Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vestitorii lui Dumnezeu: „Că ni S’a născut Hristos, să ne fie de folos”

„Sculați, sculați, boieri mari!”

La colindat

Unul dintre elementele cele mai repre­zentative din punct de vedere al tradiţiilor prac­ticate de ţăranul român, în legătură cu sărbătoarea Crăciu­nu­lui, îl re­prezintă colindatul. Colin­dă­to­rii sunt purtători de Dumnezeu, în sen­sul cel mai propriu al cuvântului, pentru că Dumnezeu este cu ei, în mijlocul lor, colindă împreună cu ei. Buco­vi­nenii cred că Dum­nezeu a lăsat colindele ca să-i scape de păcate, prin pomenirea în fiecare an a nu­me­lui celui sfânt al Domnului.

Crăciunul este o sărbătoare ex­trem de dinamică. Pe măsură ce se apropie, forfota domină satul. Un fel de zum­ză­it de al­bi­ne. Iar­na parcă sporeşte în fru­mu­seţe. Mai ales dacă este omăt. Zarva copiilor creşte, pregăti­rile se-nmul­ţesc, oa­me­nii tre­băluiesc din zori până-n noapte târ­ziu, din grajduri răzbat mu­ge­te şi zvoniri de tă­lăngi, pe hor­nuri se ridică fumuri ade­­me­­nitoare.

De pe la Sfântul Nico­lae, uneori şi mai devreme, colin­dă­torii încep „repeti­ţiile”. Pe cete: copiii pe ca­tegorii de vâr­stă, dar şi fe­ciorii de însu­rat, şi chiar şi cei proas­păt însuraţi. Nu arareori copiii repetă la şcoală, sub supra­vegherea învăţătorului. În satul vechi, învăţătorul şi preotul erau doi piloni bine implicaţi în pregătirea colindatului, şi aşa s-ar cu­veni să fie şi astăzi. Este o fală să ştii cât mai multe colinde şi să le cânţi şi cât mai frumos.

În unele locuri din Transilvania, cu o seară îna­inte, copiii colindători rămân în şcoală şi dorm acolo. La mie­zul nopţii, ei se scoală şi se ur­că pe dea­lul cel mai înalt care stră­juieşte satul. Au pre­gătite, de cu ziuă, lem­­ne şi a­prind un foc mare. De acolo, de pe deal, încep să-şi strige, peste sat, reper­toriul de co­linde.

Era o pregătire pentru colin­dat, dar şi o pregătire pentru a primi colindători. Primirea colin­dă­torilor era echivalentă cu pri­mirea lui Hris­tos. De aceea, por­ţile sunt ţi­nu­te deschise. Hris­tos este acum oas­pe­tele lumii, vestit de oaspeţii co­lin­dători. Noaptea de Ajun este noap­te de prive­ghea­­lă bucuroasă, aşa cum apro­pierea naşterii orică­rui copil pe lume este, în mod nor­mal, întâm­pi­nată cu emo­ţionată veghe. Şi atunci, cum să nu ceară colin­dă­to­rii impe­rios: „scu­laţi, sculaţi boieri mari!…”, „nu-i vremea de dor­mit,/ da-i vremea de’mpodobit”, „aprin­deţi făcli­ile”. Venirea lui Hristos face din toţi cei care-L pri­mesc boieri mari, iar curţile lor de­vin curţi îm­părăteşti.

Mesia chip luminos

La Naştere, Hris­tos ne este înfăţişat de colinde, pe de o parte, a fi un copil ca toţi co­piii; El a luat fi­rea omeneas­că în toată fragili­tatea ei: „Şi cu lapte S’a cres­cutu/ În scutece S’a’nfă­şatu/ Şi în braţe S’a pur­tatu”. În multe texte, Maica Lui este atât de săracă, încât n-are scu­tece de înfăşat, nici hăinuţe de-m­brăcat. Şi totuşi, atunci, Îl vedem în­văscut cu flori de crin şi ca un „Soa­re-n raze lumi­nat”. Dar chiar sub acest chip, accesibil oame­ni­lor, El are în vedere înfăp­tui­rea misiunii pentru care a ve­nit: „Cu chip de om a ve­nitu/ Şi pe noi ne-a mân­tuitu”. Dacă apariţia unui copil obişnuit schimbă com­­plet viaţa unei familii, venirea Pruncului Iisus schimbă viaţa întregii ome­niri. Pruncul venit acum pe lume este un copil cum n-a mai fost altul, este Fiul Sfânt, lucru pe care colindele îl afirmă cum nu se poate mai direct şi mai clar. Este Fiul cerului şi Dom­nul pă­mântului, un Domn prea­bun, un Domn frumos, „Me­sia chip luminos”. Prun­cul acesta este spălat cu vin, limpezit cu apă şi miruit cu mir, din trei râu­rele care vin anume din vârf de munte până la Maica Dom­nu­lui. Şi mai vin mereu şi cinstiţii trei Crai de la Răsărit, cu darurile lor simbolic bogate: aur, smir­nă şi tămâie.

