Pe urmele părintelui ARSENIE BOCA – PRAZNICUL DE LA SĂLIŞTE

– 80 de ani de la o sărbătoare cum n-a mai fost –

Satul sfinților

Sălişte sau Magna Villa Valachialis – „ma­­­rele sat al va­la­hi­lor”, cum e numit în documentele din vea­cul al 14-lea – a fost cândva satul oierilor ştiutori de carte, căci în Capitala spirituală a Mărginimii Sibiului – cum i se spune ade­sea – este atestată do­cu­mentar de la 1616 cea mai veche şcoală a româ­ni­lor, după cea din Şcheii Braşovului.

Când ajung în locurile copilăriei mele, în inimă îmi răsună întreba­rea poetului: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt copiii şi bă­trâ­nii care um­pleau biserica la zi de sărbătoare, îmbră­caţi în cel mai fru­mos port ro­mâ­nesc?… Noi, ro­mâ­nii, în ulti­ma sută de ani, uşor, pe nesim­ţi­te, am pă­răsit stra­iele noas­­tre ro­mâ­neşti, cele care ne de­fi­neau ca po­por aparte în acest colţ de lume. As­tăzi se duce o lup­tă apri­gă pentru a fi deposedaţi şi de hai­na noas­tră lăuntrică, cu care am fost îmbră­caţi la Sfântul Bo­tez. „Câţi în Hris­tos v-aţi bo­tezat, în Hris­tos v-aţi şi-m­bră­cat”. Şi „foar­te mulţi ajung la cea mai pri­mej­di­­oasă «li­niş­­te» a nepă­să­rii, la a nu-i mai in­­te­resa pro­blema sufletului şi a mân­tui­rii” – cum ne previne Pă­rintele Ar­se­nie Boca.

Săliştea nu e doar satul oa­me­nilor de ştiin­ţă şi cultură, care au ajuns în Aca­de­mia Ro­mâ­nă, ci şi al Sfinţilor. Nu mai este altă aşezare în ţara noastră, care să fi dat Cerului patru sfinţi trecuţi în calen­da­rul Bise­ricii. Dar ce sunt sfinţii? „Sunt oa­­­meni ca şi noi. Numai că aceş­tia au pus iu­bi­rea de Dum­ne­zeu mai presus de­cât iubirea de mamă, decât iubi­rea de ta­tă, decât iubirea de fiu, decât iubirea de patrie, decât iubirea de pământ, decât iu­bi­rea de lumea asta. Sfinţii, prin ur­ma­re, sunt oameni care au ascultat în­tocmai de Iisus, iubin­du-L pre El mai pre­sus de­cât aces­tea” – ne spune Părin­tele Arsenie.

În secolul 18, Oprea Miclăuş din Să­liş­te, Ioan Vâr­vorea din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel au ştiut să lupte şi să moară, măr­turisind ade­vă­rul drep­tei cre­din­ţe în Iisus Hris­tos. Au sfârşit ca muce­nici în în­chi­soarea de la Kufstein – Aus­tria şi sunt prăz­nuiţi la 21 octom­brie. Cu­viosul Gheor­­ghe (1730-1806) din Să­liş­te, stare­ţul de la Cer­nica şi Căldăru­şani, a înnoit via­ţa călu­gă­reas­că din Ţara Ro­mâ­nească în duh isi­hast, la cum­păna veacu­rilor 18 şi 19. E sărbă­to­rit la 3 decembrie şi moaş­­te­le sale sunt cin­stite de cre­dincioşi la Mâ­năs­ti­rea Cernica, de lângă Bu­cu­reşti. Din ace­eaşi fa­milie duhov­ni­cească a fost şi Procopie Picu Pătruţ (1818-1873), că­lu­gă­rul genial – poet, dramaturg, minia­tu­rist, im­no­graf, caligraf –, ale cărui versuri şi cân­tări bisericeşti s-au răspândit până în Munţii Apuseni şi până depar­te, în Moldova.

Părintele Boca, la „Săliştea Athosului”

În primăvara lui 1939, tânărul diacon Zian Boca a fost pentru trei luni la Muntele Athos, unde a fost găzduit la Chilia „Sfântul Ipatie” – Săliştea Athosu­lui –, aşezământul athonit al călu­gă­rilor din Măr­gi­ni­mea Sibiului, care îl avea stareţ pe Iero­schi­mo­nahul Teo­dosie Domnariu din Sălişte, cel care în 1934 a dăruit comu­nei sale natale o icoa­nă ma­re şi frumoasă a Maicii Domnului cu Pruncul, pictată pe lemn la Sfântul Munte, aşezată pe tetrapodul bise­ricii mari, cu hramul „Înălţarea Domnului”.

