Ciprian Gheorghe Achim (primarul (PSD) al comunei Lelese, jud. Hunedoara): „Între conducerea de la București și realitatea țării există o ruptură extrem de mare”

PRIMARII NOȘTRI

Aflat în Ținutul Pădurenilor, din munții Po­ia­na Ruscăi, Lelese e un sat aproape de cer. Pentru oamenii care îl locuiesc, oameni ai muntelui, iarna nu e grea, ci e iarnă, așa cum a rânduit Dumnezeu să fie. Acolo, calendarul se mai potrivește cu anotimpul. Și primarii, care par, câteodată, „bă­tuți” și ei, pentru totdeauna în calendar. Așa cum este Ciprian Gheorghe Achim, primarul comunei Lele­se, din județul Hunedoara, „mai marele locului” de 23 de ani.

Case vechi – model național

– Au căzut deja primele zăpezi peste Ținutul Pă­du­renilor. E pregătită comuna Lelese de iarnă lungă?

– Nu ne temem de iarnă. Aici, în munte, suntem învățați să luptăm cu zăpezile, ba ne rugăm de ele să vi­nă, să rămână pământul în rostul lui. Avem utilajele pregătite: un buldoexcavator, un tractor cu lamă, un multifuncțional specializat în deszăpezire și un tractor cu sărăriță, pentru ulițele mai înguste, unde nu se poate interveni cu utilaje mari.

– Achiziții pe fonduri europene?Au ajuns ele până la pădureni?

– Da, toate aceste utilaje le-am achiziționat pe fonduri europene, dar avem și alte realizări: rețea de apă în toată comuna, drumuri asfaltate, internet prin fibră optică în toate cele patru sate – Lelese, Cerișor, Run­cu Mare și Sohodol – și relee de tele­fo­nie mobilă în Runcu Mare, un sat aflat pe o vale închisă și izolată. Cea mai importantă realizare este, însă, faptul că, anul acesta, am reușit să depu­nem un proiect pe Turism și Cultură, din PNRR, secțiunea „Ruta satelor cu arhi­tectură tradițio­na­lă”. Proiectul nostru a fost al treilea, ca punctaj obținut, din cele 16, la nivelul întregii țări, și are o valoare de 480.000 de euro. Acesta prevede ca opt case tradiționale din Runcu Mare să fie reabilitate și introduse în circuitul turistic. Toate aceste case au, în acest moment, măcar acoperișul făcut, iar trei sunt deja reabilitate complet. Lucrările fiind atât de avan­sa­te și fiind vorba de un proiect în premieră, ele vor fi folosite ca model la nivel național.    Avem în lucru și un proiect de digitalizare, cu ajutorul căruia, înce­pând de anul viitor, de oriunde din lume, se vor putea plăti impozitele și taxele prin te­le­fon, dar se vor putea obține și diverse ade­verințe, fără să mai fie nevoie ne­apărat ca omul să ajungă la noi, la primărie, în vârful muntelui.

– E greu să fii primar al unei co­mune de munte?

– Ar fi greu, dacă n-ar fi frumos. Pri­mar în rai! Doar că raiul ăsta are duș­mani. Aud că se vorbește de des­ființarea primăriilor și a comunelor mici, că nu se mai justifică din punct de vedere econo­mic, de parcă o primărie ar fi o fabrică! Nu, o primărie e furnizor de viață pentru oamenii din zonele izolate. Să fim bu­cu­­roși că le avem. Tocmai acum, când fru­musețile Ro­mâniei încep să fie cunoscu­te în lume, noi punem lacăt pe ele. Nu putem trăi toți în București și la Cluj,    ne ducem toți acolo și țara rămâne pustie. Ca să mai existe viață pe dealuri și pe vâr­furi de munți, trebuie să ne ocupăm administrativ și de aceste zone. Nu ne putem muta cu toții în orașele mari! Mă ia groaza când aud cum vorbesc unii fără să gân­deas­că. Mai aud pe la tele­vizor colegi, primari de comune cu trei-patru mii de locuitori, că au venituri de 400.000 de lei. Nu știu, ori nu aplică taxe și im­pozite adecvate, ori nu accesează fonduri europe­ne, ori stau cu limba în gură și așteap­tă pomană. Eu, la 400 de locuitori, am veni­turi proprii, la bugetul local, de un milion și ceva de lei. De la stat, abia dacă pri­mesc 300.000 de lei, restul sunt din fonduri euro­pe­ne. Doar din venituri proprii, ne-am des­cur­cat binișor până acum cu salariile și ce mai avem de făcut, că-mi vin bani din taxe și impo­zi­te, din pășuni, din vânzare de lemn și în­chirieri de uti­laje. La proiectele pe fonduri europene sunt me­reu cheltuieli suplimentare, dar eu cred că a moder­ni­za un drum nu e doar datoria unei primării, ci e dato­ria unei țări, și atunci țara, statul, nu poate să mă ajute măcar cu cofinanțarea de cinci la sută?

„Dacă se aplica Legea Muntelui, ne-ar fi ajutat foarte mult”

– Ținutul Pădurenilor, așa cum arată și numele, e un rai al pădurilor. Aveți pro­bleme cu tăierile ile­gale, cum se întâmplă în alte părți?

