Ultima poveste din Munții Țibleșului – TEODORA PURJA (cântăreață de muzică populară, „Tezaur viu”): „Iacă, se schimbă lumea și noi nu avem ce face”

• Am mai scris despre ea: Teodora Purja este împărătea­sa cântecului cu gloduri, cum nu mai există nicăieri pe pă­mânt. Icoană vie a satului vechi, care se pregătește de ducă. Nemărginită tristețe să vezi cum se usucă rădăcina a tot ce-i mai frumos și adevărat românesc. Rușine de moarte, să afli că la 81 de ani, geniul ei e pe gratis și că sapă pă­mân­tul, ca să aibă ce pune pe masă. Iată-i povestea, așa cum am ascultat-o, într-o seară, când la poalele Țibleșului toamna era încă vară și se auzeau cântând greierii •

„Horesc prin casă, horesc prin ocol, ca omu singur, când i-e greu”

– Nană Teodora, am venit la dumneata acasă, chiar aici, în satul Agrieș din comuna Târlișua, ca să văd cum trăiește o împărăteasă a cântecului vechi, popular, dar și ca să aflu cum este viața oamenilor de la poalele Munților Țibleș.

– Eu mi-s de aici din moși-strămoși, între dea­lu­rile astea s-or născut tăți ai mei. Așe or cântat mereu, și pe dealuri, și la sapă, și la fân, și la secere. Că pe-atunci n-ai știut de televizoare și de radio și de tăte câ­te sunt amu. Ai știut să gălăiești acolo, cum ai putut, și ai horit cătră păduri și cătră dealuri să îți domolești fo­cul inimii. Eu nu doar că așa am învățat, dar așa am cres­cut… aici toate se cântau – colinzile, nunțile, în­mor­mântările, că și acolo cân­tai… Hoream prin ca­să, hoream prin ocol, că și amu tăt așa fac, când dau la găini, când sap… mai cânt o priceasnă, o doi­nă, ca omu singur când i-e greu… Singurătatea te omoară, da n-ai ce să-i faci. Te rea­zămi de Dumnezeu.

– Aveți nădejde mare la el?

– Păi, mai întâi îi El, și-apoi eu. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu, nu eram. De la El îs tăte. Mă rog la El să îmi dea sănătate și putere să îmi duc zilele, grele, ușoare, cum or fi. Nu că nu-s bolnavă, că sunt, da le duc pe picioare, mă mai doare, mai beau câte un ceai de buruieni de leac, apoi mărg și lucru. Ru­gă­ciu­ne zic tare dimineața și seara, dar și ziua sunt cu Dumnezeu în gând, pornesc la lu­cru cu o Sfântă Cruce – Doam­ne, ajută-mă! zic, și chiar sim­­țesc că mă ajută, mă întă­reș­te, îmi dă putere, îmi dă cre­din­ță, îmi dă răb­da­re. Și când am probleme și năcazuri, zic: Doam­ne, ajută-mă să pot duce și asta, că e de la Tine. Și atunci parcă le duci mai ușor și nici singurătatea nu mai e chiar așa gre. Și când nu poci dormi noap­­­tea, apăi zic așa, culcată în pat, o ru­gă­­ciune și mă liniș­tesc… Că fără Dumne­zeu nu suntem nimic. Cam așe or trăit oa­me­nii pe Valea Țible­șu­lui, așa știu și eu trăi.

„Eram acolo, în vânt și ploi și frig, și dormeam în colibe, și uite că pentru asta, eu tăt am ajuns la 81 de ani”

– S-a schimbat mult satul, față de cum era în copilăria dumitale? În com­parație cu alte zone din țară, pe Valea Țibleșului pare că se păstrează tradițiile și oame­nii sunt legați de viața satului.

