COSTION NICOLESCU: „Poporul îl cinstește pe părintele Arsenie Boca drept sfânt. El l-a impus ca atare”

Pe părintele Arsenie Boca poți să îl iubești sau să îl ponegrești, un singur lucru e im­po­sibil – să nu afli despre el. E atât de pre­zent prin imagini și relatări de tot felul, încât „sfân­tul Ardealului”, la mormântul căruia se duc mili­oa­ne de credincioși, a devenit un adevărat fenomen so­ci­al. Cum poți, ca om curios și cu suflet curat, să te orientezi în marea de vorbe rostite pe seama lui, să afli cine a fost, cu adevărat? Cum să găsești du­hov­­nicul care atrăgea mări de oameni în jurul lui, sub zgura pe care lumea i-a așternut-o pe viață? Cu aceste întrebări în minte și în inimă, m-am adresat teologului și antropo­lo­gu­lui COSTION NICO­LESCU, invitat perma­nent al revistei noastre.

Un rol uriaș în renașterea monahismului ardelean

– An de an, în luna No­iem­brie, credincioșii ortodocși îl celebrează pe părintele Arse­nie Bo­ca, iar la Mânăstirea Pris­­lop, unde este îngro­pat, au loc pelerinaje u­ria­șe. Dintre toți duhov­ni­cii secolului XX, el se bu­cu­ră de cea mai mare tre­cere la po­por. Ce cre­deți că l-a fă­cut să fie atât de prețuit și iubit, față de ceilalți mari du­hov­nici, de care Româ­nia nu duce lipsă?

– Întrebarea asta mi-am pus-o și eu. Îmi pare rău că n-am fost să-l cunosc pe părintele Arsenie la Dră­gănescu, cât a pictat biserica de acolo. Trebuia să am o minimă curiozitate duhovnicească și să mă duc să-l văd. Pe alţi părinți i-am că­u­tat, i-am ascul­tat, le-am simțit bi­ne­­cu­vântările, vibrația, pot să măr­turisesc foarte direct despre ei, să pun mâna în foc, să-mi pun ini­ma în foc, să pun totul ȋn foc pentru ei. Pe el nu l-am cu­­nos­cut, dar cred că pentru a înțe­lege „fenomenul” Ar­se­­nie Boca ar trebui căutate te­me­iuri ȋn viaţa lui. Atât viaţa lui ca atare, tră­irile şi făp­tuirile sale, cât și spu­ne­rile făcute pe seama lui. De scris, el însuși a scris puţin. Cerce­tân­du-i viața, descoperi un om foar­­te doritor de cunoaştere. În afa­ră de facultatea de teologie și de cea de arte plastice, pe care le fina­li­zează cu licență, se interesează şi de arhitectură, merge la cursurile marelui arhitect George Matei Can­­ta­­cuzino. Asta arată o min­te deschisă spre ori­zonturi largi, ceea ce e de re­co­mandat oricărui om care porneşte ȋn via­ţă: să aibă o cultură cât mai lar­gă, ca pe ur­mă, chiar dacă iese din lume, ale­gând mona­hismul, să poată şti cum să-l priveas­că pe om, cum să ȋi vorbească, cum să-l ajute. Pe urmă, vine partea lui de mare ȋncărcătură du­hovni­cească, care cuprinde, ȋntre altele, câte­va luni pe­tre­cute la Muntele Athos, luni care l-au marcat de­cisiv. Pe urmă e partea de viață de la Sibiu, când stă cu părintele Stăniloae, lucrează ȋmpreună, fiecare pe măsura lui, la Filocalie. Are un merit ȋn sensul ăsta, un merit extraordinar, pe care părintele Stăni­loae ȋl recunoaşte ȋn toate pre­feţele la primele patru volume ale Filocaliei, cât au colaborat. Deci, iarăşi, aici este un loc ȋn care el este exemplar, prin cultură teologică. Coperta pe care o face el primelor volu­me din Filocalie este ceva ex­tra­ordinar… Nu se putea ceva mai simplu, mai con­cis, mai precis, ca să spui ce ȋnseamnă duhul filo­calic. Pe urmă, părintele Arsenie are o lu­crare spi­ri­tuală extra­or­dinară la Sâmbăta, cred că de aici i se trag lui renumele şi dragos­tea foarte mare a popo­rului. S-a întâmplat în vremuri destul de grele – ştim că monahismul din Transilvania fusese greu lovit la uniaţie şi după aceea, prin tunurile gene­ra­lului Bukov, care a dis­trus toate mânăsti­ri­le. Părin­tele Arse­nie Boca are un rol extraor­di­nar de ma­re ȋn această re­naștere a monahis­mului ardelean. A­ceas­­tă revenire cu un duh filocalic a părintelui Arse­nie Boca a avut un im­pact extraor­dinar şi pen­tru că aştepta­rea era foarte mare. Personalitatea lui era foarte puternică, avea o forţă de transmitere, o intensitate a grăirii, a pri­vi­rii extra­ordinare, avea puterea de a ȋnflăcăra lu­mea. Poate că lumea Ar­dea­lului nu ştia că aşteaptă exact acest lucru, dar eu cred că putem spune că era un orizont de aşteptare ne­împlinit de mul­te veacuri.