La sfârşitul colindării se cântă un colind de înche­ie­re, prin care se urează gazdelor să rămână sănătoase şi voioase şi „ca tran­dafirii frumoşi”. Tot în acest ultim colind se cere, cel mai adesea, de la gazde, plata colindatului. Şi acestea îi răsplăteau pe colindători în­deosebi cu colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colin­dător are traista sa pregătită anume, din timp. După cum are şi câte un băţ, ca să se apere de câini. La sfârşit, împărţeala daru­rilor se face cu dreptate.

Stelașii

În ziua de Crăciun, după Liturghie, în multe locuri se colindă la biserică. Se împart pizărei (nişte colaci speciali) copiilor aşezaţi pe două rânduri, de o parte şi de alta a potecii din curtea bisericii. Afară de pizărei, se mai dau alune, nuci, mere… Câteodată, ca să se dis­treze pe seama copiilor, care doresc să adu­ne cât mai mult, femeile arun­că merele pe jos, în zăpadă, unde se formează ade­vă­rate grămezi de copii în luptă pentru ele. De abia după Liturghie şi după împărţirea piză­rei­lor, preo­tul dă calea stela­şi­lor în sat. Ei se îmbracă la bi­se­rică cu stihare. Aici se face prima cântare. Înainte vre­me, după aceea se mergea mai întâi la învăţătorul care i-a învăţat să cânte. În conti­nua­re, primele colin­date erau notabili­tăţile satu­lui: pri­ma­rul, birăul etc. Abia după aceea se lua tot satul de-a rândul. Nici o ca­să nu trebuie să rămână neco­lin­dată, oricât de rea ar fi vremea. Uneori, după ce termină de colin­dat la ei în sat, colindătorii merg şi în sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Dacă în noaptea de Ajun se colindă în­deosebi afară, sub fereastră, acum, adesea, colin­dătorii sunt poftiţi în casă, să se bucure din bucatele dezlegate deja de preot, postul fiind încheiat.

La Bucureşti, pentru un timp, mahalalele au păs­trat vechile rânduieli de colindat, apoi, după ce orașul a explodat, devenind uriaș, lucrul acesta a deve­nit imposibil. De aceea, aproape că nu mai afli colindat în duh autentic în Bucureştii zilelor noastre.

Uneori, din toată sărăcia, cum spune o expri­ma­re, alteori din preaplinul dăruit de Dumnezeu, ro­mânul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petre­cut pentru ca el să fie creştin adevărat şi să nu uite de cei de lângă el, care sunt necăjiţi sau, oricum, mai ne­că­jiţi decât el: „Şi nu uita, române, când eşti vesel să fii bun!”.

Iubiţi cititori, boieri dumneavoastră, am ezitat mult dacă în acest text să folosesc timpul trecut sau timpul pre­zent. Până la urmă, am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează, desigur, într-o măsură mai mi­că în satul românesc contemporan, ele se păstrează de­plin, negreşit, la Dumnezeu. Căutând în sate mai izo­late sau în din acelea care încă mai ţin la seriozitatea statutului lor tradiţional, se vor mai putea afla urme ale colindatului strămo­șesc: acela de viaţă im­plicată în viaţă, de trăire a pre­zentului continuu al Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiţi, dacă se poate, în rândul vestitorilor de bine, către cei cu care aveţi îndeosebi de-a face: „Voi, acum, copiilor,/ Şi, voi, buni, părin­ţilor,// Lău­daţi Şi cântaţi, Şi vă bucuraţi.// (…)// Că ni s’a născut Hristos,/ Să ne fie de folos”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian