Portrete de sfinți români – PĂRINTELE PROCLU, sihastrul de la marginea lumii

– Nu l-am întâlnit niciodată, dar aș îndrăzni să spun că l-am cunoscut prin scrieri și prin cuvintele celor care i-au călcat pragul chiliei. Luna aceasta se împlinesc șapte ani de când a plecat spre împărățiile luminii. Un om cu totul deosebit, care nădăjduiesc că va fi așezat în rândul sfinților români din calen­darul ortodox. Deocamdată, e la loc de cinste în sinaxarul ini­milor celor care l-au întâlnit sau al celor care-l iubesc fără să-l fi văzut, cei din urmă fiind mai mulți decât cei dintâi –

Satul cu pustnici

Părintele Proclu Nicău a venit pe lume pe 13 Noiembrie 1928, în satul Mitocul Bălan, de la poa­lele Munților Stânișoarei, într-un ținut îmbrățișat de mânăstiri și de sfinți, mulți neștiuți până astăzi. Văratec, Agapia, Neamț, Sihla, Sihăstria, Secu – n-au fost pentru el doar niște nume înșirate pe o hartă obștile acestea călugărești, vechi de sute de ani, porneau chiar din inima satului în care părintele a crescut. Din aceste obști urcau în munții din apro­piere călugării și călu­gărițele care doreau să se sihăstrească, ducând o viață liniști­tă, pur­tată în rugăciune necurmată. Părin­tele Proclu i-a cunoscut de mic și, avea să spună mai târ­ziu, a dorit încă din copi­lă­­rie să le calce pe urme.

A crescut într-o familie numeroasă, cu unsprezece co­pii, patru băieți și șapte fete, și a avut de îndurat multe lipsuri. Când avea doar doisprezece ani, tatăl său, Ioan, a trecut la Dom­nul. Familia își pierdea astfel nu doar brațele tari care îi aduceau pe masă pâinea cea de toate zi­lele, ci și un stâlp care îi rezema pe toți de cer. Om credincios, tatăl se spo­ve­dea adesea la părintele Ioani­chie Moroi, sta­re­țul cu viață sfântă al Mânăstirii Sihăs­tria, și își sprijinea astfel de rugă­ciune toate grijile familiei. Peste temelia cre­din­ței pe care tatăl i-a așezat-o la temelia vie­ții, părintele Proclu și-a clă­dit desti­nul. Ar fi vrut să plece cu totul în munți, să trăiască în singurătate, rugându-se ne­încetat. Viață de sihastru, doar el și Dum­­nezeu. Dar pustnicii pe care-i cunos­cuse l-au sfătuit să înceapă mai întâi cu via­ța în­tr-o mânăstire de obște măcar trei-patru ani, “că acolo înveți școală duhov­ni­ceas­că. Acolo înveți a ierta”. I-a ascul­tat și, la douăzeci de ani, a plecat la Sihăstria.   

Șlefuirea pietrei

Râdeau de el. Asta își va aminti ani mai târziu, când le va povesti călugărilor care veneau să îi ceară sfatul cum poate dobândi un om smerenia. La început, glumele făcute de ceilalți frați pe seama sa l-au supărat. A mers la duhovnicul lui să se plângă, iar acesta i-a dat un sfat care l-a marcat pentru tot restul vieții: “Dacă ei râd de tine, râzi și tu cu ei, dar tot de tine!”. Pe ceilalți novici atitudi­nea aceasta a părintelui Proclu i-a dezarmat. “Dacă eu mă mâniam, ei mai tare se agi­tau. Dar dacă am început să râd cu ei de mine, am ieșit cu bine. Așa poți să birui duhul slavei deșarte, fără să te lași biruit de răutate”. A fost prima piatră pe care a pus-o părintele Proclu la temelia călu­gă­riei sale. Și, într-un fel, în acest mic sâmbure poți ve­dea sfântul care va deveni la sfârșitul vieții. Un om care se ia în râs pe sine e un om care poate să rabde și apoi să și ierte. Ani mai târziu, părintele Proclu avea să-și amintească de anii petrecuți ca novice în mânăstire. “Cel mai mult am sporit când am făcut o meditație și am zis așa: pe preoți îi socoteam ca pe Sfinții Apostoli, pe stareț, ca pe Hristos și pe toți ceilalți ca ucenici ai Sfinților Apos­toli. Și așa bucurie aveam, că-mi venea în gând să le sărut și tălpile, și picioarele tuturor părinților”. Părintele Cleopa, care pe atunci condu­cea Mânăstirea Sihăstria, a văzut diamantul neșle­fu­it din sufletul tânărului neofit. Când, în anul 1948, i s-a încredințat conducerea Mânăstirii Slatina, pen­tru a ridica acolo o obște model, părintele Cleopa l-a luat cu el. Avea doar un an de mânăstire și toată viața înainte. “Când intri la mânăstire”, avea să spu­nă părintele Proclu, “ești ca o cără­mi­dă cu colțuri, iar prin mânăstire încep a se roade colțurile. Când te ocărește cineva, dar nu te-ai mâniat, înseamnă că s-au mai ros din colțuri. Atunci vine călugărul la o pace duhov­nicească, când s-au ros toate colțurile. Atunci nu te mai tulburi și nu mai dorești veacul acesta”.

