Dubravka Vrgoč (specialist internațional în Teatru): „În vremuri grele, teatrul poate da putere”

Dubravka Vrgoč este un nume greu al tea­tru­lui european. A condus Convenția Tea­tra­lă Europeană (ETC) și a rămas până în prezent în structurile sale de decizie, reușind să aducă laolaltă teatre din întreaga Europă. Sub man­datul ei, au fost primite în European Theater Con­ven­tion și o serie de instituții teatrale din estul Eu­ro­pei, Teatrul Național din Timișoara, Teatrul Națonal din Cluj și Teatrul Național din Craiova fiind unele dintre acestea. Dubravka Vrgoč a fost, de asemenea, director al Teatrului Tineretului din Zagreb și apoi al Teatrului Național din Zagreb. Ea a fost prezentă la Timișoara, cu ocazia Conferinței Internaționale ETC, care a adunat în Capitala Euro­pea­nă a Culturii, deve­nită astfel pentru câteva zile capitala europeană a teatrului, directori de teatre naționale și municipale și oameni de teatru din zeci de țări europene. Cu acest prilej, ne-a acordat un interviu.

Deschidere față de Europa de Est

– Sunteți o legendă a Convenției Teatrale Eu­ro­pene și a teatrului european, în general…

– Mulțumesc că spuneți asta. Da, am fost pre­ședinta Convenției Europene de Teatru timp de șase ani și apoi, încă patru, am fost vice-președinte. Mi-am început cele trei mandate pe vremea când ETC (European Theater Convention) era încă o or­ga­nizație mică. Am fost prima femeie aflată la con­ducerea ETC și nu doar atât, ci și primul preșe­dinte dat de o țară din Europa de Est, eu venind din Croația. Era o pe­rioa­dă difici­lă, nu prea existau bani pentru cultură, și atunci am ini­țiat un proiect prin care am solicitat granturi pentru teatru de la Co­mi­sia Europea­nă. Le-am câști­gat, așa că ne-am pus pe trea­bă. Am început progra­me noi pen­tru coproduc­ții, tea­tru pen­tru tineret și mul­te alte­le și, ca ata­re, am reu­șit să dez­vol­tăm re­țea­ua prin afi­lierea a noi mem­bri. A fost o perioadă pro­pice con­strucției teatrului european.

– Cum ați reușit să con­struiți o rețea atât de mare?

– Inițial, din ETC făceau parte doar teatre din vestul Europei. Eu am invitat să ni se alăture și teatre din Eu­ropa de est, pentru că aveam și atunci, la fel ca acum, convingerea că trebuie să avem o viziune de an­sam­­blu asu­pra a ceea ce înseamnă teatrul euro­pean. Colaborarea dintre oamenii de teatru din est și vest au întărit, desi­gur, com­paniile noastre, dar au fă­cut mult mai puternică și re­țea­ua. Am vrut să ne și cu­noaș­tem, așa că la un moment dat, am conceput un pro­gram numit „Spring Tour” (Turneul de Primă­va­ră). Ne-am urcat în auto­buz și ne-am dus în vizită unii la alții, ca să avem și o relație personală, nu numai institu­țio­­nală. Apoi am pus ba­zele progra­mului Young Europe, des­tinat celor mai tineri spectatori, du­pă care a urmat Art of Aging, un proiect despre feno­me­nul îmbă­trâ­ni­rii, un alt program eu­ro­pean mi­nu­nat al cărui corolar a fost organi­zat și    care    a fost pre­zen­tat la Tea­trul Național din Timișoara, în urmă cu 8 ani. Au fost vremuri excelen­te pentru teatru.

– În mandatele dumnea­voas­tră, ETC a devenit, cum spuneați, mai puternică, dar și mai mare, bănuiesc.

– Da. An de an, se înscriau tot mai multe teatre în Con­ven­ție. Am început să facilităm co­producții în­tre teatrele mem­bre, am „des­chis” un Labora­tor de Creație Teatrală în care se cercetau modalități de inovație în artele spectacolului.

– Cum ați reușit să con­vin­geți politicienii euro­peni să fi­nanțeze rețeaua pentru toate acestea?

– Chiar atunci, Croația in­trase în Uniunea Euro­peană, și porțile Comisiei Europene mi s-au deschis ușor. Dar chiar și înainte de momentul în care Croația a devenit parte din UE, Teatrul Tine­re­tului din Zagreb, pe care îl conduceam, a fost pri­mul teatru din regiune care a primit de la Comisia Europeană grantul pentru Cel mai bun teatru din regiune. ETC a devenit tot mai mult repre­zen­tativă pentru teatrul european. Interesant este că, până și în timpul pandemiei, re­țeaua a continuat să se dez­vol­te. Când pu­sesem toți lacătele pe ușile teatrelor, am primit cerere de în­scriere pentru nu mai puțin de zece com­panii, trei dintre ele fiind britanice. Cred că acest lucru s-a întâmplat pentru că Marea Britanie tre­cuse prin două ­tra­gedii: Covidul și Brexit-ul. Artiștii britanici își doreau enorm să nu fie excluși din Europa și să facă parte din rețeaua noastră. Printre ele se număra și un teatru din Scoția – scoțienii nu susținuseră niciodată Brexit-ul așa că erau foarte supărați.

