“Cum o vrea Dumnezeu, așa să fie!”
– Fiecare an începe cu gânduri mari, cu speranțe de bine, la toate capitolele vieții. Suntem deja la mijlocul lui Ianuarie. Sunt semne că se va împlini ceea ce ți-ai propus?
– Am început anul realmente în forţă: pe 5 Ianuarie am avut deja o premieră la Teatrul Elisabeta, cu piesa “Cum iubeşte cealaltă jumătate”, o comedie specială, iar imediat după premieră, am început repetiţiile la Teatrul “Ion Creangă”, a cărui angajată sunt. E vorba de un proiect care chiar că nu mai are nevoie de nici o prezentare: piesa “Amintiri din copilărie”, adaptare după Ion Creangă, în regia lui Dan Tudor. Intenţionăm să dăm premiera pe 1 Martie, de ziua naşterii marelui scriitor, “patronul” teatrului.
– Ți-ai făcut un calendar cu teme pentru anul 2024? Faci liste, cu ce ai de făcut?
– De trei ani încoace, de când am decis să nu mai muncesc în noaptea de Revelion, stau cuminte acasă, cu Şerban (Şerban Puiu, regizor şi profesor de actorie, partenerul de viaţă al Alexandrei). Nu facem un eveniment prea mare din această trecere dintre ani, nu mergem la petreceri, nu aşteptăm cu sufletul la gură ora 12, anunțată de bubuiturile din stradă… În schimb, imediat după ce ciocnim un pahar cu şampanie, îmi place să mă retrag puţin, să mă gândesc aşa, eu la ale mele. Nu fac o listă din aia cu liniuţe la capăt, ci pur şi simplu, analizez relaxată ce-am făcut, unde-am procedat corect, unde-am greşit şi ce-aş putea să fac mai bine.
– Şi ce se află pe primul loc?
– Primul lucru pe care-l spun cu toată credinţa este că vreau să fiu sănătoasă. În rest, mă las în grija lui Dumnezeu. Ştiu, se vorbeşte mult despre puterea formulării şi a vizualizării dorinţelor, dar eu nu aplic tehnica asta. Nu-mi place să mă las ghidată de literatura de tarabă, care ne învaţă ce şi cum trebuie să facem în fiecare secundă a vieţii. În forul meu intim, cumva inconştient, şi eu mă îndrept spre nişte dorinţe, și asta poate că ajută la materializarea lor, însă conştient, prefer să mă las în voia lui Dumnezeu. Cum o vrea El, aşa să fie, că sigur e înspre binele meu.
“Să te descoperi pe tine e mult mai greu decât să-i descoperi pe alţii”
– Care e zona de bine cu care pornești la drum?
– Ştii, eu cred că să te descoperi pe tine e mult mai greu decât să-i descoperi pe alţii, iar, pe de altă parte, descoperirea sinelui e terenul cel mai puţin mişcător şi îţi oferă şi cea mai mare satisfacţie… Adesea mă gândesc la ceva ce tata mi-a spus când eram încă mică: “Nu uita că ne naştem şi murim singuri!” Mi-a folosit mult vorba asta, mi-am ghidat paşii în viaţă după ea. Ceea ce nu înseamnă că eu nu sunt o persoană socială şi sociabilă. Sau că nu-mi place să comunic. Sau că sunt o solitară. Nu sunt! Dar ţin cont de faptul că, într-adevăr, ne naştem şi murim singuri. Şi că dacă încercăm să ne agăţăm de alţii, care să ne salveze, greşim fundamental. Pe ceilalţi trebuie să-i facem părtaşi la lucrurile bune sau mai puţin bune pe care le trăim, dar nu ei trebuie să fie baza echilibrului nostru interior, ci noi înşine. Iar momentele noastre de derută nu trebuie să se transforme pentru ceilalţi într-o povară: noi trebuie să ni le gestionăm de unii singuri, iar ei, dacă vor, dacă au putinţa şi ştiu cum, ne pot susţine, dar nu sunt responsabili cu salvarea noastră. În ce mă privește, merg înainte, încercând să-mi conduc bărcuţa pe linie dreaptă, merg aşa cum curge apa, dar cu bărcuţa mea, cu lopăţelele mele… Vâslesc, şi important e să supravieţuiesc şi, dacă mi-o fi dat aşa, să ies la mal. Deşi nu cred că malul e foarte aproape şi nici nu am convingerea că până la finalul acestei vieţi voi ajunge la mal. Asta, văzând ce se întâmplă în lume. Da’, în fond, unde scrie că trebuie să ajungem toţi la mal?! Nu mai zic că probabil malul e diferit pentru fiecare dintre noi. Trăim vremuri atât de tulburi, fiecare se salvează cum poate.
