Dragoste de mamă

În lumea animalelor, dragos­tea unei mame pentru puiul ei se situează mai sus decât orice lege, chiar și deasupra in­stinc­tului de su­praviețuire. Uneori, chiar și cu prețul propriei vieți, da­că este necesar, este asigurată li­niștea puilor.

Vă voi relata acum o întâm­plare în care instinc­tul matern ne este înfățișat sub o altă formă, mult mai profundă. Acum câțiva ani, am mers pentru prima oară cu Tina, cățeaua mea, la Grădina zoologică. Cu câteva zile în urmă avu­sese pui care fuseseră îndepărtați de ea din niște motive pe care nu mai are rost să le precizez, iar eu, văzându-i tristețea, m-am gândit să o duc în­tr-un loc inedit. Fără să vreau, observam reac­țiile pe care le avea în fața cuș­tilor diferitelor animale. Vederea elefantului a fă­cut-o să-și înalțe capul mirată și să tragă ae­rul pu­ternic pe nări. Apoi a ri­dicat o lăbuță din față și a în­cre­menit așa câteva mo­men­te. „Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm și ce nas lung are” – parcă voia să-mi spună. Într-o cușcă, pe o alee lăturalnică, se în­vâr­­teau nervoși câțiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre fu­rios, părul de pe spate i s-a zbâr­­lit, iar lesa a de­venit elementul-cheie în încer­că­rile mele disperate de a o îndepărta de cușca respecti­vă. Tot lesa a salvat și păunul colo­rat care se plimba țanțos într-un țarc. „Pe ăsta l-aș fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat”, îmi arunca Tina priviri rugătoare, „Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă și pe tine pe nervi?” În schimb, când am trecut pe lân­gă cușca tigrului, și-a pus coada între picioare, capul în pământ și a grăbit pasul. „Eu mă gră­besc, am alte treburi, tu poți să stai aici cât vrei”, mi-a transmis ea.

La un moment dat, am trecut pe lângă o cușcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul și în clipa aceea am văzut și eu ceea ce îi atră­sese atenția. Lipiți de gardul de sâr­mă stăteau niște pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriți și tremu­rau de frig din toate înche­ieturile. Tina s-a lipit și ea de gard și a în­ceput să schelălăie ușor. Simțind lap­tele matern de care fuseseră lip­siți în ulti­mele zile, puii de vulpe, ca­re erau puțin mai mari decât pum­nul meu, și-au înălțat boticurile în aer și au în­ceput să adulmece cu nesaț. Această scenă, în care in­stinc­tul matern al Tinei vibra prin toată ființa ei, m-a impre­sio­nat ex­traordinar. Din fericire, aceeași pă­rere a avut-o și îngrijitorul ce cură­ța cușca alăturată. Acesta s-a apro­piat de mine și mi-a po­vestit cum, în urmă cu câ­teva zile, vulpea care toc­mai născuse a murit din cauza unei boli. „Și acum, ce o să se întâmple cu cei mici?”, l-am întrebat. „Nu știu exact…”, mi-a răspuns cu o voce joasă. Puteam să îi ghi­cesc în acea voce sentimen­tele de nepu­tință și părere de rău ce îi inundau sufletul. „Au nevoie de o mamă… i-aș putea lua eu, dacă este posi­bil…”, am replicat pe un ton timid. În momentul ace­la, o lumină s-a aprins în o­chii îngrijitorului. Ținea foar­te mult la animale. „De­sigur! O să vorbesc eu mai târziu cu admi­nis­tratorul, dar nu cred că o să fie vreo pro­blemă.” Aproape că plân­gea de bucurie. „Numai să-i aduceți înapoi când se pun pe picioare.”

Prin acest gest, i-am făcut feri­ciți pe cățeaua mea, Tina, pe un în­gri­jitor cu un suflet mare și am sal­vat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoolo­gi­că patru vulpițe vioaie și sănă­toase.

ALEXANDRU A. – București