Sfântul dăruit Bucureștiului – Părintele CONSTANTIN SÂRBU

– Pe 18 Octombrie, au fost dezgropate osemintele părintelui Constantin Sârbu, martirul temnițelor comuniste, ctitor de biserici și mare ziditor sufletesc. Numeroși credincioși prezenți la eveniment au spus că moaștele părintelui au răspândit o mireasmă dumnezeiască, iar acum pelerini din București și din țară vin să le aducă închinare. Credința naște, și în zilele noastre, minuni –

S-a născut pe 10 ianuarie 1905, la Cava­di­nești, un sat aflat la 80 de kilometri nord de Galați, într-o familie săracă lipită pă­mân­tului. Nu aveau de nici unele, brațele erau ave­rea lor și în rest nimic. Nu-mi închipui frigul lui ianuarie și foamea din căsuța în care a venit pe lume. Dar îmi închipui durerea tatălui când, la un an de la venirea pe lume a lui Constantin, și-a pierdut tânăra soție, aflată în spital, pentru a da naștere celui de-al doilea copil. Atât de mare i-a fost durerea, încât s-a pră­bușit la aflarea veștii și de atunci nu și-a mai revenit. Micul Constantin avea să fie îngrijit de bu­nici. Împreună cu ei se va muta la Galați. În toată copilăria nu avea să mă­nân­ce decât “mămăligă cu borş cu ştir”. Con­stan­tin va munci pe brânci pen­tru o bucată de pâine. De mic s-a ținut de mun­că și de învățătură. Și nu i-a fost ușor să se țină de carte, deși a fost tot tim­pul premiant. Când buni­cul i-a murit, bunica a mun­cit torcând lână. Ba­nii nu le ajungeau decât ca să nu moară de foame. Când le era foarte frig, bunica îl ruga pe băiat să cânte împreună psalmi și rugăciuni, ca să-și încăl­zească trupul, din focul inimii. A fost un răstimp în care Constantin nu a mai mers la școală. A tre­buit “să slugărească cu simbrie” patru ani înche­iați, până când a împlinit 15. Atunci a dat la Semi­na­rul teologic din Galați. Avea să reușească al trei­lea din 500. Atâta sete avea de carte, încât la seminar va absolvi câte doi ani într-unul singur, în timp ce muncea noaptea la o fabrică de cherestea. Așa se face că în anul 1925 era deja înscris la Bu­curești, la Conservator, și la Facultatea de teo­logie. La fel de sărac, doi ani va dormi pe jos, într-o man­sardă din Piața Amzei, iar apoi în sala de așteptare a Gării de Nord. De mâncat, mânca de la cantină, res­turile lăsate de ceilalți studenți. Așa s-au plă­mă­dit în el două doruri, care-i vor zăgăzui viața ca două maluri: să-i ajute pe cei sărmani, slujindu-l, în același timp, pe Dum­nezeu. Dumnezeu îi va tri­mite o soție pe măsură care să-l înțeleagă și să-l ajute: Maria Constan­tinescu, licențiată în litere și filosofie, o femeie dintr-o familie bună, de fruntași țărăniști, medici, avocați, profesori universitari ce­le­bri. Familia ei nu l-a vrut pe Constantin. Era prea sărman, prea dedicat slujirii. Dar Maria l-a iubit cu o dragoste nebună. Pentru el a luptat cu părinții cinci ani încheiați. Au lăsat-o să se mărite doar după ce, de durere, fiica li s-a îmbolnăvit de ficat. Con­­stantin a luat-o și au plecat la Catedrala Epis­co­pală din Huși, pentru că în București nu și-a găsit nicio parohie. A fost hirotonit preot la Mânăstirea Adam, în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii – “Stând în fața icoanei Sfintei Fecioare și rugân­du-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin și ocrotire, de unde până atunci eram timid și temător, m-am ridi­cat plin de putere, numai lumină, aducând la pi­cioa­rele lui Iisus pro­pria-mi făptură, fără a avea a mă mai teme de ni­meni”. La Huși, părintele va sta până la 1 noiembrie 1938, când se va întoarce la Bucu­rești, pentru că soția sa primise un post de pro­fe­soară de limba germa­nă şi franceză, la Liceul “Nicolae Băl­cescu”. Din protoiereul favorit al epis­­copului de Huși ve­nea la București, la o pa­ro­hie nou înfiin­țată – Parcul Călăraşi, din car­tierul Vergului. Era un cartier de muncitori foarte săraci, de care ar fi fugit orice preot, dar pentru părintele a fost o bine­cu­vântare. O parohie fără biserică, fără casă pa­rohială și fără venit. Aici avea să se desăvârșească.

