Dumitru Prunariu: „Înainte să zbor în spațiu, aveam o înțelegere mult mai limitată despre lume”

• Este primul și singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic, petrecând acolo 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Întors pe Terra, și-a fă­cut o datorie de onoare din a duce mai departe activitățile dedicate spațiului. Azi, după mai bine de patru decenii de la acel moment glorios, Dumitru Prunariu continuă să reprezinte România la nivel internațional, în boardul marilor organizații care se ocupă de Cosmos •

Noaptea de vară în care un american a pus piciorul pe Lună

– Aș începe dialogul nostru nu cu ziua de 14 Mai 1981, când ați zburat în Cosmos, ci cu cea de 20 Iulie 1969, data la care, mult du­pă miezul nop­ții, un adolescent de 17 ani urmărea la televizor recordul ui­mitor al lui Neil Armstrong: cobo­râ­rea pe Lună.

– Pe atunci eram doar un băiat năs­cut la Brașov, într-o familie ca toate familiile, cu un tată inginer și o mamă cadru didactic. Cosmosul mi se părea mult prea îndepărtat, chiar dacă poveș­ti­le legate de el m-au atras dintotdeauna. Când aveam 5 ani, am aflat că a fost lansat primul satelit în jurul pământului și l-am și desenat la grădiniță. Când aveam 9 ani și Yuri Gagarin a zburat în spa­țiu, vecinii s-au adunat în scara blo­cului și comen­tau uimiți evenimentul. Iar apoi, a ve­nit noaptea aceea de vară a anului 1969, care m-a găsit în fața tele­vizo­rului nostru alb-negru Rubin 102, cu­prins de o enormă curiozitate. Un ame­rican punea piciorul pe Lună, iar televi­ziu­nea română transmitea în direct aselenizarea, cu comen­tariile pasionate ale lui Andrei Bacalu. Deta­li­i­le tehnice ale zborului erau deja analizate de tânărul de atunci…

– …un tânăr care se pre­gă­tea deja pentru o profesie de zburător?

– Da, se pregătea pentru aeronau­tică, dar nu se gândea că va ajunge vreo­dată în Cos­mos. Era clar pentru noi toți că marile puteri sunt Statele Unite și URSS, că doar ele pot avea acces la spațiul cos­mic. Ce nu știam însă la 17 ani era că Ro­mâ­nia sem­na­­se un acord inter­națio­nal de coo­pe­­rare coor­do­nat de URSS chiar cu un an înainte, acor­dul Inter­cosmos. Șapte ani mai târ­ziu, după ce am ab­solvit Facul­tatea de Ingi­nerie Aero­spa­țială la Poli­teh­­nica din București, efectuân­du-mi sta­giul militar la Ba­cău, am aflat că se cau­tă candidați cos­mo­nauți și am parti­cipat și eu la preselecție.

Cantonament în Orășelul Stelar

– Care e portretul robot al unui cos­monaut ideal, domnule Pruna­riu? Ce calități se cer?

– Primele teste la care ești supus sunt cele de sănătate, trebuie să te menții în condiții extreme în niște parametri foarte stabili. Apoi, trebuie să ai o con­diție fizică foarte bună. Sigur că nu toți am avut-o de la început, dar în cei trei ani de pregătire pe care i-am efectuat în Orășelul Stelar de lângă Mos­cova, am dobândit-o: ajunse­se­răm să alergăm câ­te 8 kilometri la orele de sport. Ca­litățile intelec­tu­a­le sunt o condiție esențială. Am trecut prin nu­me­­roase teste IQ, nu mai spun la câte teste emo­țio­nale și psihologice am fost supuși, ca să se asigure că nu există nicio urmă de nesiguranță, de pesimism, de gând si­nucigaș sau cine știe ce alte „pă­să­re­le” în noi. Abia după ce a­ceas­­­tă bază e asi­gu­­rată, se con­stru­ieș­te pe ea cos­mo­­na­u­tul. Doi ani de zile, am făcut pregă­tire teoretică le­ga­tă de spațiul cos­­mic, de construc­ția și de exploa­ta­rea navei cosmice și a rachetei pur­tă­toare. De la cum func­­ționează ele­mentele, până la cum rezolvi situa­țiile de avarie, fiind­­­că în cosmos nu poți trage pe dreapta, să parchezi și să pleci acasă. (râde)

– Ați menționat mai înainte Oră­șelul Stelar. Pare o denumire dintr-un film SF. Ce era, de fapt, acolo?