„Ardealul își aștepta sfântul”

– Credeți că Ardealul ȋşi aştepta sfântul?

– Da, aştepta această trăire fierbinte a credinţei, această propovăduire ȋn­flă­cărată, dincolo de o anu­mită răceală de care se molipsise puţin, că arde­le­nii trăiau printre catolici și protestanți. Nu criti­căm, observăm, doar: era o răceală la ei. Or, noi aveam nevoie de altceva, eram plămădiţi altfel. Iar părintele Arsenie vine exact pe această aşteptare, cu nişte puteri, se pare – mărturisesc cei care l-au cu­nos­cut – ieşite din comun, puteri cu mare impact. Sigur că odată cu el mai erau şi alţi părinți duhov­nici; nu e singurul, dar el are forţa cea mai mare. La Sâmbăta a devenit el Sfântul Ardea­lului. Acolo a fost lucra­rea lui maximă, poate mai liberă, pen­tru că ȋncă nu era instaurat regimul comunist.

Pe urmă, ajunge la Mânăstirea Pris­lop, dar acolo el are o altă lucrare, mai supusă restricţiilor şi re­gi­mului comu­nist, unde ȋncearcă să lucreze fără să stârnească prea mult Securitatea, deși lucrul acesta era inevitabil, prin faptul că lumea era atrasă de el, ȋl căuta, ȋi simţea dispariţia de pe scena mare, să zicem aşa. După Prislop şi după alun­ga­rea lui de acolo, lucrurile se schimbă ȋn viaţa sa. Total, aş spune. Autorul Sergiu Ciocârlan are o lucrare foarte serioasă, scrisă cu acrivie, care ȋncearcă să deslu­şească ce s-a întâmplat după aceea cu părintele Arsenie. În carte, el arată că sunt și unele lucruri greu de desluşit, pentru că nu avem ȋntotdeauna date şi pentru că spaţiul ăsta informatic din preajma părintelui Arsenie a fost deturnat, poluat, infestat cu multe lu­cruri false. Ar fi interesant de cercetat ce părinţi duhovnici a avut el în Bucu­reşti, după ple­ca­rea de la Prislop, unde mergea să se spovedească. Care era legătura lui cu crema bi­se­ricii noastre ȋn vremurile acelea din anii de după eli­berarea din ȋnchisoare, 1965-1990? Eu nu am stat să cercetez. Se cunosc multe lucruri din viața lui, dar sunt şi lucruri necu­nos­cute, pentru că viaţa lui a fost foar­te bogată şi foarte tainică, într-un fel. Nu a existat cineva care să fi avut con­vor­biri cu el, care să apară acum, cu discuţii despre ce credea el, despre care îi era rostul vieții după alungarea din mânăs­ti­re. El, neavând un pro­gram liturgic, ca la o mâ­năs­tire, putea fi deschis spre lumea asta mai oră­şe­neas­că, mai spre cultură. Din câte ştiu, se mai ducea la câte un concert, ceea ce e foarte frumos. Era un om cu o min­te brici şi cu o cul­tură solidă, dar nu există un jurnal al lui, ceva unde să vezi reflecţiile lui ȋn legătură cu mer­sul lu­mii. Mie îmi vine foarte greu să mi-l imaginez ȋn perioada asta, de la plecarea de la Prislop, şi până la sfâr­şi­tul vieţii, stând la o bise­ri­că 14 ani şi pic­tând. Nici nu ştiu dacă a terminat pictura de la Dră­gănescu sau nu. El tot spunea că pictează încet, că vrea să facă bine. Am văzut și o lis­tă cu anumite locuri din București, unde sunt zo­ne pictate de el sau icoane și chiar vreau să fac un itinerariu, să mă duc să văd ce a pictat.