– Pe tine barca te-a scos la mal. Cel puțin profesional o duci bine. În câte piese joci în prezent?
– Să ştii că n-am stat să le număr. Joc în… vreo zece sau unsprezece, la Teatrul Elisabeta (cine e interesat poate să le găsească pe toate pe site-ul teatrului), la Teatrul “Stela Popescu” joc în “Ceapa”, în regia lui Dan Tudor, la Teatrul Dramaturgilor Români joc în “Plicul”, o piesă mai puțin cunoscută a lui Liviu Rebreanu, tot în regia lui Dan Tudor (o piesă scrisă fix acum o sută de ani, dar care e înfricoşător de actuală: e vorba despre cum se dădea şpaga pe vremea aia şi cum circula un plic), la Teatrul “Ion Creangă” joc în “Fata babei şi fata moşului”, iar acum voi juca în “Amintiri din copilărie”, deci… sunt câteva spectacole. (râde)
– Întrebarea mea a avut un tâlc: într-un interviu anterior, mi-ai spus că ai învăţat să nu mai munceşti chiar atât de nebuneşte, dar din înşiruirea pe care ai făcut-o rezultă că tot nu te-ai potolit…
– Doar puţin! Adică, n-am mai turat motoarele chiar la maximum, pentru că unele dintre aceste spectacole sunt făcute de mai mulţi ani, dar continuă să se joace cu casa închisă. În ce privește proiectele noi, am operat o selecţie la sânge, rezervându-mi dreptul să mă duc doar acolo unde am simţit că e locul meu.
“Nu mă duc niciodată la teatru ca un slujbaș”
– Actoria este o meserie fără uzură? Nu apare plictiseala, rutina… Ce te mână în luptă?
– Bucuria de a face ceea ce fac. Bucuria, fără niciun fel de jumătate de măsură. Îmi place ce fac şi chiar şi în momentele când mi-e foarte greu, când sunt obosită – că am şi momente de-astea – îmi găsesc imediat resursele interioare ca să mă pun la loc pe şine şi să continui să muncesc pentru un rol, pentru un spectacol… Ideea e că eu nu mă duc niciodată la teatru ca un salariat, ca un slujbaş care trebuie să mai bifeze încă o zi de lucru şi, în rest, se gândeşte la ale lui. Niciodată! Bucuria asta e și un leac pentru oboseală. Când văd că publicul e fericit la finalul spectacolului, capăt o energie fantastică! Care mă susţine până la următorul final de spectacol. Şi tot aşa… Nu vreau să se înţeleagă însă că e vorba de o plăcere egoistă, narcisistă: e plăcerea muncii împlinite, a lucrului cu-adevărat bine făcut.
– Cu un ingredient așa de puternic, sunt semne bune că anul 2024 va fi un an împlinit…
– O, da! De altfel, orice an are semnele lui bune, dacă eşti dispus să le vezi. Și până acum, eu nu pot să reclam vreun an că a fost cu totul şi cu totul prost, că a fost atât de urât, încât să vreau să-l şterg din memorie. Chiar şi perioadele mai grele am ştiut să le asimilez şi să le înţeleg. Am ştiut să găsesc măcar un licăr de lumină în ele. În primii doi ani de facultate, am avut-o ca profesoară pe minunata doamnă Sanda Manu, iar când mă vedea că eram aşa, mai apatică, mai fără chef, dânsa îmi spunea: “Hai, dă-ţi pumni pe dinăuntru!”. Ei, vorba asta a dânsei eu am adoptat-o aproape ca un motto de viaţă: “Hai, dă-ţi pumni pe dinăuntru, remontează-te, că neapărat soarele o să răsară din nou!”.
Foto: Marius Bărăgan (1)
Romanian