Cu părintele Cleopa, la Mânăstirea Slatina

Patriarhul Iustinian și pă­rin­tele Cleopa au vrut ca Sla­tina să fie un model pentru monahismul moldovenesc, în particular, și pentru cel româ­nesc, în general. Mari oameni ai bisericii au ucenicit aici, pe lân­gă părintele Cleopa – Pai­sie Olaru, Da­niil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Antonie Plămădeală, An­drei Scrima, toți au trecut, la un mo­ment dat din viață, pe la Slatina. În afara mânăstirii, vremurile erau tulburi, dar înăuntru dom­neau pacea și dragostea. “Puteai să ai o mie de călugări ca cei de la Slatina, te sim­țeai cu ei ca și cum ar fi fost unul sin­gur”, avea să spună peste ani părintele Proclu despre iubirea care domnea între monahii strânși în jurul părintelui Cleopa. Iar între ei, părintele Proclu strălucea. Duhovnicul și starețul său, părintele Cleo­pa, avea să scrie în recomandarea pentru călugărie, că era “cel mai duhovnicesc din­tre frații Sfin­tei Mânăstiri, foarte as­cul­tător, râvnitor și harnic, un exemplu de smerenie și ascul­ta­re”. Pe 17 Noiembrie 1951, părintele Proclu Nicău era tuns în monahism la Mâ­năstirea Slatina de Mitro­politul Sebastian al Moldovei. Nu va avea prea mult timp să se bucure în liniște de călugărie, pentru că politrucii de la București urzi­seră un plan pentru “armata în negru a Patriarhului Iustinian”, cum îi numeau ei pe călugări. Pe părin­tele Cleopa l-au arestat și chinuit, astfel că, după eliberare, a fost silit să se retragă în munți pentru doi ani. Va reveni în 1954. Cinci ani mai târziu, Mânăstirea Slatina era lovită de celebrul decret antimonahal 410. Obștea va fi risipită, unii dintre monahi vor ajunge în închisori. Părintele Proclu a trecut prin toate aceste încercări ca tânăr călugăr. Știa că autoritățile comu­nis­te pot închide mânăs­ti­ri­le, dar nu și cerul. Spre cer va căuta, plecând în munți să se sihăstrească. Dorul copilă­riei se împlinea. La început a pustnicit doar în perioadele când și părintele Cleopa a făcut-o, cu binecuvân­ta­rea acestuia. Stătea un timp, apoi revenea în ob­ște. Când dorul după pacea rugăciunii neîncetate l-a biruit, nu a mai revenit în obște, pierzându-se cu totul în codrii Neamțului. “Iubeam foarte mult liniștea, singurătatea, pădurea. Mi-era drag să merg pe munți, să mă rog singur, să urmez calea pustnicilor”.