– Orășelul Stelar sau Orășelul Cos­monauților era organizat ca o uni­tate militară, dar cu trei zone dis­tinc­te, una de locuit, ca un oraș nor­mal, cu toate facilitățile, de la poștă, la restaurant, una în care erau birouri și sedii administrative și o a treia, în care aveau acces doar cosmo­na­uții și cei care pregăteau zborul. Pe parcursul celor trei ani, viața noastră nu a fost cu mult diferită de a unor oa­meni care lucrează într-un laborator de cercetare. Aveam program de opt ore pe zi, dar serile le petreceam în familie, la cinematograf sau la plim­ba­re prin pă­du­rea de meste­ceni. Fiindcă progra­mul pre­vedea să locuim pe perioada pregătirii cu familiile, am pri­mit un apar­tament. Copiii noș­tri au mers la grădiniță aco­lo. Iar soția mea, deși era și ea inginer de aviație, a fost casnică în anii aceia, i s-a sus­pen­dat contrac­tul de muncă din România pentru „urma­rea soțului în misiune”. Într-un fel, i-a venit mănușă. Exact în ziua în care îi expira conce­diul post-natal, noi ne îmbar­cam pentru Rusia.

O liniște de pe altă lume

– Cum se simte momentul lansării în spațiu, domnule Prunariu?

– Ooh, trăirile sunt foarte puter­ni­­ce. Racheta purtătoare duce nava cos­mică cu noi la bord, la peste 200 de km altitudine și 3000 de km dis­tanță de locul de lansare, în numai 9 minute, imprimându-i o viteză de 28.000 de km pe oră. Ca să poți suporta fizic o asemenea accele­ra­ție, trebuie să stai culcat pe spate, nu în șezut, altfel tot sângele ar fi tras spre picioare și ți-ai pierde cu­noștința. La început, simți doar că ești ușor împins de pe rampa de lan­sare. Apoi, pe măsură ce acce­le­rează racheta, simți suprasarcina, corpul tău ajun­ge să aibă o greutate de 4 ori mai mare decât la sol. Iar apoi, când ajungi sus, se desprinde ultima treaptă de nava cosmică și, gata, ești în imponderabilitate, în liniște și totul începe să plutească.

– O liniște de pe altă lume?

– Am putea spune asta, dacă ea n-ar fi imediat perturbată de ticăitul ceasului de bord, fixat după ora locului în care ne-am pregătit, de ventilatoarele de bord, care încep să funcționeze ime­diat, ca să amestece aerul și să-l treacă prin re­generatorul de oxigen. Ești în imponderabilitate, o stare pe care nu ai cum să o simulezi pe Pă­mânt și care începe să acționeze asu­pra organismului tău după legi aparte. Ești dezorientat, ușor eufo­ric, sângele circulă diferit, e pom­pat mai puternic spre cap, presiu­nea se simte în ochi, în urechi, apar pro­ble­me în articulații, pierzi no­țiu­nea de echilibru, corpul având ne­voie de trei, patru zile, pentru o pri­mă fază de adaptare. Trebuie să-ți reeduci gesturile: nu poți așeza niciun pix, nicăieri, pentru că el va pluti, mâncarea trebuie prinsă cu elastic pe masă. Un echipament pe care aici, pe Pământ, l-am asam­blat cu câteva șuruburi în două minute, în spațiu l-am asamblat într-o oră și jumătate. Acolo, plutind ca peștele în apă, fără reperele familiare, lipsit de gravitația care te leagă ca un cordon de pământ, cauți instinctiv să reperezi o verticală a locului. Ești mereu atent unde e globul terestru, îl urmărești prin hublou. Mi-am admirat planeta natală cu frumuse­ți­le și rănile ei, fiindcă defrișările și poluarea se văd și dintre stele. Și am fost uimit de atmosfera subțire, ca o coajă de măr, și de fulgerele unor furtuni, un adevărat fes­ti­val de lumini. Distanța schimbă și re­la­tivizează mul­te. Înainte să zbor în spațiu, aveam o înțelegere mult mai limitată despre lume.

Globul de energie

– Faptul că azi știți atât de multe despre cum e construit universul v-a apropiat sau v-a depărtat de credință?

– Am crezut dintotdeauna într-o forță spirituală superioară, care ges­tio­nează și organi­zea­ză univer­sul, ca­re compensează răul cu binele, care ne di­ri­jează și de care suntem legați. Că îi spunem Dum­nezeu sau Allah sau ori­cum altfel, contează prea puțin. E una singură pentru toți. Și cât suntem vii, rămânem legați de acea energie. De mul­te ori în viață, am simțit că am fost ghidat. O voce as­cun­să parcă îmi spu­nea „fă aia, nu ailaltă”, am urmat-o și s-a dovedit destin. Chiar și atunci, când mă aflam în nava cos­mică pe punctul de a fi lansat, am avut un moment în care am simțit că mă îmbracă un glob de energie prin care mi se transmitea că totul va fi bine, că nu voi păți nimic. Mesajul acela m-a liniș­tit. Ce a fost? Nu știu. Nu totul e explicabil. Cre­din­ța adevărată ar putea echi­libra multe dezechi­li­bre în lume, i-ar face pe oa­meni mai pașnici, mai cooperanți, mai înțele­gă­tori. Dar realitatea arată că vom mai purta încă multe războaie, ne vom distru­ge și pe noi și Pămân­tul, până când cei rămași să învețe ce este cu ade­vărat spiritualitatea și să tră­iască în armonie.