Preotul sărmanilor

E Crăciunul lui 1938. Pe pereții umezi ai subsolului spitalului de la Bariera Vergului a înflorit mucegaiul. Apa curge pe ei și de aici pe podeaua insalubră a camerei strâmte. Prin ferestrele aflate la nivelul pământului intră o lumină murdară. În sub­sol, părintele Constantin Sârbu a improvizat un fel de altar. Pentru că nu avea biserică, directorul spitalului, vestitul doctor Victor Gomoiu, i-a în­găduit să folosească subsolul. Părintele și-a adus aici o masă de acasă, o icoană și o candelă. Cu vop­sea a zugrăvit pe ferestrele subsolului câte o cruce albă. Să știe și cei de afară că în adâncul pământului se roagă oameni. La acea primă slujbă, celebrată chiar de Nașterea Domnului, nu a venit mai nimeni, pentru că lumea nu auzise de noul preot. Dar cei puțini care l-au ascultat predicând le-au spus și altora că în măruntaiele spitalului de la Bariera Vergului slujește și vorbește un părinte cum alții nu-s. Subsolul a ajuns de îndată neîncăpător. Pentru mulți preoți asta ar fi fost îndeajuns. Nu și pentru părintele Constantin. A început imediat să facă ceea ce își dorise toată viața. Să ajute. Au început să strân­gă pachete cu mâncare pentru familiile mun­ci­torilor nevoiași, șomerii erau ajutați să-și găsească un loc de muncă, s-a înființat o bibliotecă de unde copiii și tinerii să poată împrumuta volume, doi doctori inimoși au sărit să-l sprijine, acordând con­sultații gratuite la biserică. Oamenii au simțit că există un preot căruia îi pasă nu doar de păcatele lor, ci, pur și simplu, îi pasă de ei. Și l-au răsplătit însutit, iar părintele Constantin Sârbu a prins aripi. Își dorea o biserică mare, așezată în miezul car­tie­rului. I s-a acordat un loc lăturalnic. L-a refuzat și s-a luptat cu tot orașul, pentru locul de la actuala Piață a Muncii din Bu­curești. Nu i-a fost ușor, la un mo­ment dat, familia soției sale i-a propus să intre în politică și partidul îi va face biserica. A refuzat oferta. Pentru el, locașul trebuia să fie o întrupare a jertfei creș­ti­nilor. Și așa a fost. După ce a obținut locul, în șapte ani, între 1942-1949, a clădit marea bi­serică pe care orice trecător o poate vedea și astăzi. Dar nu s-a limitat să ctitorească doar un sfânt locaș, ci a făcut și cantină pentru săraci, o sală de conferințe, un cor excepțional, un azil de bătrâni și a strâns o mână de creștini care colindau casele muncito­ri­lor din cartier, pentru a afla, din timp, cine este în nevoie și cum poate fi aju­tat. Totul în vreme de război și într-un timp în care își pierduse soția. Preo­tea­sa Maria a plecat la Domnul, bolnavă de cancer, în anul 1941, lăsându-l vă­duv, cu două fetițe mici. Avea să spună mai târziu că a fost singurul om care l-a iubit desă­vârșit și care l-a înțeles până la capăt. La părintele Sârbu suferința a acționat ca un soi de combustibil lăun­tric, care i-a aprins și mai mult focul rugăciunii și al iubirii de aproapele. Curând, acest foc avea să-l arunce în bocancii Securității, care, oricum, îl ur­mă­rea clipă de clipă. Motivul arestării a fost un semn dumnezeiesc – pe sticla ușii de la intrarea în bi­serică a apărut, întipărită în chip minunat, o icoană a Maicii Domnului. Mulțimea a asaltat biserica, deși părintele s-a împotrivit. Miliția a apărut rapid și l-a arestat, ordonând schimbarea sticlei. Părintele Constantin a fost eliberat, sticla a fost schimbată, dar semnul a apărut din nou. A fost motivul ideal de care Securitatea, care îi întocmise de multă vre­me un dosar, a profitat. L-au arestat din nou pe 10 ianuarie 1954, chiar de ziua lui, torturându-l, pentru a recunoaște că e, de fapt, legionar. Ani mai târziu, când o fiică duhovnicească îi trata picioarele bete­ge, a văzut pe tălpile lui semne lungi de răni. “M-au ars cu fierul înroșit în foc”, i-a spus părintele. L-au condamnat la opt ani de închisoare. Era pedeapsa dată celor care nu făcuseră, realmente, nimic…

