstirea a fost închisă și biserica demolată până la temelie. „Nici o bârnă, nici o piatră n-a mai rămas, să se cunoască măcar locul mănăstirii. Din ce-au demolat aici, rătăciții au ridicat trei case în sat, care n-au fost niciodată locuite. Niciodată! Nu i-a lăsat Dumnezeu să se bucure de răul făcut. După 1990, când s-a decis reînființarea mănăstirii și, implicit, reconstrucția ei, s-a reușit cu greu, din poveștile ultimilor bătrâni care-și mai aminteau ce se întâmplase, să se afle locul exact al bisericii. Așa a reînceput povestea ei”, spune părintele Macarie Olărean, starețul de acum al mănăstirii.
„Oamenii ne iubesc, le simțim dragostea”
Părintele Macarie Olărean a avut de mic o chemare către cele sfinte. Se trage dintr-o familie de oameni simpli, din Marginea, un sat sucevean din care mulți au ales calea călugăriei. Era un copil singuratic, îndrăgostit de citit și de poezie. În fiecare duminică, mergea la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sucevița, pe jos, singur, la zece kilometri depărtare. „Nu știu dacă am înțeles ceva din slujbe la vremea aceea, dar știu că-mi plăceau tare mult”, își amintește părintele. Când i-a căzut în mâini cartea „Hrană duhovnicească”, a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, chiar a simțit că-și poate hrăni sufletul și și-a dorit să se-ntâmple, cumva, ca Dumnezeu să-l cheme la mânăstire, așa cum îl chemase pe sfântul din carte. Avea doar 17 ani, tentațiile adolescenței erau mari. O vreme, s-a mai luat de gândul călugăriei. Până într-o zi. Ezită să-mi povestească întâmplarea, dar îmi spune că, în urma ei, doar o minune dumnezeiască l-a făcut să scape cu viață, și-atunci, în momentele acelea grele, a auzit în inimă un singur cuvânt: „Mănăstire!”. Așa a înțeles care era, de fapt, drumul său. I-a fost greu, la doar 18 ani, să lase totul în urmă, dar nu s-a întors din cale. „Uneori, parc-aș fi vrut ca mama să mă cheme înapoi, acasă, să las călugăria, c-au fost ispite multe. Mama a fost o femeie foarte, foarte rugătoare. Dacă doar încercam să-i spun câte ceva, îmi spunea doar atât: «Ai răbdare, că eu mă rog pentru tine». Sunt sigur că rugăciunea ei m-a ajutat mereu, așa cum simt că mă ajută și acum, când ea a plecat la Domnul”.
În afara lumii
Pentru părintele Macarie a fost o provocare să vină de la Mânăstirea Putna, unde a fost călugărit stareț la Piatra Tăieturii. S-a pus, însă, în mâinile Maicii Domnului. „N-aș putea spune că m-am obișnuit cu frigul, dar trebuie să treci de-a dreptul prin ceea ce-ți provoacă teamă, prin ceea ce nu-ți place, ca să simți voia lui Dumnezeu și s-o lași să lucreze în viața ta. Iarna, ai impresia că fulgii de zăpadă îți găuresc obrajii. Nici cărări între biserică și chilii nu facem, că nu are rost, se acoperă imediat la loc. Slavă Domnului, că oamenii iubesc locul ăsta, ne iubesc pe noi și simțim dragostea lor, care ne dă putere să ne ostenim și mai mult!”.
Mânăstirea Piatra Tăieturii este una din cele mai frumoase așezări monastice din țară și a doua, ca altitudine. Pe muntele acesta golaș, vântul pare că bate chiar și când stă. Iarna zăbovește opt luni pe an. În Cronica Mânăstirii se spune că majoritatea monahilor care-au viețuit aici au murit de tineri. Chiar și astăzi, puțini călugări reușesc să viețuiască în astfel de condiții. Sunt doar doi acum. Ca să se descurce cât de cât cu banii, amândoi prepară produse naturale din plantele care cresc acolo, pe înălțimi. „Tot ce facem, încercăm să facem ca pentru noi: siropuri din păpădie, brad, mentă sălbatică, dar și alifii din arnică, o plantă rară. Facem cantități mici, pentru că aici sezonul plantelor este foarte scurt. Vindem produsele la pangar și, astfel, îi ajutăm pe oameni să folosească ceva sănătos și natural, dar ne e de folos și la întreținerea mânăstirii, căci singura sursă de venit sunt donațiile credincioșilor. De multe ori, mă simt ca un fel de cerșetor modern”, spune părintele Macarie. „Câteodată, este atât de greu, încât, dacă n-aș fi stareț, cu siguranță aș pleca. Când vin frigurile și zăpezile, nu mai calcă nimeni pe aici. Ca monah, singurătatea ne caracterizează, dar sunt momente în care ne simțim în afara lumii. Nici sălbăticiunile, urșii sau lupii, nu viețuiesc în locuri din acestea, ci mai la vale. Pe la noi doar trec, dar nu ne-au făcut rău până în prezent, slavă Domnului!”.