O familie de zburători

– Îndrăznesc să pun puțin reflectoarele și pe familia dvs. Aveți doi băieți, despre care se știe că vă moștenesc pasiunea.

– Așa e, au trăit amândoi în mediul aeronautic, cu părinți care vorbeau des despre asta. Au făcut amândoi parașutism încă din adolescență. Cătălin și-a luat inițial o diplomă în economie, s-a lansat o perioadă în IT, dar a candidat apoi la postul de di­rec­tor al Aeroclubului Clinceni și l-a câștigat, gă­sindu-și în aviație adevărata vocație. A făcut ul­te­rior Academia de Zbor și a devenit pilot profe­sionist. Acum e director pentru operațiuni de zbor al com­pa­niei Tarom. Daniel, mezi­nul, a fă­cut Re­la­ții Inter­naționale și Studii Euro­pene, a lucrat o vreme la diverse companii de stat și private, dar în final, a dat examen de spe­cia­list în PR și comu­nicare la Autori­ta­tea Aerona­u­tică și s-a dezvoltat pro­fesional aco­lo. La un moment dat, s-a închis și cercul. Au decis amân­doi să se înscrie la un mas­te­rat de management aero­na­utic, iar acesta se face la Facultatea de Inginerie Aero­spațială din Bucu­rești. Adică exact la facultatea pe care au ab­sol­vit-o mama și tatăl lor.

– Suntem în pragul sărbătorilor și-mi ima­ginez că vă adunați cu to­ții la o masă mare. Tot despre avioane vorbiți?

– Mai puțin acum, deși subiectul aviație și cos­mos nu poate fi evitat în familia noastră. Încercăm să ne concentrăm mai mult pe familie. Avem mo­ti­ve. Cea mai mică nepoțică a noastră, Ilinca, împli­nește doi ani, iar cel mai mare nepot, Andrei, a tre­cut de 16 ani. Aceștia sunt copiii lui Cătălin. Daniel are două fete: Ana, o domni­șoa­ră în toată regula, puțin peste 14 ani, și năz­bâtioasa de Ela, de nu­mai 6. Andrei s-a și înscris în vara aceasta la plano­rism, dar deocamdată nu a apucat să facă decât două zbo­ruri la dublă coman­dă. Vom vedea. Dacă pa­si­u­nea lui va continua, și eu, și ta­tăl lui îl vom încuraja.

Asteroidul Prunariu

– De când ați zburat în cosmos, publicul vă știe doar de cosmo­nau­tul Dumitru Prunariu. Și totuși, de atunci ați fost și aviator, inspector șef pentru activități aerospațiale în cadrul Statului Major al Forțelor Aeriene, apoi șef al Departa­men­tului Avi­a­ției Civile, președinte al Agenției Spațiale Române etc. Aproa­pe încă o viață petrecută între zboruri și participări la evenimente aeronautice și cosmice. De fapt, cu ce vă ocupați acum?

– După ce am zburat în spațiul cosmic, am simțit că trebuie să-mi dovedesc mie și altora că nu am zburat degeaba. Am simțit ca pe-o datorie să duc lucrurile la alt nivel și să-mi pun în valoare cu­noș­­tințele dobân­dite. Una dintre pre­ocupările mele cele mai strin­gente în ulti­mii aproape 20 de ani au devenit astero­izii cu po­ten­țial de impact cu Terra. Da, există riscul ca un as­te­roid răz­leț să ne lovească la un moment dat. Impac­tul cu as­te­ro­izii poate fi de­zas­­truos! Pe 30 Iu­nie 1908, un as­teroid cu un dia­metru de numai 45 de metri a ras de pe fața Pă­mântului 2000 km pătrați de pădure în Siberia, în zona Tungusc, iar efectele luminoase și sonore s-au făcut simțite până în Anglia și țările nordice. Ca mem­bru într-un grup de lucru al Asociației Explo­ratorilor Spațiului Cosmic, dar și ca reprezentant al României la sesiunile Comitetului ONU pentru explorarea paș­ni­că a spațiului extra-atmosferic, am elaborat studii împreună cu un grup de experți, pentru a ne proteja în viitor de asteroizi, pentru a-i cataloga pe cei periculoși și a-i ține sub supra­ve­ghere, pentru a crea tehnologii de deviere a or­bitei lor și pentru a alerta guvernele și alte instituții internaționale în proba­bilitatea impactului. În 2017, activitatea mea legată de asteroizi a fost răsplătită de Uniunea Astrono­mică Internațională, care a bo­tezat un asteroid cu numele meu. Se numește 10707 Prunariu, a fost descoperit chiar în 1981, anul în care am zburat în Cosmos, are cam 6 km diametru și se învârte cu­min­te în jurul Soarelui. (râde)

