„Putem recâștiga ce am pierdut, legând din nou ceea ce am rupt”
– Oamenii cu credință în Dumnezeu consideră că Nașterea lui Hristos e cea mai mare minune a lumii. O sărbătoare măreață, care astăzi tinde să intre în umbră prin felul în care e celebrată de societatea actuală. Între Crăciunul „sfânt” al străbunicilor noștri și desfrâul comercial de azi e o diferență uriașă. Se va pierde acest miracol al vieții noastre, cea mai luminoasă sărbătoare din an?

– Eu cred că pierdem mult din spiritul Crăciunului, printr-o îndepărtare de biserică și de rădăcinile noastre țărănești. Și cred că putem recâștiga ce am pierdut, legând din nou ceea ce am rupt. În primul rând, am pierdut tihna sărbătorii, la oraș zgomotul e îngrozitor. Trăind într-o societate de consum, noi aglomerăm peste simplitatea Nașterii Domnului tot felul de lucruri. Pe urmă, ne tulbură mult raportarea noastră modernă la timp. Și în satul nostru românesc se muncea din greu, poate mai mult ca la oraș, dar țăranii aveau grijă să prăznuiască sărbătorile în tihnă. Îi ajuta, de Crăciun, și venirea iernii, care muta munca în interior și aducea multă pace. Era și în sat un freamăt în preajma sărbătorilor, cu dereticatul caselor, cu tăierea porcului, cu pregătirea bucatelor, dar freamătul era în surdină, nu ca la oraș, unde astupă praznicul. Ai nevoie, așadar, de o tihnă comunitară. Să stea puțin lumea în loc. Sigur că, fie că stă lumea în loc sau nu, jarul Nașterii oricum mocnește în adâncul ei. Și ca să-l dezgropăm, cred că ne ajută mult trăirea țăranului nostru, pentru că sufletul țăranului român era un suflet de copil, iar copiii sunt mult mai sensibili.
„Satul românesc are o sensibilitate extraordinară în prăznuirea Nașterii Domnului”
– Crăciunul satului românesc seamănă cu un basm îngropat în zăpezi, așteptând vestitorii Nașterii lui Hristos. Pietrele crăpau în patru, de ger, dar colindătorii nu lipseau niciodată. Nici îngerii…

– Când asculți un colind străvechi, intri cu inima în sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu mai ești în calendar, ci într-o poveste, sigur că o poveste adevărată, că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. Sufletul nostru e creat de Dumnezeu ca să-i placă poveștile, că ni le spun poeții, că ni le spune bunica sau biserica, până la urmă nu contează, pentru că povestea îmbracă realitatea într-o căldură extraordinară, o face să ardă. Într-o poveste sunt mult dor, delicatețe, fragilitate, dor de Dumnezeu și de celălalt. Crăciunul e o poveste adevărată, pe care ne place să o retrăim și acasă, și în biserică, în fond, fiecare liturghie începe cu Nașterea Domnului. De aceea, Crăciunul din satul românesc era foarte apropiat de slujbele bisericii, de dulceața lor. În această perioadă, ele au o căldură aparte, care vine din inspirația aparte a melozilor care le-au alcătuit. Această inspirație s-a transmis în popor, care le-a adus în satele noastre. Asta s-a putut pentru că nicicând în istoria noastră nu a existat o separare între sat și biserică. Un sat fără biserică era, pentru țăranii noștri, de neconceput. Nu puteai trăi fără Dumnezeu și fără biserică. Așa s-a întâmplat că simțirea, gândirea țăranului nostru se încărca în biserică, iar apoi se întorcea în ea, cu o împodobire suplimentară. Sigur că asta nu s-a întâmplat doar la noi, nu suntem noi singurii creștini pe lume, dar e mângâietor că la noi această împletire a scos la iveală obiceiuri de Crăciun de o frumusețe incredibilă. E tulburător dacă te apleci asupra lor. Țăranul ar fi putut să se mărginească la drumul către biserică de Nașterea Domnului și atât, așa cum se întâmplă la alții, care de Crăciun gătesc ceva mai deosebit și cântă câteva cântecele anemice, să mă scuzați pentru termen, dar așa le simt. Pe când satul românesc are o sensibilitate extraordinară în prăznuirea Nașterii Domnului, tot ce se petrece în el în această perioadă e de o bogăție nemaipomenită, și colindatul, și mersul cu steaua, totul.

