Pr. MACARIE OLĂREAN (Mânăstirea Piatra Tăieturii, Panaci – Suceava): „Aici, stareța este Maica Domnului”

„Să-mi zidești lăcaș de rugăciune!”

Un copil de-o șchioapă mână din spate o cireadă de vaci, pe o pășune din vârf de munte. Mai e puțin și poate atinge cu mâna cerul. E vară și către amiaza zilei, băiatul se așează la umbra unui brad. O toro­pea­lă îl cuprinde ușor, ceva între somn și veghe, când o femeie nespus de frumoasă, cu veș­minte moi, de lumină, i se arată în față și-i spune cu glas duios: „Pe acest loc, Ionică dragă, să-mi zidești mie lă­caș de rugăciune, la care să vină toți ce mă cheamă în ajutor, iar eu îi voi mân­gâ­ia și-i voi ajuta pe ei, căci Harul Dom­nului Iisus Hristos și al meu se va re­vărsa asupra locului pe care dormi tu acum”. Nu înțelege prea multe copilul, nici n-are cui povesti întâmplarea, dar îi rămâne întipărită în minte și-n suflet, asemenea unui dor, dor de Maica Dom­nului, cea frumoasă și luminoasă. După ce-și satisface stagiul militar, dorul de­vi­ne realitate: se călugărește, la Mânăs­ti­rea Durău și Ionică Achirilei devine călugărul Iosif. „La anul 1916, înce­pân­du-se Războiul Mondial, toată popula­ția din această comună a fost refugiată în zona Neamțului. Văzând frumoasele mă­năstiri din Moldova și sfintele slujbe ce se săvârșeau în ele, după război, întorși acasă, m-am gândit că frumos ar fi să fie și în munții noștri un sfânt lăcaș de închinăciune, ca mulțumire înain­tea Sfântului Dumnezeu, că ne-am văzut întorși acasă, după o așa lungă suferință”, scrie părintele Iosif.

Vremurile erau grele, sărăcie mare în toată țara, iar oamenii erau copleșiți de greutăți și necazuri. Călugărul Iosif cere starețului binecuvântarea de a se întoar­ce în locurile natale, să ridice mânăsti­rea pe care Maica Domnului i-o ceruse, când­va, în vis. Starețul a ezitat. „Nu-s vre­muri bune de ctitorit mănăstiri! Dar da­că mitropolitul aprobă, eu n-am să mă opun”, îi spune. Și pleacă părintele Iosif la Cernăuți, pe atunci oraș româ­nesc, la Mitropolitul Nectarie Cotlar­ciuc, sub ascultarea căruia se aflau. Mi­tropolitul se trăgea și el din Stulpicanii Sucevei, la o aruncătură de băț de mun­tele pe care urma să fie ridicată mănăs­tirea. I-a spus și el călugărului aceleași vorbe ca și starețul, că-s vremuri grele, că nu e bine ales momentul. Călugărul Iosif a spus atât: „Dacă-i voia Maicii Dom­nului, dân­sa mă va ajuta să birui!”.

Înduplecat de vorbele lui, mitropo­litul i-a dat bi­ne­cuvântarea și Iosif a în­ce­­put să caute danii, pentru împlinirea visului său. Vreo doi ani a umblat din ușă în ușă, până când, în vara anului 1932, s-a pus piatra de temelie a mănăs­tirii. Un an mai târziu, în septembrie, bisericuța a fost gata. Uimit de realizarea părintelui, însuși Mi­tro­politul a venit să o sfințească. Ultimii 20 de ki­lo­metri, din Vatra Dornei și până sus, în munte, la Piatra Tăieturii, Înaltpreasfințitul i-a străbătut pe jos, însoțit de un im­pre­sionant alai de cre­din­cioși. Minunată pri­veliște. De-acolo, de sus, de la 1430 de metri, satele de pe Valea Dornelor se ve­deau, cum se văd și-acum, ca niște jucării, împrăș­tiate pe un covor verde. „Uite Stulpicanii mei!”, ex­clamă, bucuros, Mitropolitul. Oamenii s-au culcat afară, sub cerul liber, că în chiliile puține nu era loc de-așa puhoi de lume. Pes­te noapte, însă, a nins. Mult s-a mâhnit călu­gă­rul Iosif, când a vă­zut, la primele ore ale dimineții, stratul de zăpadă așternut peste iarba verde. Doar că mâhnirea i s-a preschim­bat repede în bucurie, căci, de ziua nașterii Sale, Mai­ca Domnului a-ntins mâna și zăpada s-a topit. Albe au rămas doar că­me­șile de cânepă ale oame­nilor, straiele de sărbătoare ale credincioșilor veniți din toată Bucovina. La sluj­ba de sfințire a bisericii, Iosif a fost hirotonit diacon și, câteva luni mai târ­ziu, a fost hirotonit preot. Toate astea sunt consem­nate amănunțit în cronica mânăstirii, îngălbenită de timp și păstrată până în ziua de azi.

