Ne știam de mult. Prin anii ’70, când primisem repartiție pentru un apartament aflat în construcție în Balta Albă, cineva m-a îndrumat: „Cobori la statuie, o iei pe lângă păr și al doilea bloc la stânga”. „Care păr?”, am întrebat. „Lasă că-l vezi tu”. Mi-a fost ușor să-l găsesc. Aceia dintre dvs. care ați făcut armata știți că pe fiecare câmp de instrucție, undeva, departe, există „un copac rotat”, de care se leagă majoritatea ordinelor primite. Aici, în nebunia unui șantier cu blocuri neterminate, grămezi de materiale, macarale, basculante, totul plutind într-o pâclă prăfoasă, în care viermuiau oameni în salopete, „copacul rotat” devenise locul cunoscut de toți. Mai ales că era un păr frumos, cu o coroană bine proporționată, o înălțime ce nu te strivea, iar trunchiul răsucit viguros, cu rădăcini bine înfipte, amintea de strămoșii lui pădureți.
Faptul că rămăsese martorul singular din toată fosta mahala a Talciocului îi crease o aură de loc norocos. Era un fel de „ceasul de la Universitate” al zonei și oamenii îl percepuseră ca atare: „Ne întâlnim la păr”.
Inginerul Roșu, șeful șantierului, a dispus să i se facă din fier-beton și cornier un grilaj protector. Părul se simțea ocrotit și, în trecerea anilor, care-i adăugau noi cercuri în lemnul trunchiului, el făcea ce știa mai bine: umbră și pere. E drept că, sezonier, era bătut cu pietre. Dar asta e soarta pomilor roditori. Perele văratice, gălbui și zemoase, deșteptau porniri primitive printre culegători. Aceasta va rămâne însă o banală „păruială”, în comparație cu evenimentele ce vor urma.
Pentru că vremurile sunt ca vremea: schimbătoare. Iar în pădurea de interese din ultima vreme, copacii nu-și mai găsesc rostul. A simțit acest lucru și părul nostru, chiar pe coaja lui.
Mai întâi, un „colecționar de antichități” va achiziționa pe „mai nimic” grilajul făcut din „fier foarte vechi”. De aici a început teroarea. Mașinile care parcau sub păr îl tamponau fără rezerve. Tarabagiii ce-și expuneau marfa în crengi le smulgeau, fără milă, când și-o recuperau. Apoi, prin lărgirea trotuarului, cercul de pământ din jurul pomului a devenit din ce în ce mai mic. În momentul în care s-a amenajat alături o terasă, vecinătatea a devenit incompatibilă. Cineva trebuia să dispară. Ați ghicit cine! Binevoitori, în puterea nopții (cicatricele stau mărturie) ciopleau coaja, pentru ca eroul nostru, încet, încet, să se usuce. Ei bine, Dumnezeu a vrut altfel! Au dispărut și tarabele, și terasele, și mașinile. El a rezistat.
Dar, în toamna trecută, în pregătirile de deschidere a noului „Cazinou”, s-a observat că frumoasa-i coroană acoperă firma „lăcașului de cultură”. Neapărat trebuia înlăturată. Cum? Confiscând și ultima bucățică de pământ ce-i mai rămăsese la rădăcină. I s-a turnat beton peste tot, dar gros și ridicat pe trunchi, să nu mai intre picătură de apă. În nemernicia lor, făptașii nu și-au dat seama că în acest fel au clădit un soclu pe care se ridică statuia luptătorului pentru rezistență.
Într-o dimineață, trecătorii grăbiți spre stația de metrou au văzut, cu uimire, pe trunchiul încorsetat un afiș: „AJUTOR! VOR SĂ MĂ OMOARE!”. Vajnicul luptător ajunsese la capătul puterilor. Și cerea atât de puțin: o asigurare de viață, cât o palmă de pământ.
S-a găsit cineva care i-a sărit în ajutor și, cu greu, a reușit să îndepărteze mici bucăți de beton. Peste iarnă, din zăpada strânsă în jurul lui, părul nostru, bun gospodar, a acumulat o cantitate mare de umezeală. Iar în primăvară a înflorit parcă mai frumos ca niciodată. Sper, din toată inima, să nu fie cântecul lui de lebădă.
FLORIAN – sector 3, București
Romanian