La Athos, Zian Boca s-a împrietenit cu ieromo­na­hul Dometie Trihenea (1909-1986), fiu de oieri din Tilişca, sat aflat la patru kilometri de Sălişte, plecat de la vârsta de 13 ani în Muntele Sfânt, unde a ajuns un călugăr îndu­hov­­nicit, căutat şi iubit. Din 1965, a fost timp de zece ani stareţ al Mânăstirii Zografu, de pe Mun­tele Athos, zidită de Şte­fan cel Mare şi Sfânt. E sin­gurul monah român ales egu­men al uneia dintre cele 20 de mari mânăstiri atho­ni­te. Des­pre tînărul ieromonah Dometie Trihenea, Părintele Arsenie Boca îşi amintea că l-a găsit într-o zi plân­gând în chilia sa. S-a mirat, pentru că era o fire senină, mereu cu ochii plini de lumină.

„– Ce s-a-ntâmplat?

– M-a părăsit Dumnezeu. De doi ani nu mai am niciun necaz.

Cine mai gândeşte astăzi aşa?!”

Întors în ţară, diaconul Zian Boca s-a închinoviat la Mânăs­ti­rea Brâncoveanu de la Sâm­băta, unde a fost călu­gă­rit cu numele Arsenie, în 1940. Era a­tunci primul şi singurul călu­găr al aşeză­mân­tului mo­na­hal de la poalele Munţilor Făgăraş. Şi iată că fraţii din Sfântul Mun­te, cu care a rămas în le­­gă­tură, călu­gării Dometie şi Gherontie de la „Sfân­tul Ipa­tie”, mâ­naţi de dorul de neam şi ţară, vor să-i vină în aju­tor şi să i se alăture. După ce a cerut binecu­vân­­tarea şi pă­re­rea Înalt-Prea­sfin­ţitului Nicolae Bă­lan (1882-1955), Mi­tro­politul Ar­dea­lului (1920-1955), sub a că­rui as­cul­tare se afla, Părintele Arse­nie le tri­mite prietenilor atho­­niţi o scrisoare care s-a păstrat, în care le spune fără ocol ce i-ar aştepta deosebit faţă de Sfântul Munte, dacă ar veni la Sâmbăta:

„Ar fi slujbă la biserică, după rân­du­iala din Sfântul Munte, fără nicio schim­bare.

N-ar mai fi femei în slujba mâ­năs­tirii, afară de lucrul câmpului, vara.

Aţi fi în ţară la voi, ceea ce cred că nu e puţin.

Dacă însă preţuiţi Grădina Maicii Dom­nului mai mult decât orice altă ocro­ti­re, mai răbdaţi puţin pe loc şi rămâneţi în Sfântul Munte – că eu în locul vostru n-aş ieşi de acolo. Îmi pare rău că n-am rămas şi eu acolo.

Deci, pomeniţi în rugăciunile voastre pe Arsenie păcătosul şi cereţi mila lui Dumnezeu pentru noi.

Cu toată duhovniceasca dragoste, Arsenie”

Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi

„S-a aflat că vine să slujească părintele Arsenie”

În autobiografia pe care a scris-o în 1945 în arestul Siguranţei din Râmnicu-Vâlcea, Părintele Arsenie dezvăluie că în iarna lui 1941-42, s-a trezit la mânăstire cu o avalanşă de oameni, fiecare cu necazul lui. Aşa s-a văzut nevoit să primească preo­ţia şi misiunea propovăduirii lui Dumnezeu între oameni. Fiind el cel căutat de oameni, a avut liber­tatea să spună fiecăruia adevă­rul în faţă. Mulţumită marelui dar de la Dum­nezeu, acela de a şti ce e în sufletul omu­lui, ce a făcut în viaţa sa, ce a greşit, cum a pă­cătuit şi ce ar putea să i se în­tâm­ple, îl pu­tea îndruma pe fiecare, îi dădea lea­cul pentru vinde­carea sufletească şi trupească.

În Ianuarie 1944, în timpul celui de-al doilea răz­boi mondial, într-o vre­me de cumpănă pentru popo­rul român, Mi­tropo­li­tul Nicolae Bălan îi cere Pă­rin­­telui Arse­nie să meargă şi să slu­jeas­că în mai multe oraşe şi sate, pentru a întări credinţa oame­nilor. La praznicul Sfin­ţi­lor Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Gri­gore Teolo­gul şi Ioan Gură-de-Aur –, duminică, 30 Ianuarie 1944, a sosit la Sălişte, unde a slujit Sfân­ta Litur­ghie, alături de colegul său de la Aca­de­mia „Andreiană” din Sibiu, preotul Oc­ta­vian Flu­cuş, şi de ceilalţi preoţi din Sălişte: Dumitru Borcia şi Ioan Isacu.