Ultima cană cu lapte

Nici după ctitorirea mănăstirii, părintele Iosif nu și-a putut găsi liniștea. A venit iarăși războiul cel mare, al doilea. Părintele și-a dorit să mai facă un schit, într-un loc și mai izolat, unde să poată sta în ru­gă­ciune, fără să-l mai tulbure vu­ietul lumii. A coborât la Vatra Dor­nei în zi de mare târg, într-o joi, în octombrie 1945, să întâl­nească oa­­meni avuți, ce l-ar fi putut ajuta cu un petec de pământ, pe care să cti­to­rească schitul. A povestit cu unul, cu altul, va fi bătut palma pen­­tru ajutor, așa cum își dorise, dar nici vorbă să fi primit vreun ban. Doar că răul, când e să se nască, n-are nevoie de pricină. El doar se întâmplă și-i lovește, cel mai ades, pe cei fără de vină. Con­vinși că are traista plină cu bani, pe părintele Iosif l-au urmărit trei bărbați, cale de 20 de kilo­metri, până sus, la Piatra Tăieturii. Oste­nit de drum, părin­te­le abia intrat în chilie, a cerut o cană cu lapte cald. N-a apucat să îl bea. Pe ușă au năvălit cei trei rău­fă­cători, cu min­țile rătăcite. Voiau banii, banii din traistă! Zadarnic a-ncercat părinte­le să le spună că traista lui era goală, că nu luase de la târg nici un ban. Un foc de pistol i-a curmat viața. Avea doar 41 de ani.

Prăpădul

La stăreția Mânăstirii Piatra Tăieturii, părintelui Iosif Achirilei i-a urmat Matei Bordoş, un călugăr din Basarabia, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț, om înțelept, foar­te învățat, un călugăr intelec­tu­al. Sub îndru­ma­rea lui, din 1946 și până în 1959, la mânăstire a func­ționat o școală cu program bi­ne stabilit, în care învățau 11 copii cu vârste diferite. Deși drumul spre mănăs­tire era anevoios, copiii veneau să se pregătească aici, su­pli­mentar față de orele de clasă de la școala din sat. Aveau pro­gram cu oră de rugăciune, oră de învă­țare și oră de odihnă. Doi dintre ei aveau să-și ia, peste ani, doctoratul în teologie.

În 1959, mânăstirea a fost în­chisă și biserica demolată până la temelie. „Nici o bârnă, nici o pia­tră n-a mai rămas, să se cunoască măcar locul mă­năs­tirii. Din ce-au demolat aici, rătăciții au ridicat trei case în sat, care n-au fost niciodată locuite. Niciodată! Nu i-a lăsat Dumnezeu să se bucure de răul făcut. După 1990, când s-a decis reînființarea mănăstirii și, im­plicit, reconstrucția ei, s-a reușit cu greu, din poveș­tile ultimilor bătrâni care-și mai aminteau ce se întâmplase, să se afle locul exact al bi­se­ricii. Așa a reînceput povestea ei”, spune părin­tele Macarie Olărean, starețul de acum al mă­năstirii.

„Oamenii ne iubesc, le simțim dragostea”