– Poate față de alte zone din țară e mai bine. Dară eu, care știu cum o fo satul și lumea asta…vai de mine și de mine! Să gândești că nici nu s-au mai năs­cut copii dintr-aceia oameni care au fost. Că de­gea­ba îi zice părintele la copil: „Eu am lucrat așe, am mâncat așe, m-am îmbrăcat așe, mă co­pi­le”. „Eu, apăi, ce știți voi, de-alea vechi, de demult, au trecut alea vremuri duse-s pe vale, pe apa Sâm­betei… S-au schimbat tăte! Noi, de când eram copii, de pe la 6 ani, porneam primăvara la miei, și când creș­teai mai mare, la vaci. Eram acolo, în vânt și ploi și frig, și dormeam în colibe, și uite că pentru asta, eu tăt am ajuns la 81 de ani. Aveam loc pe deal, bunicii mei stăteau acolo și iarna, că aveau fânul ­făcut acolo, nu îl putea aduce de vale, și țâneau cu ei și vreo 30 de oi. Cum vă uitați acolo, e Dealul lui Damian, așe îi zice. Acolo aveau colibă. Mai me­reau și pe Dealul gropii. E și drum, că înainte mereau oamenii cu carul, casa era în sat, da locu era acolo, pe dealuri. Toți oamenii din sat merea și avea fiecare locu lui – la Ploștină, la Negreni, la Dealu Run­cului, și câte altele. Și veneau oamenii jos, în sat, numa la sărbători și la slujba de duminică. Co­bo­rau câte 7-8 kilometri. Da cum veneau? În­călțați cu opinci și cu cioareci, și vara cu izmene, cu port popular, și era mol, adică noroi, și veneau pe mol, pe apă, n-avea haia că-s uzi la picioare, veneau la biserică. De câte ori noi, ăștia din sat, ajungeam mai repede la biserică decât hăia de colo, de pe Țibleș! Veneau săracii, bieții bătrâni, îi vedeai cu botecuța la biserică, în fiecare duminică. Iarna iară vinea, cu sumanul pe el, cu cioareci și opinci, cușmă în cap, erau fain îmbrăcați bătrânii noștri, de gândeai că îi Ștefan cel Mare. Erau faini bătrânii noștri, dar amu nu mai sunt de-alea treburi. Amu o dat Dumnezeu bine tare în lumea asta, numa nu știu cât o ține așe. Că țăranii poartă amu haine domnești…

– Dar dumneata nu ți-ai schimbat portul, nană Teodora, ești îmbrăcată ca pe vremurile despre care vorbești, haine de Țibleș, atât de frumoase, de parcă ești o regină!

– Dară, că eu nu m-am schimbat, tăt așe mă duc la biserică, îmbrăcată cu hainele mele de mi le-am făcut eu, cu aste două mânuri amărâte. Că luam pân­ză de bumbac și pe ea coseam modele ce le știam de la hăi bătrâni. Și până încoace, le făceam cu pânză de cânepă. Până ajungea omu să aibă o cămeșă pe el… erau degetele numa bătături de la fuior și de la ac!

– Din ce povestiți, erau vremuri grele, și totuși, vorbiți cu mare drag de acele timpuri. Nu vă e mai ușor acum?

– Într-adevăr că o fo greu, că lucram toată iar­na, și numa până albeai pânza cu leșie munceai de te lua amaru, că duceam pânza pe coastă și de trei ori pe zi o întindeam și o adunam și o duceam la râu să o batem cu maiu că să se albească, și iară o în­tin­deam la uscat. Abia apoi făceam din ea cămeși la pan­taloni. Că așe era viața, nu aveai de unde cum­pă­ra, nici cizme, nici sumane, nimic. O fo greu, da fain!

Descântece de întors feciorii

– Cum să fie fain, dacă era așa de greu? În zilele noastre nu știu cine ar vrea să mai trăiască așa.

– O fo fain, că o fo altă înțelegere în­tre oamini, și aia făcea mult! De pe 14 noiem­brie, începeau șezătorile, și me­ream cu caierașul și tor­ceam, da și jucam jucam, na, ca tineretu, eram tăți împre­ună și ne distram de numa! Mama, pe când veneam aca­să, ne lua la întrebări: „De ce n-ai tors, de ce ai ve­nit cu fusele goale? No, dra­gu mamii, mâine seară stai acasă, torci, și când obo­sești, te culci și nu mai meri nicări…”. Așa că ju­cam, nu jucam, trebuia să și lucrăm. Că prea era frumos să nu mergi, eram câte 10-12 fete de lucram împreună și povesteam și râdeam și mai veneau și feciorii, începeau a cânta la fluieră… cum să nu mergi în șezătoare?! Ne ju­cam de-a fântâna, de-a puricele, făceam meșteșu­guri, adică descântece, vezi doamne, să vină fe­cio­rii. Că în­tre­ba găzdoaia „Da ce torci?” și noi zi­ceam: „Da eu nu torc, eu întorc. Întorc feciorii de pe toate șeză­to­rile, să n-aibă stare și alinare, până la noi în șe­zătoare, că pe opinci furnici, pe obiele stropșele!”. Așa ziceam și întindeam fire din fuior pe gard, apoi le luam și, cu o secure, dam cu firul cela în grindă, îi dădeam foc și făcea niște scântei așe, micuțe, de ziceam noi că așa să vină feciorii, pre­cum cureau scânteile celea peste noi. Apoi dă­deam cu sita de-a rostogolu printre chicioare și întrebam: „Turtuluc-butuc, tu pe cine-mi aduci? Pe Gheorghe, pe Pavăl?”.

Ceterașul focului: Orbu’ din Târlișua

– Cum se îndrăgosteau tinerii pe atunci?