Tudor Iosof (1932-2013) din Sălişte era atunci copil de biserică, adică îi ajuta pe preoţi la slujirea în altar. Ne-a lăsat o mărturie cu ochii copilui care în ianuarie 1944 avea 11 ani:

„S-a aflat că de Praz­­nicul Sfinţilor Trei Ierarhi vine să slu­jeas­că la Bise­ri­ca Mare din Sălişte, Pă­rin­tele Ar­se­nie, de la Mânăstirea Sâm­băta. Biserica a fost neîncăpătoare. Era lu­me ca la Paşti, la Praz­ni­cul Învierii. Pă­rin­tele Arsenie a ţinut pre­dica de sus, din am­von, ca să-l vadă şi să-l audă toţi credin­cioşii. În predica sa a citat şi pe Sfântul Efrem Sirul, de care atunci am auzit prima dată.

După Liturghie, Pă­­rin­te­le Arsenie a ple­cat împreună cu două femei şi un copil de 5-6 ani, la ca­sa lor din Folteşti. Eu m-am luat după ei. Din dis­cuţia celor două femei cu Părintele Arsenie am înţe­les că cel mic era bolnav, că suferea de ceva. Şi am văzut că pe drum Părin­tele Arsenie îi ţinea mâna pe burtă”.

Mii de credincioși, din 41 de sate și orașe

Cu acea ocazie, un credincios care făcea parte din „Oastea Domnului” a publicat un articol în ga­ze­ta Lumina Satelor, intitulat Praznicul de la Sălişte:

„În Sălişte au fost martori câteva mii de credin­cioşi, veniţi din 41 de sate şi oraşe, la una dintre cele mai binecuvântate întâlniri duhovniceşti. Biserica cea mare a Săliştei n-a putut cuprinde pe toţi râv­nitorii de auzirea cuvântului lui Dumnezeu, ci a tre­buit să aşezăm un megafon prin care vorbirea să poată fi auzită şi de cei de afară.

La chemarea pe care am făcut-o pentru ascul­tarea cuvântării Părintelui Arse­nie, au venit fraţii din următoa­rele ora­şe şi sate: Sibiu, Sibiel, Slimnic, Ocna Si­bi­u­lui, Săsăuş, Sâmbăta de Sus, Luţa, Lu­di­şor, Cinc­şor, Calbor, Craiova, Galeş, Mer­ghin­deal, Jibert, Braşov, Făgăraş, Galaţi-Fă­gă­raş, Voila, Voivodeni, Tilişca, Deal, Că­pâl­na, Rod, Hâr­seni, Pojorta, Vlădeni, Şona, Drăguş, Bo­deşti-Vâlcea, Cârţişoara, Vale, Aciliu, Gura-Râului, Şu­gag, Ra­hău, Miercu­rea, Ungurei, Ca­cova, Bu­­cium-Fă­găraş, Râm­nicu-Sărat şi Sălişte.

După Sfânta Liturghie, slujită de un mare sobor de preoţi, (…) a luat apoi cuvântul Părintele Arsenie, care, timp de o oră, a ţinut ascultătorii aţintiţi asupra marilor adevăruri ale Cuvântului lui Dum­ne­zeu, grăite de proroci pentru zilele noastre. După masă, biserica s-a umplut din nou pentru adunarea Oastei. Cânte­cele răsunau din mii de piepturi, stăpânea o mare bu­cu­rie în toate inimile, sim­ţeam cu toţii re­văr­sa­rea de Duh şi de dar ceresc asupra noas­tră. Cu toate că era ho­tă­rât să nu mai vor­beas­că şi după masă, Pă­rin­tele Arse­nie s-a urcat din nou în am­­von şi a vorbit în chip îngeresc.

Bucuriile de la Sălişte vor fi povestite mul­tă vreme de către cei care au luat parte la ele.”

„Iubiţi-i pe preoţi…”

După trei săptămâni, duminică 20 Fe­brua­rie 1944, Părintele Arsenie a slujit şi a predicat la Ca­tedrala Mitropolitană din Sibiu. Un in­forma­tor al Siguranţei a lăsat urmă­toarea notă:

„Duminică 20 Fe­brua­rie, Mitropolia din Sibiu a fost trans­for­ma­tă în loc de pelerinaj, ea do­ve­din­du-se neîn­că­pă­toa­re pentru marele nu­măr de cre­din­cioşi şi «os­taşi ai Domnu­lui» ve­niţi din diferite părţi ale Ar­dealului, pentru a asculta pre­dicile călu­gărului Arsenie Boca de la Mânăstirea Brâncoveanu.