„Cinstirea lui nu trebuie să devină idolatrie”

– Spuneți că lucrurile s-au schimbat în viața lui după alungarea de la Prislop, și că viața lui în București e incertă, dar părintele a fost căutat ne­contenit de credincioși și după aceea, mai ales când picta la biserica din Drăgănescu.

– Da, știu, în perioada aceea casa și familia noas­tră era ȋn mare legătură cu Mânăstirea Râmeţi din Munții Apuseni, maicile de acolo veneau şi dormeau la noi, de foarte multe ori, după care se duceau la biserica de la Drăgănescu, la părintele Arsenie. De ce se du­ceau? Pentru că ȋntr-o pro­blemă de cumpănă a vieții, voiau un sfat care să le dea direcția bună. Era știut de demult că părintele Arsenie Boca avea un fel de vedere îna­inte asupra cursului vie­ții oa­me­nilor. Cunosc teologi care se duceau să-l întrebe, la Drăgă­nes­cu, dacă să ia calea mo­nahismului sau ca­lea de a merge în lume, pentru că era o decizie grea. După plecarea la Dom­nul a părintelui Arsenie Boca, petrecută în no­iem­brie 1989, feno­me­nul de evlavie față de el s-a ampli­fi­cat, aproape a explodat. Eu am fost ȋn 1992, la Hațeg, la cano­ni­zarea Sfântului Ioan de la Prislop, iar la mor­mântul părintelui Arse­nie era deja lumea de pe lume, mulțimi de oa­meni, flori tot timpul, lumânări, credincioși ȋn ru­găciune. Apăreau deja şi micile exagerări. Eu mă gândesc că, dincolo de calităţile excepţionale ale părintelui Arsenie, pe care oamenii le-au văzut, le-au mărtu­ri­sit, le-au spus, pe care lucrarea lui a ară­tat-o, la un moment dat, e foarte important ca cin­stirea lui să nu devină idolatrie, să nu te duci acolo, să te ȋnchini numai la părintele Arsenie, şi să nu treci prin bise­rică. Asta, sigur, ţine şi de ȋndrumarea pe care o dă biserica prin preoţii ei, prin cărţile ei, ca oamenii să aibă o bună educaţie faţă de sfinţi, să nu devină idolatri nici­odată. Lucrul ăsta e periculos şi faţă de unele icoane, şi faţă de unele persoane ȋn viaţă, care nu sunt sfinţi. Pericolul este ȋntotdeauna să te grăbeşti şi să ab­so­lutizezi sfințenia părintelui Arsenie. De exem­plu, dacă am lua biografia Sfân­tu­lui Petru şi am scoate din ea lepădările, am greși. La Pavel, la fel… În bise­rica noastră se practică mult băgatul sub preş, din păcate. Eu cred că şi dacă am descoperi în viața pă­rintelui Arsenie scăză­min­te, până la urmă, ȋn sfin­ţenie, tot sfârşitul e cel care dă nota finală. Poţi să fii un sfânt toată viaţa; dacă ai căzut la sfârşit în păcat, căzut eşti și din sfinţenie. Dimpotrivă, dacă la sfârşit eşti sfinţit, rămâi ȋn sfin­ţenie. Or, poporul îl cinstește pe părintele Arsenie ca sfânt. El l-a impus ca atare, nu biserica, nu preo­ţii care l-au cunoscut, nici ucenicii lui, ci poporul. Şi nu poţi să spui că poporul e dus cu zăhă­re­lul şi e credul şi a mers după cine ştie ce momeală falsă. Nu, poporul are un simţ al lui, are o cernere a lui, chiar dacă nu e ȋn­tot­deauna pe linia canonică de­să­­vârşită. Deci, poporul, cum­va, ȋl susţine pe părintele Arse­nie Boca, iar poporul nu merge pe o iluzie. Or noi, ortodocșii, de la Sinodul Panortodox din seco­lul XIX, spunem că poporul ține tradiția.

