Când treci pe lângă un nuc și auzi un foșnet urmat de o pocnitură înfundată, e un semn sigur că toamna nu mai umblă cu ocolișuri. Gata! Nucile cad singure pe pământ! Sunt zilele în care, în plimbările mele, ajung obligatoriu la brutăria satului și, cu o pâine caldă sub braț, mă abat pe la regele nucilor din Provița. Rege? Desigur, cu o așa coroană nemaivăzută, te face să te înclini, tu, ființă neînsemnată, la poalele „majestății” sale.
La rădăcină, prin iarba de acum pălită de bruma groasă, găsesc, prin milă regească, în găoace verzi, protectoare, câteva nuci. Le culeg, mulțumind pentru generozitate, și mă grăbesc, încă de la fața locului, să scot miezul și, adăugând pâinea caldă, să fac deliciul unui mic dejun împărătesc.
Dar într-o zi am avut o surpriză. Preocupat să scotocesc pe sub frunze, era gata-gata să dau peste un paznic de circumstanță. Întins în iarbă, atras de moliciunea locului, dormita un ditamai dulău ciobănesc. M-a privit cu înțelegere, fără urmă de agresivitate. L-am răsplătit cu un coltuc de pâine. Demn, nu s-a atins de el. Îndepărtându-mă, am privit peste umăr. Înfuleca cu spor.
Bogată în culori, parfumuri, forme și multe, multe făgăduințe, toamna îmi încarcă sufletul de culori care țin până după Crăciun. Așa că zilele mi le trec într-o dulce beție, și nici nu-mi mai amintesc în care din ele m-am trezit pe o ulicioară podită cu piatră mare de râu, ce se săvârșea, urcând tihnit, într-un ochi încercănat de pădure.
Căutam să străbat tunelul verde-auriu cu gândul dus la murele răsplătitoare din luminiș. Eroare gravă! Printre țambrele gardului dă năvală spre mine (străin ce tulbură tihna după-amiezii din margine de sat) o oaste de strașnici păzitori. În frunte, un Cerber ce domină, prin statură și sonoritate, restul cetei canine. Orice speranță de retragere fiindu-mi tăiată, mă lipesc de ostrețe, cu speranța apariției, la auzul hărmălaiei, a unui creștin-gospodar izbăvitor. Nimic. Primejdia se apropie și număr cu groază clipele până când bătrânii mei blugi, sub colții ascuțiți, vor fi iarăși la modă.
Dar, orice s-ar zice, minuni există! Când întâlnirea de „gradul III” părea iminentă, câinele conducător s-a oprit brusc. Valul din spate a stopat, și el, nedumerit. Ochii fioroși s-au preschimbat într-o clipă în jucăuși. Coada țeapănă, de atac, a început să se miște prietenoasă. Fisa mea a căzut mai greu. Și când, în sfârșit, declicul s-a produs, am recunoscut în temutul comandant pe dulăul de sub regele nucilor. El nu mă uitase, eu, ce să zic, cu bătrânețea!
Văzând că suntem vechi cunoștințe, ceilalți păzitori și-au adus aminte că au niște treburi urgente de rezolvat și au dispărut pe sub gard. Gazda mea m-a însoțit, curtenitor, vorbind de una-alta, până la capătul uliței.
N-am avut nimic cu ce să-i răsplătesc bunătatea, i-am mulțumit scărpinându-l între urechi. L-am lăsat să-și păzească moșia și, de la distanță, i-am făcut cu mâna. Să nu credeți că nu mi-a răspuns!
ILIE F. – București