Din cuvântarea ţinută de că­lu­gărul mistic, la adunarea care a avut loc Duminică după masă în catedrală, reţinem următoarea frază:

– Iubiţi pe preoţi acum, pâ­nă-i mai aveţi în mijlocul vostru, căci va veni o vreme când nu-i veţi mai avea…

Această frază enigmatică a provo­cat multă nedumerire în rândul lumii laice”.

Dar enigma şi nedumerirea s-au dez­legat după şap­te-opt luni, când Ro­mânia a fost ocu­pată de ar­mata sovie­tică şi ro­mâ­nilor le-a fost impus re­gi­mul dictatorial comunist. Între anii 1945 şi 1964, peste două mii de preoţi au fost arestaţi şi arun­caţi în închi­soa­re. Prezi­ce­rea părin­telui Arsenie s-a îm­plinit.

Dar părintele Arsenie n-a fost doar atunci, în Ianuarie 1944, la Sălişte. Mai­ca Paveli­da Munteanu, actuala sta­reţă a Mânăstirii Prislop, mi-a spus că a fost cu Părintele Arsenie la Schitul Foltea, de lângă Sălişte, în 1948, cu un grup de tineri care voiau să trăiască creştineş­te. Multe dintre fetele de atunci au ajuns călugăriţe la Prislop şi în alte mânăstiri.

La Drăgănescu, nu departe de Bucureşti, unde Părintele Arsenie a pictat bi­se­rica „Sfântul Nico­lae”, timp de 20 ani, a zis unora din părţile Sibiului:

– Mergeţi, mă, la Sălişte, la Schitul Foltea! Şi chiar dacă găsiţi biserica închisă, puneţi-vă pe prag şi rugaţi-vă, ziceţi un Tatăl nostru, că acolo a co­bo­rât Maica Domnului de atâtea ori!

Liturghia din pădure

Între copiii care au fost la Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi din 1944 se afla şi Paraschiva Popa (1932-2020) din Sălişte. Într-o zi de vară, la praz­nicul Sfântului Ilie – Prorocul de foc, cum îl numea Pă­rintele Arsenie –, tanti Chiţa mi-a făcut următoa­rea măr­tu­risire:

„Părinţii mei – Iosif şi Ana – au fost foarte cre­dincioşi. Mama era de aici, din Sălişte, tata de la Orăştie. Bunica din partea mamei ne îmbia mereu la rugăciune şi ne punea să facem mătă­nii. În vara lui 1948, când am terminat ultimul an la Şcoala de Menaj din Să­liş­te, am fost într-un pe­le­ri­naj la Sâm­băta, la Mânăstirea Brânco­vea­nu, cu mai mulţi oameni din Sălişte. Sfân­ta Liturghie a avut loc la Altarul din pă­dure. În timp ce Părintele Arsenie pre­di­ca – avea o voce puternică de ră­suna pădurea –, mulţi oa­meni din jurul meu plângeau. Unii chiar în ho­hote. Mie nu-mi venea să plâng şi mi-era ruşine. Am luat puţină rouă de pe iarbă şi mi-am dat cu degetul pe obraz.

Părintele era înalt şi zvelt, cu părul negru, lung. După ce slujba s-a sfârşit, a zis ca tinerii să rămână, că vrea să le vorbească. Când a coborât de la Altar a venit la mine şi mi-a zis: Ce-ai mai plâns, mă fată, mă! Ai plâns aşa de tare! Toţi tinerii s-au strâns în jurul său. Erau mai mult fete. Şi a trecut pe la fiecare şi i-a zis câteva cuvinte. Fie despre ce a făcut, ca să nu mai facă, fie despre ce ar fi bine să facă mai departe în viaţă. Era înainte-văzător. Mie mi-a zis: Tu eşti orfană, eşti necăjită, te duci la Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea, cu fe­te­le de acolo. Eu nu pleca­sem de-acasă cu acest gând. Şi în ziua aceea mi-a dat o scri­soare de reco­man­da­re. I-am spus mamei că plec la mâ­năs­tire, că aşa m-a îndemnat Pă­rin­tele Arsenie, şi a zis mama: Dacă tu vrei, du-te. De la Sălişte am plecat la Mânăstirea Bistriţa.