Parohia deportaților

Cu doar câțiva ani înainte, în locul în care acum era satul, fusese doar câmpul gol al Bărăganului, ars de soare vara și sleit de gerurile aprige ale iernii, care aduceau asupra lui un crivăț de-l îngropa în troiene. Comuniștii deportaseră aici familiile de bănățeni a căror singură vină era aceea de a fi locuit prea aproape de frontiera iugoslavă. I-au lăsat în câmp, doar cu papornițele strânse în grabă. Nu aveau decât cerul de deasupra și credința din inimă. Cu credința au și răzbit, săpându-și singuri, la început, bordeie, apoi ridicându-și case din chirpici. În inima satului, bănățenii și-au durat biserică, așa cum au făcut țăranii noștri oriunde au adăstat pe fața acestui pământ. În lăcașul strâmt și micuț a ajuns să slujească, după eliberarea din 1962, pă­rintele Constantin Sâr­bu. Avea domiciliu for­țat, ca­sa lui era doar o că­mă­ruță micuță, cu cer­dac și acoperită cu stuf, dar era liber să-l ves­teas­că pe Hristos. Aici, la Vii­șoa­ra, lângă Măr­cu­lești-Slo­bo­zia, avea să-l întâl­nească părintele Gheor­ghe Cal­ciu Du­mi­treasa, care fu­sese eli­be­rat un an mai târziu. A fost ca o bine­cuvântare, după cei 15 ani de tem­niță cum­plită. “Părinte­le Con­stan­tin nu-mi ţi­nea pre­dici, nu mă în­demna să mă rog, nu se arăta în niciun fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbă­toare cu el. Avea o faţă luminată, privea parcă prin mine și aceas­tă senzaţie m-a fă­cut să nu mă mai simt nici singur, nici trist. Pes­te toate plutea bine­cu­vântarea lui Dum­ne­zeu, coborâtă prin sem­nul crucii, făcut de mâna Pă­rin­telui Sârbu”. Du­mi­nică de duminică, toa­tă obștea se aduna la li­tur­ghie. Era singura dată când își pu­teau vedea pă­rintele, în rest, munceau ca robii pen­tru statul care-i întemnițase. Dar clipa aceea de iu­bire le dădea putere pentru săptămâna toată. “La liturghie, glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dra­goste și o convingere interioară atât de puternică e, încât, fără să vrei, te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot. Plecai din bi­se­rică de fiecare dată cu o iubire mai mare pen­tru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna”. Această aură, pe care părintele Calciu o descrie atât de bine, va lumina Bucureștii, atunci când stăpânirea atee îi va îngădui părintelui Sârbu să se întoarcă. Nu la biserica din Bariera Vergului, pe care o ctitorise cu trudă, ci la o capelă minusculă a familiei Crețulescu. Din ea, părintele Constantin va face un colț de rai.