– Dumneavoastră aţi ȋnca­dra la idolatrie măr­turiile po­po­rului legate de Arsenie Bo­ca? Declara­ții­le celor care l-au cunoscut? De la ţărani simpli, până la profesori universitari sau episcopi, oa­meni extrem de culţi, m-au uimit, atunci când i-am întâlnit, printr-un fapt comun: pentru ei, ȋn­tâl­nirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotă­râ­toa­re şi le-a schimbat complet viaţa. Păreau – fo­lo­sesc cuvinte tari, dar asta am simţit – păreau ca loviţi de trăsnet. Care să fie explicația?

– După mine, cred că trebuie să ne apropiem de un sfânt (nu discut acum doar de părintele Arsenie) cu acea blândeţe care este ȋn relaţia fiu-părinte duhovnicesc. Lucrurile acestea sunt foarte subtile, au o duioşie a lor. Nu ȋmi dau seama, din punctul asta de vedere, cum era părintele Arsenie. Dar, ȋntr-adevăr, poţi să fii şi altfel: omul să ȋnlemnească ȋn faţa ta. El era un om de o frumuseţe extraordi­na­ră, asta e clar, văd din foto­gra­fii. Avea o statură apar­­te a persoanei, a exis­tenţei. O privire care pă­trundea în adâncul ființei tale. Dacă stau să mă gân­desc, marele și regre­tatul poet Ioan Alexan­dru, pe care l-am cunos­cut, avea tipul acesta de discurs… Era un tip de dis­curs care, ȋntr-adevăr, te ȋnflăcăra şi te scula din morți, l-ai fi urmat ori­unde. Bineȋn­ţe­les, normal este să Îl urmezi pe Hris­tos. Eu cred că devoțiunea aceasta se trage din pe­rioada părin­te­lui Arsenie de la Mânăstirea Sâmbăta, când con­tactul lui cu mulţimi mari de oameni a fost atât de puternic, ȋncât ecoul – nu numai că nu s-a stins cu anii, dar s-a amplificat. Nu putem să spu­nem că a ȋn­ceput lumea să ȋl cunoască la biserica de la Dră­gănescu; nu, acolo l-au căutat tot cei care-l știau dinainte. La Drăgănescu nu mai veneau ma­se­le alea mari de ţărani; era şi destul de suprave­gheat. Deci, lucrurile atunci au fost atât de puter­ni­ce şi impactul atât de mare ȋncât, după 1990, tot ceea ce a stat foarte concentrat, cumva a izbucnit.

„Minunile de la Prislop sunt o realitate de care trebuie masiv ținut seama”

– Au fost și minunile săvârșite la mormântul pă­rin­telui, care au contri­bu­it la notorietatea lui de după moarte.