Acolo am lucrat la atelierul de co­voare, unde m-a luat sub aripa ei o călugăriţă bătrână, Maica Capitolina. Dimineaţa şi seara mer­geam la slujbă, la biserică, unde citeam bine la strană, pentru că de mică am citit şi aici, la Sălişte. Doi ani am învăţat la Seminarul Monahal de la Bistriţa. Erau multe fete orfane între cele 200-250 de eleve. Dar a venit ziua când regimul comunist a închis seminarul. Fetele au fost trimise la alte mâ­năs­tiri, la Hurezi, Tismana şi Ţigăneşti. Eu am mers la Tismana, unde am înfiinţat atelierul de co­voa­re. După doi ani am ajuns la Ţigăneşti, unde n-am stat mult, pentru că mânăstirea s-a desfiinţat. Fetele care nu fuseseră călugărite au fost trimise acasă.

În 1953, m-am întors la Sălişte, la casa părin­teas­că, unde o aveam pe mama. Am fost angajată la biserica mare, unde am cântat la strană şi la cor. Unde era nevoie de mine, acolo mergeam. Şi la biserica din Grui, şi la cea de pe Brata, ori la Schitul Foltea. Urcam pe jos. Nu erau maşini atunci. După ce Părintele Arsenie a plecat, în noiembrie 1948, la Prislop, în Ţara Haţegului, în februarie 1949, de la Sâmbăta a venit la Schitul Foltea iero­monahul Mihail Purdescu (1906-1986). Fuse­se preot de mir, preot celib, de felul său din satul Bră­det, judeţul Gorj. În 1945, se alăturase Părintelui Arsenie la Mâ­năs­tirea Brâncoveanu, unde a fost călugărit. În 1949, pe 14 septembrie, la praznicul „Înăl­ţării Sfintei Cruci”, am fost cu Părintele Mi­hail la Mâ­năstirea Prislop când au fost călu­gă­riţi tinerii Ste­lian Manolache – viitorul iero­monah Dometie (1924-1975) şi Leonida Plă­mădeală – viitorul iero­mo­­nah Antonie (1926-2005), Mitropolitul Ardea­lului (1982-2005). Amândoi studiaseră la Facul­tatea de Teologie din Bucureşti. Erau dintre acei tineri care participaseră la taberele duhovniceşti pe care Părintele Arsenie le organizase în 1946 şi 1947 la Sâmbăta. Şi rămăseseră apropiaţi de duhovnicul lor sfânt. Mulţi prieteni şi cu­nos­cuţi ai lor au fost la acel hram. Ce bucuroşi erau ei că îşi vor închina viaţa slujirii lui Dum­nezeu, ca monahi! Pă­rintele Mihail Pur­descu a fost naş de călugărie lui Dometie, părintele Arsenie Boca, lui Antonie.

La Schitul Foltea, Părintele Mihail slujea fru­mos, cânta dumne­ze­ieşte. Făcea slujbe fără să ia niciun ban. Venea lume foarte multă. Nu lua bani de la nimeni. Primea doar ceva de mâncare. Părin­te­le Mi­hail a adus o femeie pă­că­toasă pe calea cre­din­ţei şi vieţii creştineşti. Şi femeia asta venea des la Foltea şi-l ajuta. Şi i-au găsit pricină ca să-l dea afară şi să-l alunge de la schit, în 1956. Diavolul nu doarme. Părintele Arsenie a venit atunci la Foltea, când încă slujea Părintele Mihail, căci ştia de neca­zul lui, că va fi îndepărtat pe nedrept. Şi a vrut să-l îmbărbăteze.

Părintele Mihail a trăit ultimii săi ani tot în Mărginimea Sibi­u­lui, în satul Rod, unde cei care au aflat de darurile cu care l-a în­zes­trat Dumnezeu l-au căutat pentru rugăciune şi îndrumare. În 1985, când a plecat la Domnul, l-au luat măicuţele de la Mâ­năs­tirea Râ­meţ şi l-au înmormântat aproa­pe de Pă­rintele Dometie.

Prin 1980, Părintele Arsenie fost din nou la Să­lişte. A urcat şi la Foltea. Atunci a zis:

– Când în mânăstirea aceas­ta se vor nevoi iarăşi călugări, va fi aproape sfârşitul.”

*

Fericiţi sunt cei în inima cărora s-a aprins iu­bi­rea-lumină a lui Hristos. Să ne bucurăm de mărturia celor care i-au întâlnit şi să ne folosim de cuvintele de mân­tuire pe care cei aleşi ni le-au lăsat. Nu sun­tem singuri. „Iisus e Prietenul nostru. Sin­gurul care ne rămâne credincios şi nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult: e Sfânta noastră Îm­păr­tăşanie cu desăvârşirea”.