COSTION NICOLESCU: „De Crăciun ai nevoie să stea puțin lumea în loc”

„Putem recâștiga ce am pierdut, legând din nou ceea ce am rupt”

– Oamenii cu credință în Dumnezeu consideră că Nașterea lui Hristos e cea mai mare minune a lumii. O sărbătoare măreață, care astăzi tinde să intre în umbră prin felul în care e celebrată de so­ci­e­tatea actuală. Între Crăciunul „sfânt” al stră­bu­ni­cilor noștri și des­frâul comercial de azi e o diferență uriașă. Se va pierde acest miracol al vieții noastre, cea mai luminoasă sărbătoare din an?

– Eu cred că pierdem mult din spiritul Crăciu­nului, printr-o îndepărtare de biserică și de rădă­cinile noastre țărănești. Și cred că putem recâștiga ce am pierdut, legând din nou ceea ce am rupt. În primul rând, am pierdut tihna sărbătorii, la oraș zgomotul e îngrozitor. Trăind într-o socie­tate de consum, noi aglomerăm peste simplitatea Nașterii Domnului tot felul de lucruri. Pe urmă, ne tulbură mult raportarea noastră modernă la timp. Și în satul nostru românesc se muncea din greu, poate mai mult ca la oraș, dar țăranii aveau grijă să prăz­nuiască sărbătorile în tihnă. Îi ajuta, de Crăciun, și venirea iernii, care muta munca în interior și aducea multă pace. Era și în sat un freamăt în preaj­ma sărbătorilor, cu dereticatul caselor, cu tăierea por­cului, cu pregătirea bucatelor, dar freamătul era în surdină, nu ca la oraș, unde astupă praznicul. Ai nevoie, așadar, de o tihnă comunitară. Să stea puțin lumea în loc. Sigur că, fie că stă lumea în loc sau nu, jarul Nașterii oricum mocnește în adâncul ei. Și ca să-l dezgropăm, cred că ne ajută mult trăirea țăranului nostru, pentru că sufletul țăranului român era un suflet de copil, iar copiii sunt mult mai sensibili.

„Satul românesc are o sensibilitate extraordinară în prăznuirea Nașterii Domnului”

– Crăciunul satului românesc seamănă cu un basm îngropat în zăpezi, așteptând vestitorii Naș­te­rii lui Hristos. Pietrele crăpau în patru, de ger, dar colindătorii nu lipseau niciodată. Nici îngerii…

– Când asculți un colind străvechi, intri cu inima în sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu mai ești în calendar, ci într-o poveste, sigur că o poveste ade­vă­rată, că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. Sufletul nostru e creat de Dumnezeu ca să-i placă poveștile, că ni le spun poeții, că ni le spune bunica sau bi­serica, până la urmă nu contează, pentru că po­vestea îmbracă realitatea într-o căldură extraor­di­nară, o face să ardă. Într-o poveste sunt mult dor, de­licatețe, fra­gilitate, dor de Dumnezeu și de celălalt. Cră­ciu­nul e o poveste ade­vă­rată, pe care ne place să o retrăim și acasă, și în biserică, în fond, fiecare liturghie în­cepe cu Naș­terea Dom­nului. De aceea, Crăciunul din satul ro­mânesc era foarte apro­piat de slujbele bisericii, de dulceața lor. În această perioadă, ele au o căldură aparte, care vine din in­spi­rația aparte a melozilor care le-au alcătuit. Aceas­tă inspirație s-a transmis în popor, care le-a adus în satele noastre. Asta s-a putut pentru că nici­când în istoria noastră nu a exis­tat o separare între sat și bi­serică. Un sat fără biserică era, pentru țăranii noștri, de neconceput. Nu puteai trăi fără Dumnezeu și fără bi­serică. Așa s-a în­tâm­plat că simțirea, gândirea țăranului nostru se încărca în bise­ri­că, iar apoi se întor­cea în ea, cu o împodobire suplimen­ta­ră. Sigur că asta nu s-a întâmplat doar la noi, nu sun­­tem noi singurii creș­tini pe lume, dar e mân­­gâ­ie­tor că la noi această împle­tire a scos la iveală obiceiuri de Crăciun de o frumusețe incre­dibilă. E tulburător da­că te apleci asupra lor. Țăra­nul ar fi putut să se mărgi­nească la drumul către bi­serică de Nașterea Dom­nu­lui și atât, așa cum se întâm­plă la alții, care de Crăciun gătesc ceva mai deosebit și cântă câteva cântecele ane­mi­ce, să mă scuzați pen­tru termen, dar așa le simt. Pe când satul românesc are o sensibilitate extraordinară în prăz­nuirea Nașterii Dom­nu­­lui, tot ce se petrece în el în această perioadă e de o bo­gă­ție ne­maipomenită, și co­­lin­datul, și mersul cu stea­­­ua, totul.