– Păi, iaca, și eu pe al meu tăt așa l-am cunoscut, la șezătoare și la joc. Că așe se întâlnea lumea pe atunci, fetele cu feciorii. Că ficioru îi făcea curte mai așe… o lua pe fată cu povești. Ne vedeam în șe­zători, da și seara, după coasă. Că dacă avea ficioru dră­gu­ță, măcar că venea trudit de la deal, tot merea la mândra lui. Mai vorbeai la gard, la vraniță și apoi el se ducea în drumul lui și fata intra în casă. Mai venea și pe târnaț și bătea la fereastră și ieșeai la el să povestești. Dară după ce vorbeai cam o lună-două, te luai, nu era ca amu, de trăiești cu omu 2-3 ani de zile și apoi te iei. Îi spunea ficioru fetei: „Cam după Bobotează, vezi că om veni de-a peți”. Și gata, merea la fată și o cerea de la părinți. Părinții mai ziceau și ei din gură, da tinerii cam tăt ce voiau făceau.

– Și la joc cum era? Se ținea în fiecare du­minică?

– Erau chezași, adică doi ficiori din sat care me­reau și discutau cu cântăreții și îi arvuneau. Sta­bi­leau „În data de… veniți să ne cântați, să fa­cem joc”. Și ei se adunau la ca­sa cheza­și­lor, unde mâncau, apoi mereau la locul de joc, unde se aduna tot satul, da mai ales ti­ne­retul. Erau ceterași vestiți, cum era Orbu din Târlișua și veneau la casa bă­trâ­nească de-o aveam făcută din lemn și ten­cuită cu pământ și vopsită cu albastru și cu draniță acoperită. Da ceteraș ca acela eu n-am mai văzut! Avea el un foc al lui, de ieșeau scân­tei când cânta la vioară, te ridica și de nu-ți trebuia joc, avea mâna scumpă, ca el, pe valea asta, nu mai sunt ceterași. S-a dus. Pe scenă o și murit.

– În zona asta, a Năsăudului, s-a pus totdeauna mare preț pe învățătură. Este și zona celebrilor grăniceri, cu bibliotecile lor fabuloase. Școala ați făcut-o aici, în sat?

– Ie, patru clase am făcut aici, în sat. După aia am fost până într-a șaptea la Târ­lișua. Aveam călimară cu cerneală și, în loc de caiet, aveam tăbliță de scriam, cu creion de cretă pe ea. Patru kilometri meream pe jos, eram încălțați cu opinci și eram uzi la picioare, dar tot meream. Meream cu străi­țuca aia de gât, și mama făcea coleșă caldă, și în ea punea un drob de brânză și o prăjea pe feceu, adică pe sobă cu plită. O învârtea într-o bucățică de pânză de cânepă și ăla ne era pachetul la școală, de îl mâncam în pauză și noi îi ziceam urs cu brânză. Nu erau atâtea mâncări ca amu… Erau copii mulți la școală, pe acele timpuri. Și după ce veneam de la școală, te mâna la miei, la vaci, la ce era de făcut. Da mulți copii nu gătau nici patru clase, că nu-i lăsau părinții, îi puneau la muncă. Era mare respect pentru oa­menii cu carte, doar că nu toți oame­nii puteau să țână copiii la școală, că pe-atunci – dacă n-ai avut animale și pământ să muncești, n-ai avut din ce trăi – grâu, car­tofi, ovăz, tăte se puneau pe câmp, că nu aveai de unde să le iei, nu era ca amu. Mer­geai cu vacile înhămate, sau cal, sau ce aveai, și lucrai toate coas­tele, că nu-ți per­mi­teai să ai pă­mânt nelu­crat, că nu te ajun­geai cu mâncarea. Așa că școala o fo im­por­tantă, da pă­mântu și munca te țineau să tră­iești. Amu nu mai dau nimic pe pă­mânt, așe cum nu mai dau nimic copiii, pe părinți și pe bă­trâni… s-o schim­bat… Până amu îs trei ani, am ținut și eu vacă, da nu mai pot, că sunt singură și n-am cu cine mai face fânul. Mie atâta mi-o fo de drag câmpul și munca pămân­tului! Da uite că vine o vreme când le mai lași. Soțul mi-o murit de 30 de ani și co­piii s-or dus fiecare cu rostul lui.

„Dacă eu îs țărancă, îmi fac eu cârnații și slăninuța și tăte ale mele”

– Dacă nu mai mergeți la deal și nu mai aveți nici văcuță, acum ce lucrați?

