În lumea animalelor, dragostea unei mame pentru puiul ei se situează mai sus decât orice lege, chiar și deasupra instinctului de supraviețuire. Uneori, chiar și cu prețul propriei vieți, dacă este necesar, este asigurată liniștea puilor.
Vă voi relata acum o întâmplare în care instinctul matern ne este înfățișat sub o altă formă, mult mai profundă. Acum câțiva ani, am mers pentru prima oară cu Tina, cățeaua mea, la Grădina zoologică. Cu câteva zile în urmă avusese pui care fuseseră îndepărtați de ea din niște motive pe care nu mai are rost să le precizez, iar eu, văzându-i tristețea, m-am gândit să o duc într-un loc inedit. Fără să vreau, observam reacțiile pe care le avea în fața cuștilor diferitelor animale. Vederea elefantului a făcut-o să-și înalțe capul mirată și să tragă aerul puternic pe nări. Apoi a ridicat o lăbuță din față și a încremenit așa câteva momente. „Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm și ce nas lung are” – parcă voia să-mi spună. Într-o cușcă, pe o alee lăturalnică, se învârteau nervoși câțiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre furios, părul de pe spate i s-a zbârlit, iar lesa a devenit elementul-cheie în încercările mele disperate de a o îndepărta de cușca respectivă. Tot lesa a salvat și păunul colorat care se plimba țanțos într-un țarc. „Pe ăsta l-aș fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat”, îmi arunca Tina priviri rugătoare, „Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă și pe tine pe nervi?” În schimb, când am trecut pe lângă cușca tigrului, și-a pus coada între picioare, capul în pământ și a grăbit pasul. „Eu mă grăbesc, am alte treburi, tu poți să stai aici cât vrei”, mi-a transmis ea.
La un moment dat, am trecut pe lângă o cușcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul și în clipa aceea am văzut și eu ceea ce îi atrăsese atenția. Lipiți de gardul de sârmă stăteau niște pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriți și tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit și ea de gard și a început să schelălăie ușor. Simțind laptele matern de care fuseseră lipsiți în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puțin mai mari decât pumnul meu, și-au înălțat boticurile în aer și au început să adulmece cu nesaț. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată ființa ei, m-a impresionat extraordinar. Din fericire, aceeași părere a avut-o și îngrijitorul ce curăța cușca alăturată. Acesta s-a apropiat de mine și mi-a povestit cum, în urmă cu câteva zile, vulpea care tocmai născuse a murit din cauza unei boli. „Și acum, ce o să se întâmple cu cei mici?”, l-am întrebat. „Nu știu exact…”, mi-a răspuns cu o voce joasă. Puteam să îi ghicesc în acea voce sentimentele de neputință și părere de rău ce îi inundau sufletul. „Au nevoie de o mamă… i-aș putea lua eu, dacă este posibil…”, am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ținea foarte mult la animale. „Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă.” Aproape că plângea de bucurie. „Numai să-i aduceți înapoi când se pun pe picioare.”
Prin acest gest, i-am făcut fericiți pe cățeaua mea, Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare și am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpițe vioaie și sănătoase.
ALEXANDRU A. – București
Romanian