Pe strada mea, într-o curte, a crescut un brad. Îl știu de mai mult de treizeci de ani. Ce brad frumos! Mândru, țintind tot mai sus, spre cer, atât de sobru, în verdele lui de cetină deasă. Cu unduiri și legănări atingea pământul, cu crengile puternice de la poalele veșmântului său de voievod, păstrând echilibrul trunchiului semeț.
De la fereastra mea, vedeam peste drum un tablou minunat. În spatele unui gard obișnuit, bradul ocrotea casa vecinilor. Și sus, de vârful bradului se prindeau ori soarele, ori norii care trăgeau trăsura Domnului. Venisem de la spital. Diagnosticul – nicio îndurare! Eram bolnavă rău. Nu știam de ce să mă agăț. Era prea multă suferință pe capul meu. Mai mult zăceam în pat, cu ochii în tavan și așteptam hotărârea finală. Și atunci am auzit păsările cântând și mi-am amintit de brad. Ceva puternic, poate voința mea și voia Domnului, m-au dus la fereastră. Se vedea bradul cu creștetul proiectat pe pânza albastră a cerului. Păsărelele se dădeau în zeci de balansoare și cântau, cântau, până noaptea târziu. Bradul nu era niciodată singur. Concertele păsărilor, muzica bradului au însemnat pentru mine un medicament pentru suflet.
Multe familii de vrăbii își aduceau puii să se joace, să se însorească sau să se răcorească, după cum era vremea, în ramurile lui. În brad nu urca niciun prădător și nu era nicio primejdie. Iar primăvara era un vis! Cântau mierlele! Transmiteau atâta bucurie și drag de viață, din zori până noaptea târziu! Tril după tril, chemări de iubire până la soare, până la nori, până la marginea altor lumi. Le răspundeau alte triluri, de aproape sau din depărtări necunoscute.
Bradul părea căzut din Rai, cu zburătoarele lui cântărețe. Era mândru și princiar. Și ce frumoasă devenise viața mea, cu o asemenea minunată tovărășie! Nu mai eram singură!
Dar a venit și sfârșitul! Într-o zi am auzit drujba – spaima pădurilor, moartea copacilor, teroarea naturii! Instrumentul uciderii nemiloase a florei și faunei munților noștri ajunsese și la bradul cel singuratic dintr-o curte așa de liniștită până atunci. Dar drujba nu tăia acum o pădure. Nici măcar nu venea Crăciunul cu masacrul brazilor. Drujba reteza numai ramurile cele mai mari ale bradului, ramurile lui de la poale, pentru a se vedea termopanul ferestrei dinspre stradă al casei sau pentru a se vedea strada prin termopan. Brusc, bradul și-a pierdut semeția și voioșia. S-a rupt ceva înăuntrul lui, în sufletul lui. O tristețe, o durere crescută dintr-o umilință apăsătoare se simțeau în jurul bradului cel ciuntit. Ca la oameni, supărarea îi îmbolnăvea inima. Și păsările au dispărut. S-a lăsat o liniște de moarte pe strada mea. Niciun tril! Drujba le-a gonit și pe ele, iar fără păsări, bradul a început să moară. Strălucirea verdelui se stinge. De s-ar întoarce vrăbiuțele, mierlele, turturelele! De i-ar mai face copacului ologit o clipă de bucurie… În podul înalt al unei case de lângă brad au venit niște vrăbii, dar nu se opresc măcar o clipă pe ramurile copacului. Se tem. Au memoria gesturilor brutale făcute de om. Mă doare singurătatea lui, singurătatea mea, singurătatea altor vecini de pe stradă. Când plouă afară și burnițează, bradul plânge. Picăturile reci se scurg pe trunchiul golaș. Departe de semenii lui, de pădurile, munții și izvoarele locurilor sale natale, bradul e pierdut în pustiul orașului care l-a mutilat. Va veni Crăciunul și probabil va fi înlănțuit de becuri și sclipici ca un clovn, acolo, în spatele gardului. Dar el va fi tot singur, prins în beton și în păienjenișul rețelelor de cablu, în praf și gunoaie, departe, departe de frații lui. Stă singur pe o stradă, altădată plină de glasuri de copii, plină de flori și păsărele, o stradă moartă acum, cu bătrâni închiși în casele lor. Nu ne mai deschide nimeni ușa, nici sufletul. Nu mai vedem nici cer, nici soare. Ce ne mai interesează un brad? Mai bine l-ar fi tăiat și oferit gratis, de sărbători.
Nu mai există compasiune în lume, nu mai există drag de flori și de pomi! Nu ni se mai citesc sentimente în ochi. Purtăm cu toții ochelari cu termopane. Să nu ne vadă nimeni dacă plângem.
Știe cineva cum pot fi aduse păsările înapoi, într-un brad singur și trist, dintr-o curte de oraș? N-ar trebui să studiem și psihologia plantelor cu sufletele agresate? Măcar să plângem, dacă nu suntem în stare să apărăm natura.
LUCIA C. – Ploiești