– Păi dară am grădina de lângă casă, eu o sap, eu o îngrijesc, eu o culeg. Am și mălai pus, da și fasole și roșii și cartofi. Tăt timpul am de lucru! Hai să îți arăt! Uite, din grădină și roată, pe după șură, ăsta e tăt mălaiu mieu, săpat de mine cu sapa, sin­gu­rică, nu am băgat pe nime. Și în grădinuță am zarzava­tu­rile, că am avut castraveți, ceapă, usturoi, morcovi, îmi fac bulion două rânduri și nu cumpăr nimic. Colea, dovlecii i-am pus pentru porc. Se­min­țe am eu de la mine, puse la uscat, semănate de mi­ne. Nici pită nu cumpăr, veci! La două-trei zile, îmi fac eu. Aici e șura unde am ținut văcuța și aici țin acum porc, că nu m-oi duce cu plasa la piață să cumpăr. Dacă eu îs țărancă, îmi fac eu cârnații și slă­ninuța și tăte ale mele. A crescut și porcușorul meu cât de bine, că eu când l-am adus, l-am adus în brațe. Așe am de lucru, de nu m-ajung cu timpul! Că mai am și o bucată de loc mai la deal și merg cu secera și cu securea și îl mai curăț, că altfel se săl­bă­ticește, se împădurește și îi păcat de el. Nu poci să stau, că așa sunt obișnuită. Dacă n-aș lucra, nu știu cum mi-ar trece timpul, da așa, cu lucru, una-do­uă, trece ziua, nici nu-mi ajunge câte aș vrea să fac.

– Nu e greu să fii și artist popular, dar să și mun­cești așa de mult? V-am văzut la televizor, ați fost pri­mită cu adevărat ca o împărăteasă, sunteți decla­rată „tezaur viu”, am crezut că aveți o viață mai ușoară, pe măsura talentului dumnea­voas­tră…

– Cânți când se poate, când nu, muncești. Eu nu mi-s o artistă de la oraș, care cântă pe scenă, că nici nu aș putea să trăiesc la oraș. Eu mi-s o țărancă care muncește la țară și cânt de drag. Și mă descurc cum pot, că nici pensie nu am. La noi nu a fost colectiv, noi nu am lucrat nicări, că am lucrat pământul nost, am ținut vaci, oi, și nu am fost la stat angajați, ca să ne dea ceva. Nici ajutor social nu primesc, că am pământ și am casă, ar trebui să nu am nimic pe numele meu, ca să mă încadrez la ajutor. Așe… primesc ceva subvenție pentru pă­mân­tul pe care îl am și mă mai ajută copiii, după cum pot și ei. În rest, mă descurc cum pot, că nu cumpăr nimic. De foame n-om pieri.

„Se pierde omenia. Asta îi cel mai rău”

– Horiți cu noduri cântece stră­vechi, cum nu se mai cântă pe nicăieri. Credeți că tradiția va merge mai departe, se va păstra?

– Și fata mea, Lenuța, și nepotul meu cântă după cum m-au auzit pe mine. Aș zice că tradiția o să meargă mai departe, dar depinde mult și de tineretul ăsta, care nu prea mai ascultă muzică veche, numa care mai are un picuț de învățătură. Tinere­tul, din păcate, nu știe să horească cum hoream noi, pe dea­luri, nu știe juca cum jucam noi, nici nun­țile nu se mai fac cum o fo cândva. La mine, nunta s-o făcut în casă – or stat oaminii la masă, apoi or scos mesele și lavițele afară și am făcut loc de joc și așe am petrecut. Amu e cămin în sat, dar nici acela nu le ajunge, fac nunțile pe la Beclean și pe la Bistrița. Dacă nu trăiești țărănește, cum am trăit noi, lucru­rile astea se duc. Iaca, se schimbă lumea și noi nu avem ce-i face. Da după cum judec eu, tra­diția e aurul țării, că fără ea, ce suntem noi? O frunză în vânt, dusă de colea până colea, că n-ai rădăcini și nu știi cine ești, numa te duce moda, ba într-o parte, ba în alta, da tu nu te mai cunoști.

– Din tot ce a fost în satul dumnea­voas­tră și azi s-a pierdut, ce credeți că a fost cel mai important, ce vă lipsește cel mai mult?

– Omenia oamenilor. Oamenii erau uniți sufle­tește. Că eram tăți ca frații și ne ajutam și eram îm­preună și la greu, și la joc, și la bucurie, nu era atâta mărire ca acu. Erau oamenii laolaltă, că nici garduri între curți nu erau, era doar mejda locului, așe, un dâmb peste care treceai și mergeai la vecin. Mai trecea porcul de la unu la altu și se mai sfădeau vecinele, da ne vizi­tam și povesteam și ne știam între noi. Mă­car asta da­că s-ar în­toar­ce, ca oamenii să îngă­duie timp pentru ei, nu doar pentru făcut bani și căși, tot s-ar mai salva ceva din ce a fost. Când oa­menii se vor întoarce unul către altul, să stea să se asculte, să se ajute, om avea speranța că ar putea să fie mai bine. Altfel, ne mâncă singu­ră­ta­tea și mân­dria și goa­na după fală. Fără dra­gos­te și cre­din­ță, nu pu­tem spe­ra la mai bine.