Un foc în bezna comunistă

Era mâhnită peste măsură de neînțelegerile is­ca­te în biserica ei din Bucureștii Noi, așa că s-a ru­gat lui Dumnezeu să-i descopere un alt locaș, la care să meargă la liturghie. Foarte repede, a avut un vis: un tânăr îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă, i-a apărut și i-a spus: „Vrei să fii mai tare su­fleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!”. Au străbătut Bucureștiul până la Podul Izvor. Acolo a ajuns la o bisericuță micuță, iar tânărul a dispărut. Dimineața, femeia a pornit pe drumul din vis. În curtea bisericuței a întâlnit un bătrân. Era tare sme­rit îmbrăcat. S-a uitat la ea și i-a spus pe nume, fără să o fi întâlnit vreodată: “Bine ai venit, Matilda! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie?”. Așa a fost prima întâlnire dintre părintele Constantin Sârbu și Matilda Mircea, pe care toți enoriașii o vor ști de „Cocuța”. „Firimitura de fe­meie” a fost îngerul părintelui din ultimii ani ai vieții, mai puternică decât o mie de bărbați, o fe­meie cu o râvnă și o credință de apostol.

În capela abandonată a familiei Crețulescu, gu­noa­iele ajungeau până la ferestre. Foarte curând, harul părintelui avea să strângă oameni în jurul lui și, la fel ca la Bariera Vergului, să le dea un sens și un rost. Era peste tot unde cineva avea nevoie de ajutor, fie material, fie duhovnicesc. Dar, întot­dea­una, miezul fierbinte al lucrării lui în biserică a fost slujba liturghiei. După o viață întreagă în care ar­se­se doar pentru Dumnezeu și aproapele, din egoul lui nu mai rămăsese ni­mic. Era un vas desă­vâr­șit, transparent, prin care ori­ce inimă apăsată îl putea vedea, la propriu, pe Dum­nezeu. Asta avea să simtă Co­cuța într-o după-amiază când a venit la părintele să-l întrebe ce să facă pentru mântuirea rudelor ei dragi, care mu­riseră. Are nevoie de vin, de făină și dacă da, cât? “Nu ai nevoie de toate aces­tea ca să ajuți un su­flet în viață sau plecat dintre noi. Ai nevoie de forța aceea care a creat întregul uni­vers și-l susține, de Dum­ne­zeu”, i-a răspuns pă­rin­tele. “Ascultam uluită, când am în­ce­put să-mi dau seama că se pe­trece o minune. Cu­vintele părin­telui se auzeau tot mai es­tompat, din el mai rămă­sese doar harul. Ma­teria dispăruse. Eram lumină, pluteam în lumină. Ală­turi de mine vedeam doar un vârtej de energie luminoasă. Eram două ener­gii luminoase proiectate în infinit ce-și urmea­ză drumul spre aceeași țintă – Lumina”. Când a plecat de la biserică, Matilda Mir­cea a știut că părintele i-l descoperise, la propriu, pe Dumnezeu. Dar comu­ni­tatea de la Sapienței era ca un ghimpe în coasta regimului, care a hotărât că vocea părin­telui trebuie din nou astupată. După ce ani la rând l-au ispitit cu colaborarea, într-o zi, când s-a îm­bol­năvit, a fost internat cu de-a sila și supus unei ope­rații făcută de un medic ales de Securitate. Părin­tele a știut ce îi pregătiseră, așa că, înainte de a pleca, și-a luat rămas bun de la ucenici, spunându-le unde și cum să fie înmormântat. A fost operat pe 18 octombrie de un medic adus special de la Elias. A făcut sep­ticemie. Când agoniza, spun ucenicii, medicul a deschis ușa și a întrebat nervos: “Încă n-a murit, mă?!”. Ultimele clipe ale părintelui au fost consem­nate de o ucenică, doctoriță la rândul ei, doamna Octavia Tăslăoanu, care i-a stat la căpătâi. A plecat la Domnul pe 23 octombrie 1975. În noaptea prece­dentă, i-a spus Octaviei: „Curând îmi voi lua zbo­rul. Așa mi-a fost rânduit. Să nu vă întristaţi și să nu judecaţi pe nimeni, căci nimic nu se petrece în­tâm­plător, ci totul este făcut cu multă înţelepciune. Eu v-am iubit mult. Cu voi și prin voi am dus la bun sfârșit lucrarea lui Dumnezeu ce mi-a fost încredinţată. Să vă rugaţi pentru mine. Am mare nevoie de rugăciunea voastră sinceră și profundă. Eu voi fi permanent cu voi. Chemaţi-mă! Nu uitaţi că rugăciunea e totul și că rugăciunea în biserică este și mai importantă!”.