Părintele Macarie Olărean a avut de mic o che­ma­re către cele sfinte. Se trage dintr-o familie de oameni simpli, din Marginea, un sat sucevean din care mulți au ales calea călugăriei. Era un copil singuratic, îndrăgostit de citit și de poezie. În fie­ca­re duminică, mergea la Sfânta Liturghie la Mă­năs­tirea Sucevița, pe jos, singur, la zece kilometri depărtare. „Nu știu dacă am înțeles ceva din slujbe la vremea aceea, dar știu că-mi plăceau tare mult”, își amintește părintele. Când i-a căzut în mâini car­tea „Hrană duhovnicească”, a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, chiar a simțit că-și poate hrăni sufletul și și-a dorit să se-ntâmple, cumva, ca Dum­nezeu să-l cheme la mânăstire, așa cum îl chemase pe sfântul din carte. Avea doar 17 ani, tentațiile ado­lescenței erau mari. O vreme, s-a mai luat de gândul călu­gă­riei. Până într-o zi. Ezită să-mi povestească în­tâm­plarea, dar îmi spune că, în urma ei, doar o mi­nune dumnezeiască l-a făcut să scape cu viață, și-atunci, în momentele acelea grele, a auzit în ini­mă un sin­gur cuvânt: „Mănăstire!”. Așa a înțeles care era, de fapt, drumul său. I-a fost greu, la doar 18 ani, să la­se totul în urmă, dar nu s-a întors din cale. „Une­ori, parc-aș fi vrut ca mama să mă che­me înapoi, acasă, să las călugăria, c-au fost ispite multe. Ma­ma a fost o femeie foarte, foarte rugătoa­re. Dacă doar încercam să-i spun câte ceva, îmi spunea doar atât: «Ai răbdare, că eu mă rog pentru tine». Sunt si­gur că rugăciunea ei m-a ajutat me­reu, așa cum simt că mă ajută și acum, când ea a plecat la Domnul”.

În afara lumii

Pentru părintele Macarie a fost o provocare să vină de la Mânăstirea Putna, unde a fost călugărit stareț la Piatra Tăieturii. S-a pus, însă, în mâinile Maicii Domnului. „N-aș putea spune că m-am obiș­­­nuit cu frigul, dar trebuie să treci de-a dreptul prin ceea ce-ți provoacă teamă, prin ceea ce nu-ți place, ca să simți voia lui Dumnezeu și s-o lași să lu­creze în viața ta. Iarna, ai impresia că fulgii de ză­­padă îți găuresc obrajii. Nici cărări între biserică și chilii nu facem, că nu are rost, se acoperă ime­diat la loc. Slavă Domnului, că oa­me­nii iubesc locul ăsta, ne iubesc pe noi și simțim dragostea lor, care ne dă putere să ne ostenim și mai mult!”.

Mânăstirea Piatra Tăieturii este una din cele mai frumoase așezări mo­nastice din țară și a doua, ca alti­tu­­dine. Pe muntele acesta golaș, vân­tul pare că bate chiar și când stă. Iar­na zăbovește opt luni pe an. În Croni­ca Mânăstirii se spune că majoritatea monahilor care-au viețuit aici au mu­rit de tineri. Chiar și astăzi, puțini că­lugări reușesc să viețuiască în astfel de condiții. Sunt doar doi acum. Ca să se descurce cât de cât cu banii, amân­doi pre­pară produse naturale din plantele care cresc acolo, pe înăl­țimi. „Tot ce facem, în­cer­căm să fa­cem ca pentru noi: siropuri din pă­pă­die, brad, mentă sălbatică, dar și alifii din arnică, o plantă rară. Fa­cem cantități mici, pentru că aici sezonul plan­te­lor este foarte scurt. Vindem pro­du­se­le la pangar și, astfel, îi aju­tăm pe oameni să folo­seas­că ceva sănătos și natu­ral, dar ne e de folos și la în­treținerea mânăstirii, căci sin­gura sur­să de venit sunt donațiile cre­dincioșilor. De multe ori, mă simt ca un fel de cerșetor mo­dern”, spune părintele Maca­rie. „Câteo­da­tă, este atât de greu, încât, dacă n-aș fi sta­reț, cu sigu­ran­ță aș pleca. Când vin fri­gu­rile și zăpezile, nu mai cal­că ni­meni pe aici. Ca monah, sin­gurătatea ne ca­rac­teri­zea­ză, dar sunt mo­men­te în care ne sim­țim în afara lumii. Nici sălbăticiu­ni­le, urșii sau lupii, nu viețuiesc în lo­curi din aces­tea, ci mai la va­le. Pe la noi doar trec, dar nu ne-au făcut rău până în pre­zent, slavă Domnului!”.