Colindele sunt de o teologie foarte rafinată și foarte concretă. Nu e acea teologie de manual, ci o teologie fină, sensibilă, directă, tulburătoare și aducătoare de ceea ce ar fi trebuit să aducă Nașterea Domnului – multă bucurie, veselie. Pentru români Crăciunul este o sărbătoare universală, participă la ea cerul, prin îngeri, universul, prin stea, animalele, prin dobitoacele din jurul ieslei, chiar și paiele din iesle participă. Deci, de la obiecte și până la ființele cele mai înalte, mai eterate, de dincolo de lumea asta, toți participă și se bucură. Bucuria este, la noi, semn de sărbătoare. O sărbătoare prilejuită de marele dar pe care-l primim, pruncul Iisus. Și, ca orice dar profund, dat cu iubire, el este învelit în taină, iar asta e extraordinar. Sunt daruri care nu au nicio taină, cele mari și pompoase, dar micile daruri, pe care le faci mamei, iubitei sunt discrete, învelite în taină, pentru că sunt o punte între cel care dă și cel care primește. Materialitatea darului trece pe plan secund, el reprezintă dăruirea noastră de sine. Sunt mulți pictori care au surprins acest fapt. Jean Hey, de pildă, cunoscut ca Maître de Moulins, are un tablou al Nașterii Domnului în care pruncul stă pe niște paie ca niște flăcări de aur. Domnul Iisus stă pe ele ca o pâine, mie asta îmi evocă – pâinea care se făcea odinioară în țest. În jurul său sunt toți – Maica Domnului, dreptul Iosif, toți stau și se minunează de el, așa cum ne minunam noi când eram copii și găseam daruri sub brad. Așa ar trebui să se bucure umanitatea de acest dar, cum ne bucuram noi când eram copii de darurile aduse de Moș Crăciun.
„Orice prunc vine de la Hristos”
– Există o cale pentru a ajunge la bucuria Crăciunului? O scară cu trepte, care să te scoată din lumea imediată și să te ducă la cer?

– O cale simplă pentru a ajunge să pătrunzi darul minunat al pruncului Iisus sunt pruncii noștri, fie că i-am avut drept copii, fie că îi avem drept nepoței. Sfântul Efrem Sirul spune că toți pruncii care urmează după Hristos sunt cuprinși în El. Sunt cumva pecetluiți de Iisus. Că mai târziu ei conștientizează sau nu acest fapt, că îl respectă sau nu, este secundar. Orice prunc vine de la Hristos, iar noi avem acest avantaj extraordinar, de a ne naște într-un spațiu cultural, bisericesc, aflat sub pecetea pruncului Iisus și avem, încă, instrumentele de a simți acest lucru. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta, pentru că Nașterea Domnului e un moment atât de delicat, încât cu greu poate fi surprins cu adevărat. O altă treaptă către Crăciun sunt icoanele. Noi am reușit să îl surprindem în icoană, iar icoanele noastre țărănești, pictate pe sticlă, sunt, slavă Domnului, extraordinare. Cele cu Nașterea sunt, poate, cele mai înduioșătoare dintre toate icoanele pictate pe sticlă de țăranii noștri. E ceva foarte uman și înduioșător în ele, în felul în care sunt pictate ieslea, animalele, steaua… Deși sunt foarte variate, toate au o forță extraordinară în a transmite momentul Nașterii. Lucrul ăsta cred că vine și dintr-o anumită simplitate. În matematică, atunci când vrei să afli o soluție, e nevoie să simplifici. Simplifici ca să afli sâmburele. În icoanele acestea țărănești, totul este foarte poetic, și culorile sunt de un mare rafinament, și desenul, dar, în același timp, ele sunt și foarte simple. Drumul cel mai simplu este și drumul cel mai direct de la inimă la inimă. Apoi, mai poți surprinde Nașterea Domnului cum se cuvine prin poezie, de aceea biserica, prin slujbele ei, care sunt poetice, reușește să ni-l aducă în inimă. Dintre poeții bisericii, eu îl prețuiesc mult pe Sfântul Efrem Sirul, care are un ciclu de Imne ale Nașterii. După Sfântul Efrem Sirul, eu prețuiesc nespus darul poetic extraordinar al neamului nostru, care a reușit să surprindă Nașterea Domnului în poezia colindelor. Un dar poetic și un dar al melodiei, pentru că, întotdeauna, colindatul e ceva foarte vioi, nu e ceva plângăcios.

Trebuie să fii vesel ca să umbli din loc în loc, din casă în casă, prin zăpadă, să îngheți, pentru ca să fii primit, la rândul tău, cu veselie că vestești Nașterea lui Hristos. De aceea, poate că și în zilele noastre lumea e încă sensibilă la colinde. Tocmai de aceea cred că au interzis comuniștii colindele, care erau, în fond, niște manifestări cu totul inocente, chiar și pentru un regim totalitar. Le-au interzis pentru că, prin colinde, Hristos există. Există pentru cei care cred, dar și pentru cei care nu cred. Nu ai cum să-l excluzi. Sigur că, unora, Nașterea lui Hristos nu le este, cum spune colindul, „de folos”. Pe unii îi încurcă, alții ignoră ceea ce țăranul român spunea, atât de înțelept, că „ne folosește” nouă, celor credincioși, la nivelul ființei. Unii pot să treacă fără să bage de seamă acest eveniment prin care noi, cei credincioși, îl primim pe Iisus ca însoțitor și ca țintă a vieții noastre. Așa ne folosim noi de el și de aceea îi și ducem dorul mereu, de aceea și avem nevoie de El. Iar El asta și vrea. De ce credeți că a venit Iisus în lume? Ca să ne fie prieten! E ceva tulburător, uneori greu de purtat, la asta ajung deplin sfinții, pe care-i simțim prieteni ai lui Dumnezeu. De aceea și cred că râvnim noi, creștinii, la prietenia sfinților – ca să devenim și noi, prin ei, prieteni cu Iisus.