Politicienii români au dat iarăși Zilei Naţionale o coloratură electorală! La Bucureşti, la Alba Iulia, dar și în celelalte reședințe de judeţ ale țării, au defilat cu slogane partinice, și-au „încălzit” susținătorii cu lozinci și promisiuni, au rostit „urări din suflet” pentru popor, cu gândul la anul electoral ce se apropie. Niciunul dintre protagonişti nu a vorbit însă de situaţia reală a țării, de sincopele dezvoltării acesteia, în cele peste trei decenii de „democraţie”. Promisiunile de mai bine, ciolanul cu fasole și berea au ţinut locul analizelor serioase și sărbătoririi demne a uneia dintre zilele istorice ale făuririi României. Evident, declanşarea informală a campaniei electorale din 2024 i-a obligat pe aspiranţii la conducerea destinului țării să își afișeze și să își asume proiectele personale și să se distanţeze „critic” de cele ale presupuşilor challengeri. S-a stabilit, astfel, o pleiadă de „candidaţi” și s-a conturat o serie de posibile alianțe în susținerea lor, stabilindu-se că rezultatele primului scrutin, cel al europarlamentarelor, vor definitiva „listele” și vor fixa oficial competitorii pentru prezidențiale. Sondajele, care sunt, totuşi, și instrumente de manipulare, îl clasează pe primul loc pe reciclatul Mircea Geoană, Secretar General Adjunct al NATO și, cel puţin declarativ, occidentalist convins. Geoană nu are însă în spatele lui niciun partid de dimensiuni rezonabile, pe care să îl tragă în sus la alegerile anterioare prezidențialelor. Programul candidatului, orientat spre ancorarea fermă a României la valorile și organizaţiile occidentului, este sărac în privinţa politicii interne, datorită – probabil – inexistenței unui partid la care să se alinieze. Geoană ar câștiga alegerile, dacă ar candida asumându-și programul intern definitoriu în numele PSD-ului sau al PNL-ului, grupări opuse doctrinal și programatic, în ciuda actualei lor alianţe conjuncturale. Geoană nu poate candida pentru AUR, pentru că „suveranismul” acestuia este total opus poziționării sale externe. Iar asocierea cu „polul dreptei” (USR, FD, PMP) este interzisă de trecutul lui „de stânga”, ca fost lider al PSD-ului. „Marele partid”, PSD-ul, nu își reprimește niciodată foștii lideri respinși. Candidatul lui va fi, fără îndoială, Marcel Ciolacu, liderul său și premierul în funcțiune. D-l Ciolacu procedează extrem de abil, afișând o modestie „partinică” fără cusur și o decizie clară, de „a face ceva pentru țară”. Ca prim-ministru, se poate lăuda cu adoptarea – după lungi tergiversări – a legii pensiilor și cu deblocarea unor proiecte din PNRR, aducătoare de fonduri europene. Marcel Ciolacu s-a ferit, însă, ca în mandatul său guvernamental să iniţieze reformarea administraţiei de stat și reorganizarea teritorială a țării, mare consumatoare, în starea ei actuală, a resurselor bugetare. Oponenţii săi îi reproșează și faptul că mărind (nediscriminat) pensiile nu a identificat și fondurile din care o va face, părând că, inevitabil, va trebui să apeleze la creşterea progresivă de taxe și impozite. Partidul îl sprijină însă, iar „clanurile interne” – conduse de Stănescu, Firea, Tudose sau Grindeanu – au fost, deocamdată, puse cu botul pe labe în urma unor scandaluri care le-au făcut vulnerabile. PNL-ul are drept candidat anunţat pe Nicolae Ciucă, fostul său premier și actualul lider. Liberalii trag însă din greu consecinţele asocierii la guvernare, în „Coaliţia stabilității”, cu PSD-ul. D-l Ciucă este „omul preşedintelui Iohannis”, creaţia necarismatică a acestuia. Dar preşedintele este pe ultima sută de metri a mandatului său, iar ultimele sale isprăvi turistice i-au redus și mai mult capacitatea de a influența politica internă a liberalilor. După europene – în care PNL-ul va conta mult mai puţin decât înainte – se va produce, se pare, „revolta” prin care Nicolae Ciucă va fi revocat și un nou candidat îi va lua locul. El poate fi Emil Boc, Rareș Bogdan sau, mai ales, Eduard Hellvig, deținătorul multor informaţii „sensibile” despre actorii scenei politice româneşti. Oricare ar fi el, protagonistul va trebui să încerce recredibilizarea programului de dreapta al partidului și deschiderea către celelalte grupări politice situate pe aceeaşi parte a scenei. „Polul dreptei” are puţine şanse de a-și duce un candidat unic în turul secund al prezidenţialelor. Continua ofensivă mediatică împotriva USR-ului (alimentată acum de „scandalul vaccinurilor”) face imposibilă asumarea candidaturii de către vreunul din liderii săi. Pentru FD, o impunere a candidaturii lui Ludovic Orban este riscantă, căderea lui la votul popular însemnând nu numai încheierea carierei sale, ci și sfârșitul grupării. PMP-ul se află practic în aceeaşi situaţie. Ar fi, de aceea, recomandată, candidatura unei personalități agreate civic (gen Elena Lasconi, care s-a compromis însă în problema „familiei tradiţionale”), personalitate carismatică, în stare să susțină, însă cu argumente tehnice, programul reformator real al alianţei. Ca să conteze în economia jocului electoral, „polul dreptei” ar trebui să se sudeze rapid și să treacă la o propagandă susţinută, cu argumente imbatabile, a obiectivelor sale. Extremismul românesc și-a desemnat, și el, candidaţii. George Simion, liderul AUR-ului, și Diana Șoșoacă, șefa SOS-ului sunt, fără îndoială, vârfurile de lance ale populismului suveranist și naționalist românesc. Amândoi au abilitatea de a exploata emoţional nemulţumirile electoratului, alimentate de corupţia, imobilismul și incompetența echipelor guvernamentale „clasice”. Amândoi își propun să făcă o țară „ca soarele sfânt de pe cer”, dar niciunul nu identifică „mijloacele” cu care o vor face. Naționalizările și taxarea dură a capitalului investitor străin vor costa imens o țară sărăcită, ce va săraci și mai mult. Iar „retragerea” din UE și îndepărtarea de NATO, propuse de ei, vor lăsa România la mâna agresivității imperiale a Rusiei. Scandalurile, cu iz de galerie sportivă, provocate de cei doi și trupele lor, plac însă unui electorat incapabil să gândească în perspectivă și care crede că o „politică altfel” se confundă cu gălăgia de mahala. Spectaculoasele lor ieşiri „pe teren”, publicitatea agresivă a cazurilor concrete de „ajutorare a nefericiţilor soartei”, atrag, ca la teatru sau la meci, un public dornic să își reverse afectul pe mituri salvaționiste, utopice ca orice mit. În bătălia pentru impunerea propriului impact electoral, confruntarea celor doi va da, după cât se pare, candidatul atipic din turul secund al prezidenţialelor. Vor exista, desigur, și alţi candidaţi, mai mult sau mai puţin motivaţi de mirajul puterii. Surprizele nu sunt excluse. Niciunul dintre ei nu va convinge însă, dacă nu va avea în spate o grupare partinică puternică.