Revărsarea de har

Stau în bisericuța mică de la Sapienței, încon­ju­rat de credincioși, de vorbă cu părintele Marin Cojo­c, slujitorul de acum al lăca­șu­lui. Ani la rând, a fost rugat de ucenicii părintelui Con­stantin Sârbu să-l dez­groa­pe. Aveau încre­din­țarea că ose­mintele sale sunt sfin­te și că vom avea mare bine­cu­vân­tare, în­chinându-ne lor. “Eu mă rog sfinților în­chisorilor, sfin­ți­lor suferinței creștine, zilnic, și cu atât mai mult părintelui Constantin Sâr­bu, care a slu­jit în bise­rica în care slujesc eu acum și care e un martir. A suferit ani de temniță, cu familia dis­trusă, doar pentru că a făcut o bi­serică. Vă dați sea­ma prin ce a trecut? De ace­ea i-am și pictat icoana pă­rintelui. Eu mergeam la mor­­mântul lui seara, îmi așe­­zam mâi­nile pe piatra lui și mă linișteam. Și nu doar eu, și credincioșii îi cinsteau mormântul, seară de seară ve­neau la el să se roage și au dorit să-l cin­steas­că pe pă­rin­tele direct, așa că m-au ru­gat să-l dez­gro­păm. Am început săpă­turile miercuri dimineață, pe 18 octombrie, deși erau pro­gramate pentru sâmbătă. La 1,7 metri am gă­sit două plăci de beton care fuseseră așe­zate peste si­criu. Când meș­terul a spart-o pe cea din urmă cu târnăcopul, am sim­țit o mi­reasmă divină. Ne-a copleșit pe toți! Mireasma venea va­luri, valuri, a ajuns până în stradă, au început oa­menii să vină. În scurtă vreme, toată curtea bisericii era plină.

Plu­team pe mireasma aceea, era ceva dumnezeiesc, am început să plângem toți de bu­cu­rie, o bucurie sfântă… Meș­terii s-au așezat pe mar­ginea gropii și se închinau, pentru că nu mai vă­zuseră așa ceva. Când l-am dez­gro­pat cu totul, am descoperit că inima îi rămăsese nepu­tre­zită, inima lui, care spu­se­se neîncetat ru­gă­ciunea lui Iisus! Credeți-mă, vă spun toate acestea după Sfân­ta Li­turghie, nu exagerez cu nimic. Seara, când m-am uitat în calendar, am început să fac metanii de bu­curie. Luat cu atâtea, uitasem că e ziua mea ono­mastică, 18 Octombrie, când e pomenit Sfântul Ma­rin cel Bătrân. Părintele Constantin Sâr­bu îmi fă­cuse un cadou mie, smeritului și păcă­tosului. Nu numai mie, ci tuturor… Părintele e un sfânt și ne-a trimis un semn că Dumnezeu bine­cuvintează acest neam, prin sfinții săi. Când Dumnezeu îi dăruiește un sfânt unui oraș, e semn mare!”.