Calendarul cu furnici

• Nehotărât între 28 și 29 de zile, între „când frig, când soare”, Februarie este cea mai nestatornică lună din calendar! Țăranii români îi spuneau „Fluierică”. Și cum singurul loc în care stă cuminte și nemișcat sunt amintirile din anii copilăriei, vă poftim la o călătorie în vremurile de atunci •

Ora de iarnă

Mai demult, timpul meu era măsurat cu un ceas de hârtie. Croit dintr-un carton mai tare şi legat cu o sforicică la încheietura mâinii stângi, îl purtam cu mare atenţie, cu mâneca suflecată, ca să fie văzut şi de alţii, nu doar de mine. N-avea ore şi minute. Pe cadranul lui rotunjit cu foarfeca erau desenate doar două pene, una mai lungă şi alta mai scurtă. Pana mai lungă ajungea cam unde ar fi ora şase la un ceas obişnuit, iar cea mică se pierdea în direcţia opusă, în apropierea unui nor de fulgi desenaţi cu culoare albastră. Ceasul meu trebuia să-mi arate doar când vine iarna. De asta a şi fost făcut aşa de către tata, într-o dimineaţă în care l-am zăpăcit întrebându-l de nenumărate ori cât mai este până la prima ninsoare. Mi-a explicat apoi tacticos, cu răbdare multă, că atunci când şi pana mare va ajunge între fulgi, sigur va veni prima zăpadă. Şi atunci m-am liniştit brusc şi am în­ce­put să aştept. O zi, două, trei, poate mai multe, nu mai ştiu acuma. Seara, îmi agăţam ceasul în cui, lângă mănunchiul de busuioc de deasupra patului, dimineaţa, îl luam şi Buna mi-l lega la loc, la mâna stângă, nu prea strâns ca să nu mă doară mâna, dar nici prea larg ca să-l pierd.

Cât era apoi ziua de lungă, mă uitam din când în când la el, dar, culmea, penele lui rămâneau me­reu încremenite. Uneori, mă sculam noaptea şi mă ridicam în picioare în pat ca să mă uit la cadranul lui luminat de flăcările molcome ale focului din sobă. Alteori, stăteam minute în şir privindu-l fără să clipesc, cu gândul naiv că, poate-poate, dacă nu închid ochii o vreme mai îndelungată, se va mişca şi pana aceea către fulgii albaştri. Mă chinuiam aşa, până când îmi curgeau lacrimi. Degeaba! Numai că din ziua în care minunea s-a întâmplat, adică de atunci de când a nins prima oară în acel an, sania și derdelușul, jocurile cu zăpada, îngerii de gheață m-au făcut să uit de ceasul de carton. Nu mai aveam nevoie de el, nu mai aveam ce aștepta, bucuria albă și pufoasă era la doi pași făcuți peste pragul casei.

Un pumn de soare

Dar așa cum se întâmplă cu toate cele ale vieții, după câteva săptămâni de iarnă, parcă mă săturam și de atâta zăpadă și mi se făcea dor de soare și căldură. Așteptam cu nerăbdare să dau jos cojocelul și broboada de lână care mă îngreunau la joacă. Primăvara venea însă doar atunci când voia, nu când aveam eu chef. Am știut însă că tata, care le știa pe toate, mă va lămuri și cu venirea primăverii. Și el m-a ajutat în felul lui șugubăț și năstrușnic. „Întinde mâna stângă către mine!”, mi-a zis într-o zi. „Acuma strânge mâna pumn. Uită-te la ea și vezi că deasupra, acolo de unde încep degetele, ai niște delușoare și niște văi”. Mi-am sucit mâna pe-o parte și alta, până când am văzut delușoarele și văile de care vorbea tata, ale mele fiind mult mai blânde și rotunjite decât ale lui, care erau mari și adânci, cu oasele bine de­se­nate pe sub piele. Apoi mi-a spus că fie­care deal și fiecare vale înseamnă câte o lună din ca­lendarul anului și a înce­put să mi le înșire și să mă învețe ordinea lor. Cu arătătorul mâinii drepte, atingeam primul delușor de pe pumnul strâns al mâinii stângi și știam că e luna Ianuarie. Prima vale e Februarie, al doilea delușor e Mar­tie. Și tot așa, până în dreptul degetului mic, câte un delușor și-o vale, care însem­nau câte o lună din prima parte a anului. O să mă întrebați acum ce are asta de-a face cu primăvara, așa cum m-am întrebat și eu, uitându-mă cu o oarecare neîncre­de­re la tata, bănu­in­du-l că vrea să mă păcălească. Și-am să vă dau explicația cu care mi-a în­chis gura. Mi-a poves­tit că primăvara este adusă în lume de furnici, că soarele nu îndrăznește să încălzească lumea decât atunci când le vede pornind una după alta în șiruri nesfârșite pe cărări. Și mi-a mai spus că dacă vreau să vină pri­mă­vara mai repe­de, trebuie să caut musai o furnică și s-o pun pe mâna mea, pe delușorul care înseamnă Ianuarie și s-o las să treacă, s-o ajut, ca să nu se rătăcească, s-o împing de la spate ușurel, ca să ajungă apoi în vălișoara care ține de luna Fe­bru­arie și s-o fac să treacă și peste delușorul lui Mar­tie. Adică, să fac eu un fel de punte pentru ca furnicuța să se poată mișca mai ușor. Să fiu eu cu mâinile mele puntea pe care primăvara avea să vină mai repede.

