Anul alegerilor, 2024, pune în fața electoratului, pe lângă aprobarea sau respingerea ofertelor politice intrate în competiţie, problema alegerii preşedintelui, a celui chemat să reprezinte simbolic statul. Preşedintele este persoana cu cea mai mare legitimitate, fiind ales direct de toţi cetățenii majori ai țării. El este, astfel, depozitarul aspiraţiilor ansamblului social, instanţa supremă la care se raportează societatea, puterea prin care ea își corectează excesele și își coordonează unitatea. Chiar dacă atribuţiile preşedintelui sunt limitate constituţional în sistemele democratice de organizare socială, prestigiul funcţiei și rolul ei în moderarea tendinţelor majore ale comunității care îi desemnează statutul, fac din actul alegerii sale o chestiune de maximă importanță pentru toţi cei care își exprimă responsabil opţiunile alegându-l. De aceea, dincolo de alinierile partinice ale candidaţilor la această demnitate, pentru alegători contează profilul președintelui, gradul lui – anunţat – de implicare în gestiunea funcționării statului în fruntea căruia aceştia îl impun.
Pentru români, în ultimele decenii, profilul prezidenţial a fost judecat – pe fondul opţiunii ideologice a alesului – prin prisma participării lui, mai mult sau mai puţin marcantă, la problemele curente ale societății, la poziționările ei în „concertul naţiunilor”. Alegătorul român a ajuns, din această perspectivă, să își categorisească polar președinții în jucători sau spectatori. Reprezentative pentru cele două tipuri de profil prezidenţial au fost mandatele lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis. În timp ce Băsescu, cu toate „defectele” lui, a zguduit structurile înțepenite ale statului român, participând activ la administrarea afacerilor acestuia, Iohannis s-a „detaşat” de situaţiile dificile pe care statul le-a traversat. Deși amândoi proveneau din zona orientării „de dreapta” a societății româneşti, acţiunea (sau non-acţiunea) lor va fi judecată foarte diferit în manualele viitoare ale istoriei. Până la urmă, aceasta va consemna, probabil, că eşecul proiectelor de țară ale lui Iohannis (România lucrului bine făcut, România educată) este mult mai evident decât destulele eşecuri ale lui Băsescu, care a fost dur combătut în vremea mandatelor sale de adversarii lui politici. În 2024, din mulţimea candidaţilor, electoratul se va orienta, cu siguranță, spre cel care își propune să se implice activ în funcţionarea administraţiei statului, în stabilirea raporturilor acestuia cu partenerii externi, a modului în care el va răspunde provocărilor (tot mai numeroase) în care contemporaneitatea este implicată.
Dar care dintre prezumtivii candidaţi corespund profilului activ, vizat de electorat? Nominalizaţi (neoficial) până acum sunt Mircea Geoană, independent, secretar-adjunct al NATO; Marcel Ciolacu, premier și preşedinte al PSD; Nicolae Ciucă, fost premier, preşedinte al PNL; George Simion, preşedintele AUR; Diana Șoșoacă, liderul SOS; Viorica Dăncilă, liderul NOI. Vehiculaţi ca nominalizabili sunt și Eduard Hellvig, fost director al SRI, Laura Codruța Kovesi, procurorul general european, dar și alţi câțiva „prezidențiabili” din partea „polului dreptei” sau a altor noi formule partinice. Proba implicării active o trec însă doar câțiva dintre ei. Prestigiul internaţional real al lui Mircea Geoană nu este, se pare, suficient, câtă vreme el nu și-a dezvăluit intenţiile în politica internă, unde ineficiența și corupția administrativă sunt probele inconturnabile pentru oricare viitor șef al statului. În plus, Mircea Geoană, cu reacții „moi” în trecut, nu are în spate niciun partid care să îi „vegheze” traseul. Marcel Ciolacu este, pe acest plan, mult mai bine plasat. Liderul celui mai mare partid românesc are, ca prim-ministru, pârghiile pentru a face ceva concret pentru aspiraţiile materiale imediate ale alegătorilor. Dar, după cum s-a observat deja, premierul nu s-a atins în niciun fel de structurile înghețate ale administraţiei româneşti (și de ierarhiile „speciale” promovate de ea) și, cu siguranţă, nu o va face nici dacă va fi instalat la Cotroceni. Nicolae Ciucă este creaţia lui Klaus Iohannis, după chipul și asemănarea acestuia, dar – spre deosebire de el – nu va beneficia de contextul politic ce i-a permis lui Iohannis să își câștige cele două mandate. PNL-ul este în degringoladă, asocierea lui cu PSD-ul la guvernare transformându-l în „ţap ispășitor” pentru toate nereuşitele. D-l Ciucă este, în parte, responsabil pentru abandonarea programelor liberale aşteptate de electoratul de dreapta. George Simion și Diana Șoșoacă, „fraţii siamezi învrăjbiți”, promit amândoi să schimbe „sistemul” care a plasat România în coada dezvoltărilor europene, negăsind însă altă cale decât ruperea ei de lumea occidentală și reorientarea „independentă” spre răsărit. Trebuie, în cazul lor, să observăm că niciunul nu are proiecte concrete de restructurare a administraţiei țării, lozincile inflamate afectiv neținând loc de programe reale, cu surse identificabile, de reformă. Simion și Șoșoacă sunt, ca toţi adevărații actori, vânzătorii unor iluzii care, inevitabil, fac trezirea de după ele amară. În ce-i privește pe Hellvig și Kovesi, ei ar corespunde cel mai bine profilului de prezidențiabil „jucător”. Niciunul nu și-a anunţat însă intenţia de a candida. În acest context, Marcel Ciolacu are cele mai mari șanse de a ocupa fotoliul prezidenţial, baza lui fiind PSD-ul care are cel mai disciplinat electorat. Campania pentru alegeri a început deja neoficial, dând posibilitate tuturor candidaților să pozeze în „jucători”. Surprize, desigur, mai pot încă apărea. Dar, „sistemul” pe care Traian Băsescu l-a zguduit pare a-și asigura, oricum, continuitatea.