„Întreaga omenire pare să-și fi rătăcit perspectivele”

– Cum vă explicați că tocmai în timpul pan­de­mi­ei ați avut atât de multe cereri de înscriere în ETC?

– Oamenii de teatru au realizat atunci care sunt problemele reale. Chiar ex­cluzând pande­mia în sine, multe teatre din Eu­ropa riscau în­chi­derea com­pletă, din moti­ve eco­nomice și chiar politice. Așa că au simțit că este momentul să fim îm­pre­ună. În cele mai gre­le mo­mente prin care trece lu­mea noas­tră, fie că e vorba de o pandemie sau de războaie, so­lida­ri­ta­tea ră­mâ­ne singura șan­să. Tre­buie să rămâ­nem împre­u­nă și să ne apărăm valorile și demo­cra­ția. Să ne gân­dim la cum poa­te supra­vie­țui teatrul în aces­te vre­muri tulburi, când întreaga omenire pa­re să-și fi rătă­cit pers­pec­tivele.

– Și ce pot face artiș­tii în aceste vremuri atât de tul­buri?

– Cred că trebuie să fie uniți. Cel mai important lucru este să ne păstrăm publicul. Și dacă pentru asta este ne­vo­ie să găsim noi forme de a gân­di și de a face teatru, atunci să le găsim. Nu avem nicio șansă să schimbăm lu­mea, din păcate. Artiștii din secolul trecut credeau că pot, dar noi acum știm că nu putem schimba politicienii care conduc lumea și, prin urmare, nu pu­tem schim­ba nici lumea. Dar putem aduce un strop de bine în viața spec­tatorilor. Asta putem face și nu e puțin lucru: să fim pre­zenți în viața specta­torilor. În vremuri grele, teatrul poate da putere. Teatrul poate fi un prieten, o formă de ieșire din cotidian și chiar de vindecare a rănilor sufletești.

„Teatrul croat a trecut printr-o mare criză”

– Nu cu foarte multă vreme în urmă, și țara dum­nea­voastră a fost în război. Cum a supra­vie­țuit teatrul în Croația pe timp de război?

– Da, din nefericire, știm foarte bine ce tragedie cumplită este un răz­boi. O vreme, teatrele au fost închise, iar când am reînceput să lucrăm, eram foar­te izolați. Niciun regizor străin nu venea să monteze la noi, și pe bună dreptate, eram în război, în final, viața este mult mai importantă decât tea­trul. Au lucrat numai re­gi­zori croați, montau ace­leași și ace­leași piese ușu­re­le, iar rezultatul a fost că publicul a încetat să mai vină la teatru. Se juca cu sălile goa­le. A fost o mare criză a teatrului cro­at atunci. Este foarte ușor să închizi un teatru, dar să îl redeschizi e mult mai greu. Sunt spectatori care nu s-au mai în­tors la tea­tru. Cei mai mulți din generația mea nu au mai venit niciodată. E extrem de greu să resta­bilești încre­de­rea, odată ce a fost distrusă. Este exact ca într-un cuplu.

– Și cu toate acestea, ați reușit, ca directoare, să faceți Teatrul Național din Zagreb să renască din propria cenușă.

– A fost cea mai grea misiune din toată viața mea. Fusesem zece ani directoarea Teatrului Tine­re­tului din Zagreb, zece ani minunați, în care am reu­șit să facem din acea instituție un teatru cu ade­vărat european. Am fost aproape forțată să mă duc la conducerea Teatrului Național, care ajunsese ca un muzeu. Era o superbă clădire austro-ungară, în fața căreia se pozau turiștii, dar nimeni nu intra la spectacole, veneau câțiva bătrânei, să îi numeri pe degete, în rest, bătea vântul. Încă din prima lună când eu și echipa mea am ajuns acolo, am invitat toți trecătorii să intre: organizasem Zilele Pieței Des­chise, pentru că teatrul este într-o piață fru­moa­să, din centrul orașului. Mi-am spus că, dacă nu vine publicul la noi, să mergem noi la public, să facem teatru, muzică și balet în afara clădirii. Ac­to­rii jucau pe iarba din părculețul de lângă teatru, balerinii dansau pe trepte, soliștii Operei cântau în piață… Au început să vină la aceste evenimente zeci de mii de oameni. Ușor-ușor, le-am câștigat încrederea și au început să revină și în sala de spec­tacol. Apoi, având experiența de la Teatrul Tine­retului, am început să construim un repertoriu bazat pe texte contemporane, astfel încât spectatorii să se identifice cu problematica de pe scenă. Am început cu teatru contemporan croat. Foarte mulți spectatori călcau în teatru pentru prima dată. Au început din ce în ce mai mulți să vină la teatru pe măsură ce îmbogățeam repertoriul cu spectacole proaspete, noi, apoi au devenit curioși să afle ce se petrece la operă și la balet. Am scuturat și Opera de praf, ca să zic așa, prin numeroase colaborări cu artiști din Europa. Așa se face că, de unde bătea vântul în sălile Teatrului Națio­nal, nu mai aveai unde să arunci un ac. Am început să facem turnee interna­țio­­nale. La Li­sa­bona, la Bru­xelles… am fost în turneu în mai toată Europa. Asta, pentru că mi s-a pă­rut important să ne cu­noas­că lumea. Până nu cu multă vreme în ur­mă, fuseserăm izolați. Dar acum venise vre­mea să ne cunoască și pe noi publicul și ar­tiș­tii din alte țări. Suntem o națiune mică (3,8 mi­lioane de locuitori), așa că trebuia să ne pre­zen­tăm lumii și cole­gilor noștri europeni. Și am avut un mare succes în privința asta, cu o mul­ți­me de premii și de participări la festivaluri internaționale. Pe de altă parte, era firesc ca și publicul nostru să afle cum arată și cum lucrează marii artiști ai Europei. Am primit două medalii, de la președinții Italiei și Franței, pentru promovarea culturii lor în țara noastră, dar și una de la președintele Croației, pen­tru promovarea culturii noastre în lume.   