Zile în șir am căutat fur­nici. Bineînțeles că n-am gă­sit. Zăpezile erau neatinse încă de vântul primăverii, gâ­zele-și dormeau somnul de iarnă sub frunze și rădă­cini. Am mai crescut, dar niciodată n-am găsit furnici în Ianuarie și Februarie. Dar mi-a rămas de atunci un gest copilă­resc, ce are de-a face mai ales cu această a doua lună din an, care este cam nehotărâtă, cu un ochi spre zăpezile nesfâr­șite și cu altul înspre soarele tânăr de pri­mă­vară. Îmi în­tind din când în când mâinile cu palmele des­chise spre soa­re, ca să se șteargă dea­lurile și văile, și cele ale mâi­nilor, și cele ale iernii și-ale vieții, și orice furnică (oricât de mică ar fi), orice gând (oricât de neîn­sem­nat), să poată trece ast­fel mai re­pede puntea spre pri­măvară.

Franți și urmașii lui

Se știe dintotdeauna că Fe­bru­arie este luna mâțelor, când mo­tanii înnebunesc și le chea­mă la plimbare cu miorlăituri gâtuite pe mâțele mi­ro­­no­sițe. Mâțele Bunii, cele lângă care am crescut, dor­meau noaptea în fânul din podul șurii, acolo unde primăvara le găseam, după adevărate expediții de căutare, ascunse împreună cu puii lor, care nu aveau ochii deschiși. Dimineața, când Buna intra în grajd să le mulgă pe Matrona, bivolița cea blândă, și pe vaca Suruca, mâțele coborau și așteptau răb­dă­toare, înșirate la ușa grajdului, să capete și ele lapte proas­păt muls. Știu sigur că nu lipseau în nicio dimineață, pentru că așteptam și eu, în rând cu ele, să-mi ceară Buna cana albastră de lut. Buna ședea pe scăunașul ei de lemn și mulgea. Țârâitul ascuțit al laptelui care cădea în doniță se îngroșa, după cum creștea spuma albă. Când era cam la jumătatea mulsului, mă chema: „No, hai!”, și atunci intram în aerul cald din grajd, îi întindeam cana și mi-o umplea cu lapte. Cântecul laptelui muls direct în cană era mai ascuțit decât cel din doniță, era la în­ceput ca un greieraș speriat. Creștea apoi și se în­gro­șa, după cum urca laptele în cană, și se făcea la urmă ca un bâzâit de bondar. „Țâne bine cu amândouă mânurile, să nu verși!”, îmi zi­cea. Când era frig tare, îmi încălzeam mâi­ni­le de cana cu lapte. Apoi venea rândul mâțelor să-și primească porția. În timpul zilei, iarna mai ales, se culcușeau în bucătă­rie, pe lângă sobă, cel mai adesea pe ușa deschisă a cuptorului, unde erau învăluite de-o căldură blândă. Dar cum venea seara, plecau „ulicarițele” la plimbare.