Grădina din vârful munților

Mânăstirea și-a luat nu­me­­le de la culmea pe care e am­plasată: Piatra Tăieturii. Că se numește piatră, înțeleg, dar de unde „tăietura”? „Pe vâr­ful crestei, unde e o cruce acum, era o bornă, pentru că acolo era hotarul ce despăr­țea frații de frați: în partea din vale era Imperiul Austro-Ungar, iar în partea din deal era Moldova. Și-acum ne-n­ve­cinăm cu județul Har­ghita. În cele două Războaie Mon­di­ale, având în vedere așeza­rea, de pe culmea asta se ve­deau ușor mișcările din vale ale inamicului, de aceea aici a fost cuib de mitralieră”, spune părintele Macarie. Do­va­dă stau urmele de pământ ale tranșeelor în care români, de-o parte și de alta a „tăie­turii”, au murit în războaie ce nu le aparțineau, sfințind, cu sacrificiul lor, locul. Cimitire le-au devenit pădurile din jur, și cruci, copacii care le-au crescut din trup. Va fi știut Maica Domnului, la început de secol XX, de ce-a cerut pruncului Ionică să-i ridice casă tocmai aici. Pe „tăie­tu­ra” ce-a despărțit frații de frați, suflet de suflet, prin ho­ta­re străine și reci, se cerea zi­di­tă o biserică, întru pomeni­rea tuturor.

Crucea de care vorbește părintele se află pe o stâncă golașă, în care a fost când­va săpată o chilie. Înlăuntrul ei s-au nevoit părintele Ilie Cleopa și pă­rintele Paisie Olaru. În­tru amintirea lor, în fața bise­ricii se află trei icoane de dimensiuni impresio­nan­te: Maica Domnului cu Pruncul Iisus și, de-o parte și de alta, cei doi mari duhovnici ai românilor: Ilie Cleopa și Paisie Ola­ru. Icoane din mozaic sidefat, pe care, oglindite, ra­zele soarelui împrăștie în jur mii de curcubee de lumină.

„Sătenii din comuna Panaci și din comunele în­ve­ci­nate sunt cei care au contribuit la tot ceea ce vedeți aici, fiecare cu sudoarea lui. O fi Bucovina o zonă bogată, dar nu sunt fabrici, nu sunt locuri de muncă. De aceea, oamenii încă păstrează fires­cul lucrului de la țară: îngrijesc de pământ, de vaci, de pășuni, pentru că pe pământul de aici nu se poate cultiva nimic. Este foarte grea viața în zona asta, dar oamenii au venit și continuă să vină și să trudească pentru mănăstire, sunt foarte atașați de ea. Când avem nevoie de ajutor, ei cu asta ne ajută: cu munca, cu timpul lor, care de fapt valorează mult mai mult decât banii. Credința lor nu-și are locul doar în rugăciune, ci și în viața de zi cu zi, în truda pentru semeni și pentru biserică. Datorită acestor oameni extraordinari, mănăstirea înflorește pe zi ce trece, iar prezența Maicii Dom­nului este vizibilă”.

Hramul Mânăstirii Piatra Tăieturii e în ziua de 8 septembrie – Nașterea Maicii Domnului, iar cel mai de preț odor al lăcașului este o copie fidelă a icoanei „Maica Domnului Înjunghiata”, de la Mâ­năstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Fixată pe un suport de lemn frumos ornamentat, icoana, ma­re cât un stat de om, domină bisericuța mănăstirii. Câțiva credincioși vin și se închină, apoi îi văd cum se apleacă și trec, în genunchi, pe sub icoană. Pare un fel de ritual pe care-l face fiecare, rând pe rând. În Ardeal, n-am văzut nicăieri așa ceva. „Aici, la Piatra Tăieturii, Maica Domnului e sta­reță. Nimic nu se face fără voia și ajutorul ei. Tre­cerea, în ge­nunchi, pe sub icoană, sim­bolizează faptul că ne așezăm viețile în mâinile Prea­sfintei Năs­că­­toare de Dumne­zeu, așa cum, după ador­mi­re, trupul ei a fost purtat la cer de Fiul său, Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos. Apostolul Toma, absent de la în­mor­mân­tare, a găsit mor­­mântul gol, semn că Maica Dom­nu­lui nu se supunea legilor firii ome­nești, dar și că moar­tea nu e decât un prag, dincolo de care ne așteaptă viața veș­nică întru Iisus Hristos, care e Calea, Ade­vărul și Viața”.

Cei care doresc să sprijine financiar Mânăstirea Piatra Tăie­turii o pot face

în contul deschis la

Banca Comercială Română

RO24 RNCB 0236 0227 0741 0001 – Mânăstirea Piatra Tăieturii.