– Cât de importantă este pentru o țară pro­mo­varea culturii sale?

– Este de o importanță colosală. Iată, acum suntem la Timișoara, care este Capitala Europeană a Culturii. Mă plimb pe străzile orașului și descopăr un spațiu vibrant, cu evenimente culturale la fiecare colț de stradă. Eu am mai fost la Timișoara acum opt ani, tot la o conferință ETC, dar acum descopăr un alt oraș, mult mai viu. Sunt mii de turiști, se aud toate limbile pământului, cu toții sunt atrași de cul­tu­ra română, și merg fie la expoziția Brâncuși, fie la teatru, fie la concerte… Este extraordinar! Tre­bu­ie să ne deschidem spre lume, nu să ne bari­ca­dăm fie­care în micul sau în marele său „sat”. Iar spec­tacolul „Exod” al lui Oskaras Koršunovas, pe care l-am văzut la Teatrul Național, m-a tulburat pro­fund. Cred, sincer, că ar trebui să fie văzut și în afara țării.

„Asta trebuie să facă teatrul: să ne vorbească despre noi”

– Ce v-a emoționat la „Exod”?

– Este povestea noastră, a celor din Europa de Est. Orice om care a trăit în comunism și a experi­men­tat apoi anii grei de după căderea comu­nis­mu­lui, ani în care milioane de oameni au luat calea exi­lu­lui, spre Pământul Făgăduinței din vestul Euro­pei, unde numai foarte puțini dintre ei și-au făcut, cu îngrozitoare sacrificii, un rost, se identifică cu personajele din spectacol. De fapt, asta trebuie să facă teatrul: să ne vorbească despre noi, despre do­rin­țele, despre neîmplinirile, despre fricile noastre. Să ne emoționeze, pentru că ne recunoaș­tem în des­tinele personajelor. Și acest lucru îl face „Exod”. Vorbește și despre mine. Așa că m-a mișcat și m-a emoționat nespus. Iar actorii Teatrului Național din Timișoara sunt excepționali, actori de top!

– Povestea dvs. de glorie s-a terminat, din pă­ca­te, într-un fel foarte trist: după ce ați reconstruit din temelii repertoriul și imaginea Teatrului Național din Zagreb, ați fost alungată de la conducere.

– Este un subiect foarte trist pentru mine. Po­ves­tea e pe cât de dură, pe atât de simplă, și nici măcar nu este nouă. Pe scurt, am refuzat să mă înscriu în partidul de guvernământ. În viața mea nu am fost membră a nici unui partid, nici măcar în cel co­mu­nist, în care erai cam obligat să intri. Dar am crezut, în naivitatea mea, că dacă îmi fac treaba bine, nu am nevoie de nicio așa-numită „protecție politică”. La fel ca mine, au fost scoși de la con­du­cerea institu­țiilor publice toți directorii care nu erau membri de partid. Când am ajuns la Teatrul Națio­nal din Za­greb, acesta avea 1,5 milioane de euro deficit, iar când am plecat, avea 3 milioane de euro pe plus. Numai într-un an, am avut vânzări la bilete de 2,5 milioane de euro. Am avut un succes uriaș, sălile gemeau de spectatori. De altfel, spectatorii au îna­in­tat primului ministru o petiție în care cereau ca eu și echipa mea să rămânem la conducerea Tea­trului Național din Zagreb. Au făcut petiții ase­mă­nătoare și importante instituții cul­tu­rale euro­pene… Dar pen­tru politicienii de la pu­tere nu a con­tat. Din nefericire, acest gen de lu­cruri se petrece și în Un­ga­ria, și în Polonia, și în Slovacia… Demo­crațiile noastre, ale țărilor din fos­tul bloc comunist, sunt fra­­gile și câștigate cu greu. Ne aflăm acum la Timi­șoa­ra, în orașul Re­vo­lu­ției Române, unde ma­me încă își mai plâng copiii morți pentru liber­tate. Trebuie să ne apărăm democrația și teatrul.