Cât a trăit, Buna a avut mereu pisici, nicio­dată mai puțin de patru. Când făceau pui, scăpa de ei, îi împărțea pe la surori și pe la vecine, lăudându-le cum nu se poate mai mult, cum că ar fi cele mai bune prin­ză­toare de șoareci, cum nu s-au mai văzut și pomenit încă pe lumea asta. Așa reușea să țină sub control numărul mâțelor din curte, fără să-și facă păcate omorându-le puii.

Și eu am pisici. De când locuiesc la curte, am mai multe și ele trăiesc într-o adevărată frăție cu cei doi câini. Clanul mâțelor mele a început cu Franți, un motan uriaș, pe care l-am primit cadou într-o seară de iarnă. Adus din Austria, cu peripeții, venit cu certificat de rasă pură și gata botezat, s-a adaptat greu, tare greu, la aerul dâmbovițean. Din două ocheade și trei miorlăituri a cucerit-o însă definitiv pe Moisica, pisica din vecini. Până să facă pui Moisica, Franți a dispărut, poate furat sau poate omorât de stăpânii de porumbei călători, pe care-i pândea ceasuri întregi. Moisica a făcut cu Franți două pisicuțe: Franțușca și Roji. Franțușca, blândă, calină, „de casă”, Roji, nebunatică, nesupusă, plim­bă­reață. După un an, Franțușca i-a făcut pe Mâșkin, Felix, Tița, Baghera, Sașa, Sile, Blondu Soler. Roji i-a avut pe Frănțucă, Sam, Pufana, Ufuc, Bruce, Cio Cio San și Mișca. După ce și nepoatele lui Franți au făcut pui și după ce i-am împărțit la toți prietenii și la prietenii prietenilor prietenilor, lăudându-i peste măsură, după învățătura moștenită de la Buna, pisi­ci­le au fost castrate, iar motanii au devenit mari ama­tori de plimbări și serenade nocturne, mai ales acum, în Februarie, luna mâțelor. Trebuie să recu­nosc însă că pentru a trece cu bine de o zi cenușie, posomorâtă, cu soare zgârcit și înghețat, nu e leac mai bun decât să ții un motan torcăcios în brațe și să bei o cană de lapte cald.

Bunătățuri de februarie

Cam pe la jumătatea lui Fe­brua­­rie, făcea Buna o inspecție în pod, ca să vadă cât și ce a mai ră­mas în afu­mă­toarea de acolo, din porcul tăiat de Crăciun. Lua în sa­mă și garnițele, și oalele cu un­tură și, de obicei, cobora în bucătărie cu un castron de jumări. Din ele pre­para apoi pogăcele, turtițe minu­na­te, aromate cu chimen. Rețeta care urmează este luată din caietul în care Buna nota tot ceea ce nu era de uitat. Caiet pe care-l ținea în fiocul (ser­tarul) de la masa din bu­că­tărie. Acolo, cu un creion chimic, își făcea ea calculele și socotelile, după ce Petrea, poștașul, îi aducea penzia. Dar tot acolo mai nota și ceea ce nu încăpea pe chelindarul prins pe pere­te: cât lapte i-a dat vecinei Roza pe con­tău (adică pe caiet, cu plata luna­ră) câte căpățâni de varză a pus la murat, câte ouă tre­buie să-i dea Nas­tasâiei pentru cloșcă și multe, multe altele încă, pentru buna rânduială a gospodă­riei. Rețeta e ușor de price­put și de făcut, o transcriu cu vorbele Bunii:

Pogace cu chimin

„Ia 3 pumni buni de fărină albă, cer­ne-o și toarnă peste ea 2 finji (căni) de lapte călduț în care ai ames­tecat o nucă de drojdie, 2 ouă bine bătute, 1 linguriță de za­hăr și pu­țină sare. Frământă alua­tul și pune-l la crescut, la cald. Acoperă-l cu ștergariu. Dă prin ma­șina de carne 2 pumni de jume­re și ameste­că-le cu 2-3 linguri de unsoare bună, cu sare și piper. După ce s-a hodinit bine aluatul, întinde-l cu sucitoarea într-o foaie grosuță cam de-un dejet (deget). Unge foaia cu jumătate din jume­re­le amestecate cu unsoare. Împa­che­tează foaia cât mai mărunt, tot aducând marginile cătră lontru (centru), pune-o la răcoare o ju­mă­tate de ceas. După asta întinde iară foaia cu sucitoarea și unje-o cu ju­mie­rele rămase. Împachetea­ză iară și țâne aluatul la frig un fârtai de ceas (un sfert de oră). Întinde iară foaie de un dejet de groa­să și taie cu păharul de rachiu turtițe mai mici, ori mai măroace cu păharul de vin. Unje-le cu ou bătut, cres­tea­ză-le cu cuțitul, da nu de tăt, nu­ma cât să faci un grătar deasu­pra, și pre­sară-le cu sare mare și cu chimin. Lasă-le la hodină (odihnă, repaus) o jumătate de ceas și coa­ce-le în cup­torul cald bine”.