– Comuna noastră are 8.000 de hectare de teren. În 2000, când am venit primar, 4.500 de hectare erau pădure. Acum, suprafața împădurită a crescut cu cel puțin 800 de hectare! Nu pentru că s-ar fi făcut împă­du­riri, cum ați putea crede, ci pen­tru că pă­du­rea a crescut sin­gu­ră, s-a în­tins pe terenuri care altădată erau lucrate. Natura în­ghite tot. Dacă am avea noi, oa­me­nii, pu­terea ei de regenerare! Ve­deți, e o mare minciună și as­ta, cu urșii și cu mistreții care vin în localități, că nu mai au pădure în care să stea. Nici vor­bă! Pe vremuri, la noi, între sat și pădu­re erau 20 km, acum ni­meni nu mai lucrează pă­mân­tu­rile alea, sunt numai spini, tufi­șuri și pă­du­re. Dar pă­durea nu în­seam­nă doar copaci, ci tot ce are ea, urși, mistreți, alte animale.

– În zona dumneavoastră s-a aplicat vreodată Legea Mun­te­lui, inițiată de regretatul Radu Rey?

– Dacă se punea în aplicare, ne-ar fi ajutat mult și pe noi. Dar legea asta e o lege-cadru, organică, căreia ar fi trebuit să-i urmeze alte legi. Cine să le mai facă? Specialiștii noștri îs de te doare capul, or, ca să faci legi, trebuie știință, carte, oameni care să cunoască muntele și să-l iubească. Credeți că există în vreun mi­nister vreo divizie care să se ocupe de o astfel de lege?

Noi tocmai am făcut cadastrarea întregii comune, am avut noroc să fim printre primele comune din județ inclusă în acest program. Avem pe telefon apli­cația, cui are nevoie doar îi transmit datele și, oriunde merge, pe deal, prin pădure, poate vedea cine e pro­pri­etarul terenului, ce categorie de folosință are, unde-i sunt limitele. Dar am stat și câte o săptămână în București să pun cap la cap datele cu cele de la Ministerul Agriculturii și cu cele de la Ministerul de Interne. Măi, fraților, dar chiar trebuie să vină un pri­mar de la munte, ca să vă pună la masă, ca să verifice datele? Așa și cu Legea Muntelui.

„Bucureștiul mai are de dat la pedale, până să ne ajungă din urmă”

– Că aminteați de București: cât de departe e, metaforic vorbind, de Lelese?

– Sunt foarte multe lucruri la care Bucureștiul mai are de dat la pedale până să ne ajungă din urmă, cel puțin pe noi, cei din Ținutul Pădurenilor. Nu știi de un­de se pleacă și unde se vrea să se ajungă. Marea problemă a Bucureștiului și a conducerii centrale e că există o ruptură fantastic de mare între realitatea țării și modul în care sunt alcătuite legile și proce­du­ri­le de lucru. Exact ca și cum ai construi o mașină să mergi cu ea pe apă și tu nu ai apă nici cât să te speli pe față. Cam asta este! Părerea mea e că nu e doar ne­știin­ță, ci mult interes, ca toate să fie favorabile ma­ri­lor corporații, să poată înota lin, în apele astea tulburi. N-are cum să fie atât de multă neștiință și ruptură de tot ce se întâmplă în țară decât dacă se vrea asta.

– Spuneați de cele opt case reabilitate din Runcu Mare. Ce se întâmplă, însă, cu cei care au achizi­țio­nat terenuri sau case în zona dumneavoastră și constru­iesc haotic, nepotrivit cu tra­diția și specificul zonei?

– Da, asta e o problemă, iar întrebarea e dacă ne schim­bă ei pe noi sau noi pe ei? La noi nu prea există „terenul meu”, chiar dacă suntem pro­prietari, dar asupra folosinței terenurilor nu tu decizi, ci sa­tul hotărăște. Oamenii decid unde pășunează vacile și oile, nu contează cât teren ai și câte animale, totul e al tuturor, e pă­mântul nostru. S-a mutat ci­neva în sat, avea terenul până în pășune. I-am spus să-și facă un gard, că nu e bine așa, dar a făcut unul micuț, decorativ, ca în străinătate. Când au venit vacile de la pășune, i-au mâncat toate florile. S-a supărat, desigur, dar sătenii i-au explicat că, fiind nou venit, el trebuie să se adapteze regulilor și rându­ielilor locului, chiar nescrise, și nu invers. La fel e și cu casele. Au mai fost unii care-au vrut țiglă verde pe casă sau s-o zugrăvească în roșu. Când or văzut veci­nii, atât le-au zis: „Îi urâtă tare!”. S-au și răzgândit pe loc și au ales o culoare potrivită zonei. În toate sa­tele românești cu tradiție, arhitectura locului trebuie ocrotită și impusă ca model.

„Numai Dumnezeu știe ce va fi mai d­eparte…”

– Tocmai ce-au trecut sărbătorile, domnule primar. Se mai țin în Lelese cu bucuria de altădată?

– Sigur că se țin! Chiar dacă Lelese are doar 400 de locuitori, de sărbători se întorc acasă și cei mutați pe la oraș, care nu vin nici ei cu mâna goală, ci cu prieteni, cunoștințe, musafiri care vor să petreacă sărbătorile cu zăpadă, colinde și tradiții autentice. Și mergem și noi la colindat pe la alții. Anul ăsta am făcut repetiții, că am fost invitați cu dubașii noștri la un spectacol. Știți cum se spune la noi, când mergi cu colinda? La primele două-trei case, te faci de minune, abia apoi, după o țâră de țuică fiartă, începi să colinzi așa cum trebuie. Da’ nu ne facem noi de minune, că nu colindăm și nu mergem cu dubele de ieri, de azi. Noi așa ne-am născut, așa am crescut, nu e ceva ce-am învățat la școală. Așa am fost educați, așa au făcut părinții și bunicii noștri și așa facem și noi, cât mai putem, că mai departe, numai Dumnezeu știe ce va fi!