Colindele sunt de o teologie foarte rafinată și foar­­te con­cretă. Nu e acea teo­­logie de manual, ci o teo­logie fină, sensibilă, di­rec­tă, tulbură­toa­re și aducă­toare de ceea ce ar fi trebuit să aducă Naș­terea Domnului – multă bu­curie, veselie. Pen­tru ro­mâni Crăciunul este o săr­bătoare universală, parti­ci­pă la ea cerul, prin îngeri, uni­ver­sul, prin stea, ani­ma­lele, prin do­bitoacele din jurul ieslei, chiar și pa­iele din iesle par­ticipă. Deci, de la obiecte și până la fiin­țele cele mai înal­te, mai ete­ra­te, de dincolo de lumea asta, toți participă și se bu­cură. Bucuria este, la noi, semn de sărbătoare. O săr­bătoare prilejuită de ma­re­le dar pe care-l primim, prun­cul Iisus. Și, ca orice dar pro­fund, dat cu iubire, el este învelit în taină, iar asta e extraordinar. Sunt daruri care nu au nicio taină, cele mari și pompoase, dar mi­cile daruri, pe care le faci ma­mei, iubitei sunt dis­cre­te, învelite în taină, pentru că sunt o punte între cel ca­re dă și cel care pri­meș­te. Mate­ria­litatea da­ru­lui tre­ce pe plan secund, el re­pre­zintă dă­ruirea noastră de sine. Sunt mulți pictori care au surprins acest fapt. Jean Hey, de pildă, cunos­cut ca Maître de Moulins, are un tablou al Nașterii Domnului în care pruncul stă pe niște paie ca niște flăcări de aur. Domnul Iisus stă pe ele ca o pâine, mie asta îmi evocă – pâinea care se făcea odi­nioa­­ră în țest. În jurul său sunt toți – Maica Domnului, drep­tul Iosif, toți stau și se mi­nunează de el, așa cum ne minunam noi când eram co­pii și găseam daruri sub brad. Așa ar trebui să se bu­cure uma­nitatea de acest dar, cum ne bucuram noi când eram copii de darurile aduse de Moș Crăciun.

„Orice prunc vine de la Hristos”

– Există o cale pentru a ajunge la bucuria Cră­ciu­nu­lui? O scară cu trepte, ca­re să te scoată din lumea imediată și să te ducă la cer?

– O cale simplă pentru a ajunge să pătrunzi darul mi­nunat al pruncului Iisus sunt pruncii noștri, fie că i-am avut drept copii, fie că îi avem drept nepoței. Sfântul Efrem Sirul spune că toți pruncii care urmează după Hristos sunt cuprinși în El. Sunt cumva pecetluiți de Iisus. Că mai târziu ei conștien­ti­zează sau nu acest fapt, că îl respectă sau nu, este secundar. Orice prunc vine de la Hristos, iar noi avem acest avantaj extraordinar, de a ne naște într-un spațiu cultural, bisericesc, aflat sub pecetea pruncului Iisus și avem, încă, instrumentele de a simți acest lucru. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta, pentru că Nașterea Domnului e un moment atât de delicat, încât cu greu poate fi surprins cu adevă­rat. O altă treaptă către Crăciun sunt icoanele. Noi am reușit să îl surprindem în icoană, iar icoanele noastre țărănești, pictate pe sticlă, sunt, slavă Dom­nului, extraordinare. Cele cu Nașterea sunt, poate, cele mai înduioșătoare dintre toate icoanele pictate pe sticlă de țăranii noștri. E ceva foarte uman și înduioșător în ele, în felul în care sunt pictate ieslea, animalele, steaua… Deși sunt foarte variate, toate au o forță extraordinară în a transmite momentul Naș­terii. Lucrul ăsta cred că vine și dintr-o anumită simplitate. În matematică, atunci când vrei să afli o soluție, e nevoie să simplifici. Simplifici ca să afli sâmburele. În icoanele acestea țărănești, totul este foarte poetic, și culorile sunt de un mare rafinament, și desenul, dar, în același timp, ele sunt și foarte simple. Drumul cel mai simplu este și drumul cel mai direct de la inimă la inimă. Apoi, mai poți sur­prinde Nașterea Domnului cum se cuvine prin poe­zie, de aceea biserica, prin slujbele ei, care sunt poetice, reușește să ni-l aducă în inimă. Dintre poeții bisericii, eu îl prețuiesc mult pe Sfântul Efrem Sirul, care are un ciclu de Imne ale Nașterii. După Sfântul Efrem Sirul, eu prețuiesc nespus darul poetic extra­or­dinar al neamului nostru, care a reușit să surprindă Nașterea Domnului în poezia colindelor. Un dar poetic și un dar al melodiei, pentru că, întotdeauna, colindatul e ceva foarte vioi, nu e ceva plângăcios.

Trebuie să fii vesel ca să umbli din loc în loc, din casă în casă, prin zăpadă, să îngheți, pentru ca să fii primit, la rândul tău, cu veselie că vestești Nașterea lui Hristos. De aceea, poate că și în zilele noastre lumea e încă sensibilă la colinde. Tocmai de aceea cred că au interzis comuniștii colindele, care erau, în fond, niște manifestări cu totul inocente, chiar și pentru un regim totalitar. Le-au interzis pentru că, prin colinde, Hristos există. Există pentru cei care cred, dar și pentru cei care nu cred. Nu ai cum să-l excluzi. Sigur că, unora, Nașterea lui Hristos nu le este, cum spune colindul, „de folos”. Pe unii îi în­curcă, alții ignoră ceea ce țăranul român spunea, atât de înțelept, că „ne folosește” nouă, celor credincioși, la nivelul ființei. Unii pot să treacă fără să bage de seamă acest eveniment prin care noi, cei credincioși, îl primim pe Iisus ca însoțitor și ca țintă a vieții noastre. Așa ne folosim noi de el și de aceea îi și ducem dorul mereu, de aceea și avem nevoie de El. Iar El asta și vrea. De ce credeți că a venit Iisus în lume? Ca să ne fie prieten! E ceva tulburător, uneori greu de purtat, la asta ajung deplin sfinții, pe care-i simțim prieteni ai lui Dumnezeu. De aceea și cred că râvnim noi, creștinii, la prietenia sfinților – ca să devenim și noi, prin ei, prieteni cu Iisus.