Grădina din vârful munților
Mânăstirea și-a luat numele de la culmea pe care e amplasată: Piatra Tăieturii. Că se numește piatră, înțeleg, dar de unde „tăietura”? „Pe vârful crestei, unde e o cruce acum, era o bornă, pentru că acolo era hotarul ce despărțea frații de frați: în partea din vale era Imperiul Austro-Ungar, iar în partea din deal era Moldova. Și-acum ne-nvecinăm cu județul Harghita. În cele două Războaie Mondiale, având în vedere așezarea, de pe culmea asta se vedeau ușor mișcările din vale ale inamicului, de aceea aici a fost cuib de mitralieră”, spune părintele Macarie. Dovadă stau urmele de pământ ale tranșeelor în care români, de-o parte și de alta a „tăieturii”, au murit în războaie ce nu le aparțineau, sfințind, cu sacrificiul lor, locul. Cimitire le-au devenit pădurile din jur, și cruci, copacii care le-au crescut din trup. Va fi știut Maica Domnului, la început de secol XX, de ce-a cerut pruncului Ionică să-i ridice casă tocmai aici. Pe „tăietura” ce-a despărțit frații de frați, suflet de suflet, prin hotare străine și reci, se cerea zidită o biserică, întru pomenirea tuturor.
Crucea de care vorbește părintele se află pe o stâncă golașă, în care a fost cândva săpată o chilie. Înlăuntrul ei s-au nevoit părintele Ilie Cleopa și părintele Paisie Olaru. Întru amintirea lor, în fața bisericii se află trei icoane de dimensiuni impresionante: Maica Domnului cu Pruncul Iisus și, de-o parte și de alta, cei doi mari duhovnici ai românilor: Ilie Cleopa și Paisie Olaru. Icoane din mozaic sidefat, pe care, oglindite, razele soarelui împrăștie în jur mii de curcubee de lumină.
„Sătenii din comuna Panaci și din comunele învecinate sunt cei care au contribuit la tot ceea ce vedeți aici, fiecare cu sudoarea lui. O fi Bucovina o zonă bogată, dar nu sunt fabrici, nu sunt locuri de muncă. De aceea, oamenii încă păstrează firescul lucrului de la țară: îngrijesc de pământ, de vaci, de pășuni, pentru că pe pământul de aici nu se poate cultiva nimic. Este foarte grea viața în zona asta, dar oamenii au venit și continuă să vină și să trudească pentru mănăstire, sunt foarte atașați de ea. Când avem nevoie de ajutor, ei cu asta ne ajută: cu munca, cu timpul lor, care de fapt valorează mult mai mult decât banii. Credința lor nu-și are locul doar în rugăciune, ci și în viața de zi cu zi, în truda pentru semeni și pentru biserică. Datorită acestor oameni extraordinari, mănăstirea înflorește pe zi ce trece, iar prezența Maicii Domnului este vizibilă”.
Hramul Mânăstirii Piatra Tăieturii e în ziua de 8 septembrie – Nașterea Maicii Domnului, iar cel mai de preț odor al lăcașului este o copie fidelă a icoanei „Maica Domnului Înjunghiata”, de la Mânăstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Fixată pe un suport de lemn frumos ornamentat, icoana, mare cât un stat de om, domină bisericuța mănăstirii. Câțiva credincioși vin și se închină, apoi îi văd cum se apleacă și trec, în genunchi, pe sub icoană. Pare un fel de ritual pe care-l face fiecare, rând pe rând. În Ardeal, n-am văzut nicăieri așa ceva. „Aici, la Piatra Tăieturii, Maica Domnului e stareță. Nimic nu se face fără voia și ajutorul ei. Trecerea, în genunchi, pe sub icoană, simbolizează faptul că ne așezăm viețile în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, așa cum, după adormire, trupul ei a fost purtat la cer de Fiul său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Apostolul Toma, absent de la înmormântare, a găsit mormântul gol, semn că Maica Domnului nu se supunea legilor firii omenești, dar și că moartea nu e decât un prag, dincolo de care ne așteaptă viața veșnică întru Iisus Hristos, care e Calea, Adevărul și Viața”.
Cei care doresc să sprijine financiar Mânăstirea Piatra Tăieturii o pot face
în contul deschis la
Banca Comercială Română
RO24 RNCB 0236 0227 0741 0001 – Mânăstirea Piatra Tăieturii.