Singur

E noapte, e iarnă, omătul e așezat în ziduri te­mei­nice. Nicio șoaptă nu răzbate în bordeiul pe care părintele Proclu și l-a săpat în munții din preajma Mânăstirii Sihla. E cu desăvârșire singur, doar el și Dumnezeu, așa cum a visat dintotdeauna. Nu-l știe nimeni unde e și ce face, doar părintele Cleopa, duhovnicul lui de la Sihăstria, pe care-l vede când și când, pentru sfat și spovadă. Pravila dată de părintele Cleopa era să se roage neîncetat, de când deschidea ochii dimineața și până când ațipea, mult după miezul nopții. Tot timpul mintea trebuia să stea ațintită la Dumnezeu. Când obosea, făcea metanii, sau citea puțin din Pateric. Adesea, în toiul nopții, când iarna astupă orice mur­mur al pădurii, simțea că nu mai poa­te. Că mintea i se risipește ca fumul, ispitită de demon să se întoarcă în lume. Așa că își lua un toiag, câteva chibrituri, Psaltirea, în straiță, și pleca în adâncul codrilor. La lumina lunii, pe nesfârșitul alb al zăpezilor, putea să se scufunde, din nou, în rugăciunea lui Iisus. Îl ajuta mer­sul pe jos noap­tea, fără nicio țin­tă, doar să bată că­ră­rile neumbla­te, frate cu fiarele, uitat cu desăvâr­șire de oameni. Când obo­sea, se rezema de o buturugă, făcea un mic foc la piciorul bradului și ați­pea puțin. Se trezea întremat și, ade­sea, rugăciu­nea continua de la sine, semn pre­ves­titor al co­bo­rârii ei în inimă. “Așa colindam zile și nopți în șir, prin păduri neumblate decât de cerbi și de căpri­oa­re. Apoi mă întor­ceam la bordeiul meu”. Uneori, foa­mea îl chinuia aprig și atunci își spu­nea: “Voi mânca, dar nu chiar acum. Să citesc oleacă la Psal­ti­re, să zic o rugăciune, cât de mică”. Și, lu­crând rugăciunea, foamea apunea, ca și ce­le­lalte ne­voi ale trupului. “Când slă­beam, muiam un pos­mag în apă și mă întăream”. Nevoința aceasta aspră, izvorâtă din cel mai fierbinte dor după Hristos, un dor mai rar de găsit chiar și printre călugări, însoțită cu învecinarea și contemplarea zidi­rii lui Dumnezeu, i-a curățit inima de pa­timi, iar în adâncul ei a ajuns să între­vadă lumina harului. Încet, așa cum vedea că se topesc zăpezile la soarele primăverii, Duhul Sfânt a ajuns să-i umple rugăciunile.

Glasul Maicii Domnului

Era într-una din încleștările lui zilnice cu gân­du­rile necurate aduse de demoni. Spunea rugăciu­nea lui Iisus, merindea cea de toate zilele a sufle­tului lui, dar nu biruia, capul începuse să îl doară, așa că a alergat cu gândul la Preacurata. Și atunci, din îndârjirea cu care lupta cu gândul rău, a văzut aievea deasupra lui un voal alb și a auzit un glas, glasul Măicuței – “Bun lucru ceri, dar să știi că tu însuți îi atragi pe diavoli asupra ta, prin păcatele tale”. Și de la glasul acesta, liniștea s-a coborât în sufletul lui, și luni de zile a petrecut, apoi, în ea, netulburat de ispite. “Dumnezeu dă bu­cu­riile aces­tea duhovnicești, mai ales în timpul nop­ții. Atunci e o liniște minunată și atunci Duhul Sfânt îți aduce umilință, smerenie, dacă păzești mintea de la a gândi la acestea pământești. Sunt unele dăți, când simți cum Duhul Sfânt îți adună mintea din împrăștiere și ți-o duce în inimă și aco­lo zici rugă­ciunea lui Iisus. Și atunci ai o adâncă smerenie, iar Duhul Sfânt îți poate lua sufletul și simți că te-a dus în rai, te simți ca în fața lui Dum­nezeu. În timpul acela, nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu. Atunci înțelegi că Duhul Sfânt te povățuiește și înțelegi toate tainele lui Dum­nezeu. Și se întâmplă că, în timpul acesta, cât ai lucrarea aceasta, poți să stai trei, patru zile, chiar și o săptămână, și chiar mai mult, și în tot acest timp nu te luptă nici somnul, nici foamea. Și n-ai mai vrea să auzi de veacul acesta. Acele bucu­rii le-ai spune cuiva, dar nu se aseamănă cu aces­tea pământești, niciodată nu se pot explica. Te poate înțelege doar cel care a mai avut astfel de bucurii”.