Uncheșul cu povești

„Uite-așe îi treaba…” începea vorba uncheșul Petrea, atunci când voia să ne facă atenți la ceva ce era musai să băgăm în seamă. „Uite-așe”, zicea și se uita la noi, să vadă dacă l-am auzit și dacă ne-am oprit din ceea ce făceam, pentru a-l asculta cu cea mai mare atenție. Căci nu-i plăcea să vorbească și să nu fie ascultat, ori îngânat doar cu „mda, mda…”. Când îl auzeai zi­când „Uite-așe…”, apoi tre­buia să te oprești și să te uiți drept în ochii lui, că altfel, nu ne mai spunea nicio poveste și, Doam­ne, ce mare meșter era la povestit!

Era păcat să stai cu gândul aiu­rea și să nu-l asculți. Așa de bine potrivea vorbele, că atunci când povestea despre cârtițe, de exem­plu, le și auzeai scur­mând pe sub pământ, iar când zicea câte ceva de furtuni de omăt și de vânturi tur­ba­te, îți și strân­geai căbatul mai strâns pe lângă trup, ca să nu te ajun­­gă frigul acela alb. Ceea ce zicea uncheșul în­via în fața noastră și, fără greutate, una-două, câți eram de față, toți, fără putere de împotrivire, intram în lumea pe care el o alcătuia din vorbe mește­șugit alese.

N-am cum să uit cât îi era de dragă pădurea lângă care avea casă și cum își lua adesea pe umăr toporul și o funie încolăcită, care avea la capăt cioflâncul, un ic de fier cu care trăgea după el spre casă câte o creangă uscată, bună de foc. Ne lua adesea cu el, ne arăta tot felul de urme de sălbăticiuni și ne povestea despre locurile în care cresc ciuperci care, zicea el, lumi­nea­ză noaptea ca becul din ma­ga­zia Bunii, adică nu foarte tare, ci așa, cu un fel de lumină oarecum mai blândă, mai molcomă, ca o ra­ză venită mai de departe. Îl cre­deam și ne miram de vorbele lui și ne uitam în toate părțile, să desco­pe­rim toate minunățiile de care ne povestea. În drumul prin pădure, avea anumite locuri, cărări, poieni, unde se odihnea, dar niciodată nu se întorcea acasă cu mâna goală. Căra mereu în „hatijacul”, sacul din spate, ierburi sălbatice, bune la lecuit cine știe ce beteșug, hribe și bureți, roșcovi, zmeură și mure, ori „pomnițe”, fragi înșirați pe fire as­cu­țite de pipirig. Când era în toane bune, trăgea după el câte un lemn, ori vreo creangă bună de foc, legate cu funia. Dacă n-avea chef, venea cu funia înfășurată pe umăr și, ajuns acasă, o agăța iar în cuiul ei din atelierul lui de lemnă­rit, dea­supra mniheiului, masa groa­să pe care croia, din scânduri uscate, uși și ferestre, stălaje ori scaune, după cum îl angajau la lucru oame­nii. Multe din ceea ce știu astăzi despre pădure le-am învățat de la un­che­șul Petrea. Dar dintre toate poveș­tile lui, una mi-a rămas tare dragă și o spun acum pentru că este le­ga­tă tocmai de această lună Februarie, când cerbii își pierd coarnele.