Războiul stelelor și extratereștrii

– „Explorare pașnică”, menționați dumnea­voas­­tră. Îndrăznesc să vă întreb: cât de militarizat e spa­țiul cosmic acum, când și interesele eco­no­mice sunt uriașe. Ne putem aștepta la un război al stelelor?

– Da, din păcate ne putem aștepta și la un război al stelelor. Un al treilea război mondial nu ar putea fi decât un război global, care ar implica automat spațiul cosmic, pe care și rușii, și americanii l-au ex­plorat de la bun început ca pe un nou domeniu de unde își pot întări dominația. Azi, există sateliți de spionaj care furnizează imagini cu rezoluții atât de mari, că poți determina și gradul de pe umărul unui ofițer. Orice convorbire telefonică poate fi captată și decriptată. Orice încercare de a testa arme sau rachete e vizibilă. Din spațiul cosmic poți supra­veghea tot ce se întâmplă în orice moment în orice punct al globului. Practic, nu mai poți face aproape nimic fără să se afle. Cu un laser puternic ghidat ai putea produce distrugeri semnificative, atât altor sateliți, cât și obiectivelor terestre. Sigur, există acorduri și tratate internaționale, la care au aderat mai toate statele lumii, care prevăd că este interzis să plasezi în spațiul cosmic arme nucleare sau de distrugere în masă. Dar nu se specifică nimic legat de experimente, iar asta e o portiță la libera interpretare, armele cosmice fiind declarate arme experimentale. Chinezii, rușii, indienii și ameri­ca­nii au testat deja sisteme antisatelit și și-au distrus experimental propriii sateliți. Dacă rușii au fost des­chi­zători de drumuri în domeniul cosmic, azi cei care domină spațiul cosmic sunt americanii, care investesc în cosmos și armată mai mult decât toate celelalte națiuni puternice la un loc.

– Și dacă în acest război ar interveni la un moment dat și altă formă de inteligență? Credeți în extratereștri?

– N-am exclus niciodată faptul că există forme de inteligență și în alte părți ale universului. Ar fi absurd să nu fie. Dar până la întâlnirile de gradul III, mai e și inteligența artificială, care se dezvoltă deja vertiginos și va duce la surprize majore în vii­tor și în ce privește Cosmosul. Cu ea, în câteva de­ce­nii, am putea explora planete îndepărtate din sis­temul nostru solar. Dar, ca orice tehnologie care își găsește întrebuințări și bune, și rele, ea poate fi apli­ca­tă și la sisteme de distrugere extraordinare. Și cum nu văd o liniștire a situației internaționale, în mod sigur va fi utilizată și în sisteme militare inte­ligente, care duc la o escaladare a conflictelor globale…

– Sunteți optimist, domnule Prunariu? Credeți că această cursă de cucerire a spațiului cosmic va schimba în bine și planeta Pământ?

– Dacă vom putea aduce de pe nu știu ce aste­ro­izi sau de pe Lună metale rare în cantități mari, ele vor ajuta la crearea unor tehnologii foarte avansate și sofisticate. Atunci, toate minele în care se sapă acum pe pământ, cu costuri și efecte uneori dezas­tru­oase pentru mediu, nu-și vor mai găsi ros­tul. Iar asta ar putea antrena o adevărată revoluție indus­tri­ală, cu disponibilizări, răs­tur­nări politice și nemulțumiri. Pe de altă par­te, în pro­gramul Arte­mis, dedi­cat Lunii, se menționează că toate aceste ex­plo­rări cosmice au ca scop major găsirea de noi re­sur­se energe­ti­ce în vederea dezvoltării și îm­bu­nătățirii vieții pe Pământ. Dar știți cum e, se tinde spre asta, probabil se va și fa­ce ceva în pri­vin­ța asta, dar decla­rațiile politice rămân declarații po­litice. Să spe­răm că am învățat des­tul de multe din relele pe care le-am făcut până acum pe Pământ, pentru a nu repeta aceleași greșeli și pe alte corpuri cerești.