“Dă-i, Doamne, lacrimi, și moșneguțului cela”

Anii s-au așternut peste el, ca neaua peste codrii în care se ascunsese. Încet, cuptorul ispitelor s-a răcit, iar albeața Duhului i-a pătruns inima.    “Duhul Sfânt atâta-i de bun și milostiv! Îi prea bun!” le spu­nea la bătrânețe, celor care veneau să îi ceară sfatul. Poate că Duhul însuși, pe care l-a ascultat și dorit toată viața, i-a poruncit să lase adâncul codri­lor și să coboare mai aproape de lume. Și unde să se în­toar­că, dacă nu în apropierea satului natal, aco­lo de unde începuse totul, de unde urcase pentru prima dată să întâlnească sihaștrii? Cercul vieții sale se în­chidea. Data exactă când s-a așezat într-o chilie sme­rită, din apropierea satului natal, Mitocul Bălan, nu am aflat-o. Dar e limpede că, după revoluția din 1989, oamenii au început să îl caute, făcând cărare spre căsuța lui. I-a primit cu multă smerenie și cu o nesfârșită dragoste. Preot nu a fost niciodată, dar sfaturile pe care le-a dat îl așează în ceata de aur a marilor povățuitori ai ortodo­xi­ei. Jurnalistul Andrei Vlădăreanu l-a în­tâl­nit acum opt­spre­zece ani. A fost să-l cau­te la chilia lui cu gândul să-i ia un interviu. “Părintele Proclu trăia la marginea sa­tu­lui Mitocul Bălan, într-un fel de colibă. Era mic de statură, când l-am văzut a fost de parcă m-aș fi în­tâlnit cu Sfântul Sera­fim de Sarov. Avea bu­nă­tatea Sfântului Se­rafim. Cu senti­men­tul ăsta am rămas până astăzi, atâta bucurie mi-a rămas în suflet. Părin­te­le ne-a primit înăuntru și s-a așezat pe un fel de laviță. Îmi amintesc că stătea pe lavi­ța aceea, iar eu, în fața lui, ghemuit mic, jos. Pur și simplu nu am putut să mă așez lângă el, asta am simțit. Impunea, deși era foarte blajin, ca orice om sfânt. Dacă ar fi fost duhovnic (ceea ce el nu era, a rămas toa­tă viața sim­plu monah), mi-ar fi fost extraor­dinar de ușor să mă spovedesc la el. I-aș fi putut spu­ne orice păcat, chiar și în detaliu, fără să am acea strângere de ini­mă, că m-aș rușina în fața lui. Și asta cred că au simțit toți cei care i-au trecut pragul chiliei. Tot timpul cât am vorbit, ne-a spus că el trebuie să se gândească doar la pă­ca­tele lui. Con­cen­­tra­rea aceasta la propriile lui greșeli îl făcea să nu aibă acea poziție de jude­că­tor, de inchizitor, în fața căruia în­cepi să te dezvi­no­vățești. Știți că sunt cazuri la spovedanie când, în fața anumitor du­hov­­nici, încerci să nuanțezi păcatele, ca să scapi de acuzator. La părintele Proclu am avut, culmea, sen­ti­mentul invers – aș fi vrut să îi spun cât sunt de păcătos, pentru că el te ajuta mult să îți deschizi sufletul. Atât de frumos mi-a vor­bit… Întâlnirea cu el a fost atât de puternică, încât mi-a ră­mas pentru totdeauna în inimă, deși au tre­cut de atunci aproape optsprezece ani. Mi-a rămas ima­ginea lui, accentul lui mol­do­ve­nesc și faptul că, la plecare, mi-a spus să mă rog pentru el și să spun: «Dă-i Doamne lacrimi și moșneguțului cela!» Atât a cerut! Doar lacrimi, nimic altceva”.

De la acea întâlnire, Părintele Proclu Nicău a mai trăit unsprezece ani, răstimp în care a ascultat mărturisirile a mii de pelerini care l-au căutat. Mulți au devenit preoți, unii s-au călu­gărit, astăzi e cinstit de tot poporul român, sfaturile sale s-au publicat în multe volume. Părintele a iubit mult un sfânt al Filocaliei, pe Isaac Sirul. Îl citea adesea în pustiu. Când a trecut la Domnul, într-o zi de sâmbătă, pe 28 Ianuarie 2017, biserica îl săr­bă­torea chiar pe sfântul lui iubit. Cred că s-au în­tâlnit în cer și se bucură acum împreună de Hristos.