„Grijile inimii”

S-a întâmplat odată ca uncheșul să găsească în dru­mu­rile lui prin pădure un corn mare de cerb. Cor­nul „de-a dreapta”. Ne-a povestit apoi că oricât a umblat în ziua ace­ea, oricât a căutat în locul în care l-a găsit, dar și în jurul lui, mai aproape și mai departe, tot cu ochii ațin­tiți, ca atunci când căuta hri­bele ascunse pe sub frunze, oricât s-a uitat, nu a găsit și perechea cor­nului, cornul „de-a stânga”, ca să fa­că o „mân­drie” de coarne pe care s-o pună deasupra ușii de la atelierul lui. Adică să le prindă pe o scândurică, așezate cam așa cum stăteau ele pe fruntea cerbului care le-a pierdut și s-o bată apoi într-un loc potrivit în care să fie văzute de cât mai multă lume care să se minuneze de frumusețea lor. Și nu era alt loc mai potrivit pentru asta decât atelierul lui, în care zilnic intrau oameni care-l rugau să le facă ba una, ba alta, din scândurile care erau grămădite pe lângă casă.

S-a dus unchiașul în pădure cu gândul că poate, poate va găsi perechea cornului care-l aștepta în atelier, dar oricât a umblat, oricât a cercetat, nu a mai găsit nimic. Au trecut anii, dar uncheașului tot îi mai fugea gândul la cornul acela. Când îl necăjea prea tare faptul că i-a rămas neîmplinită dorința de-a avea „mândrie” de coarne deasupra ușii, lua de la capăt povestea cu cerbul. Cu cornul în brațe, se așeza pe pragul atelierului și nu uita niciodată să ne spună să ne ținem gura, până când nu termină de povestit. Și-așa făceam, ne mușcam limba, ca nu cumva să scoatem o vorbă, curioși să aflăm odată și-odată, povestea cornului până la sfârșit. Așa că tăceam și ascultam și ce auzeam era minunat:

„Cerbul e rejele, împăratul pădurii, numa că el ieste tare mândru și Dumnezo Sfântul l-o pedepsât pântru mândria asta, că nu-i slobod pă lume să fie cineva mai mândru ca Tata din ceruri. Și pedeapsa îi că el își pierde coarnele, adică mândria, începând cu luna lui Făurar, și-apoi când își dă sama că e slut, ciut, umblă umilit și rușinat prin pădure, de colo, colo, pân hăgașuri ascunse, pe unde nici lupii nu se mai duc, așe-s de departe. Dacă te uiți bine la on corn de cerb, poți spune iegzat ce viață o avut, că tăte-s înscrise acolo, pă ramurile lui. Ia, esta-i cornul de-a dreapta, la care nu i-am găsât în veci părechea. Ni, aici, aproape de unde să lega cornul de cap, îi «floarea», care, după cât îi de lată, poți ști că cerbul o fo mai tăroc ori mai slăbănog. Apoi vine prima rază, cornuțul aiesta mic, la care îi zâce «raza ochiului», care-i îndreptată tăt înainte, ca să vadă cerbul pericolul și la nevoie să-și aplece capul și să împungă. Apoi mai crește cornul, se lunjește și iese din el „raza de gheață”, când își dă sama cât îi de sângur pă lume și a nimărui și că trebă să-și coate sângur sângurel de grijă, că n-are ce aștepta de la nime nimnica, săracul. Poate numa on glonț! Iară când supărarea lui îi și mai mare și frigul iernii și mai crâncen și omătul până-n cer, no, atunci îi crește «raza lupului», din spaima care-l încolțește zâlnic și cu care trăiește tăt sprăhuiet și atent la cea mai mică mișcare, că atunci când îi iarna grea, între animale e care pă care, adică cel mai tare îl mănâncă pă celălalt care nu-i atent, care-i mai slăbuc, ori care să mișcă mai greu. «Raza lupului» e mai lungă decât toate, că și spaima de moarte îi mai mare. No, videți, cornul aiesta de-a dreapta, are înscrise în el tăte grijile cu care o trăit cerbul, dar io tare aș fi vrută să-i aflu și cornul de-a stânga, acolo unde-s trecute cele ale inimii lui. Tare mi-ar fi plăcut să văd dacă în inima lui o fo el mulțămit, o avut și el clipe de bucurie cerbească, o prins și el drag de viața lui prântre ciute. Că în cornul inimii, așe ca la oamini, să șt