– Sunt două rânduri de mărturii de minuni, că pâ­nă la urmă minunile con­tea­ză cel mai mult. Sunt o serie de minuni făcute de el în viață, şi pe urmă, mi­nu­nile de la mormânt. Când oa­me­nii merg la Pris­lop şi li se ȋn­tâm­plă ce­va bun şi măr­turi­sesc bine­le întâm­plat, și sunt mulți care au trăit ast­fel de îm­pliniri, nu ai drep­tul să le pui în dis­cu­ție. Este expe­rien­ța lor, nu a ta. Unii pun totul în discuție, nu nu­mai ce se în­tâmplă la mor­mân­tul părintelui Arse­nie, dar şi ce se petrece la Cuvioasa Paras­che­va şi mai ştiu unde. Deci, minu­nile de la mormântul de la Pris­lop sunt o realitate de care trebuie ţinut seama. Ele au un impact incredibil pen­tru vremurile noas­tre. Dacă oamenii se duc la mor­mântul lui şi sunt ajutaţi – şi se duc cu zecile și su­te­le de mii, iar de la ei avem zeci şi sute de măr­tu­rii, ȋn care pele­rinii au plecat de acolo, nu ne­apărat vindecați de o boală, sau scoși dintr-o belea, dar au plecat cu su­fle­tul mân­gâiat, uşurat, ȋncurajat – e mare lucru. În fond, asta se aşteaptă de la orice ȋntâlnire cu un sfânt, cu o icoană, cu un preot ȋn viaţă. De aceea a apărut în biserică o presiune foarte mare, legată de canonizarea lui.

„Canonizarea e treaba lui Dumnezeu”

– Dumneavoastră cum ve­deţi problema aceas­ta a ca­no­nizării lui, care se tot amână?

– Eu cred că asta e trea­ba lui Dumnezeu, la El să fie pă­rintele Arsenie sfânt. Sfân­tul Ghelasie de la Râ­meţi a trăit acum 4-500 de ani și nu a fost ca­nonizat până ȋn 1992, dar lumea se ducea la el, se ȋn­chi­na la Râmeți, la Sfântul Ghe­la­sie, iar el ȋi ajuta, deci lu­cra­­rea lui se petre­cea. Sfân­tul Gri­gore Pala­ma a fost cano­ni­zat după nouă ani, alţii au fost după sute de ani. Așadar, nu tre­buia fă­cută ne­a­pă­rat cano­nizarea. Când apare o pre­siunea în acest sens, avem şi un pic de forţare. Plus că biserica are şi ea socotelile și rânduielile ei şi e bine să fie totul lă­murit, pe cât se poate. Sfinții sunt sfinţi, de când au trecut la Dumnezeu. Cine are evlavie la părintele Arse­nie, foarte bine că o are. Ci­ne este ajutat, foarte bine că es­te ajutat. Lucrurile astea se adu­nă, se con­tabili­zea­ză (un cu­vânt urât!) ȋn favoarea lui. Cine are rezerve, reti­cen­ţe cu privire la sfințenia lui, să nu le aibă din ră­u­tate, ci din dorin­ţa de a mai cer­ce­ta, de a mai ve­dea, de a se lă­mu­ri – ceea ce face şi bi­se­rica, ȋn fond, nu? Eu, per­so­nal, aş spu­ne că înainte să iubești un om, se cu­vine să îl cunoști. Exis­tă două ma­niere de a te apropia de un om: sunt oa­meni care ȋţi sunt dragi din pri­ma clipă, nu ştii ma­re lucru des­pre ei, doar ȋi simţi, îi iubești şi abia pe urmă ȋi cu­noşti. Și sunt alţii care, pe măsu­ră ce ȋi deslu­şeşti, ajungi să te apropii de ei și abia apoi să îi iubești. Totul e ca apro­pierea să fie cu căldură su­fletească.