Cornel Ban (conferențiar în economie politică, cercetător): „Mi-am dorit să-mi cresc fetele într-o țară în care nu trebuie să le explic de ce unii sunt putred de bogați, iar alții trăiesc în precaritate”

Hotărârea de a lăsa în urmă satul lui nă­său­dean l-a ajutat să devină avocat, iar de­ci­zia de a urma un doctorat în America l-a propulsat vertiginos pe orbita cercetării inter­na­țio­nale. Cornel Ban a fost asistent universitar la Boston University, conferențiar la University of London și cercetător la Institutul Watson al Univer­sității Brown. După 16 ani de carieră pe teren an­glo-sa­xon, una dintre cele mai pătrunzătoare minți econo­mi­ce ale diasporei academice a revenit pe continent. Azi e confe­rențiar în economie politică la Copen­ha­gen Busi­ness School și continuă să fie cercetător ne­re­zident la Global Development Policy Center din Boston. Pentru cartea sa „Ruling Ideas”, publicată de Oxford University Press, a fost răsplătit cu pre­miul pentru cea mai bună carte de economie politică al Asociației Britanice de Studii Internaționale.

În satul lui Rebreanu

– Deși trăiești de decenii în străinătate, nu ți-ai pierdut accentul ardelenesc. De unde vii și ce te-a împins, de fapt, să iei drumul Occidentului?

– Când am părăsit România în 2001, eram relativ bine, lucram ca stagiar la o casă de avocatură din Cluj, deci pentru locul din care veneam era ceva… stra­tosferic. Eu sunt născut într-un sat de lângă Nă­să­ud, sursa de inspirație a romanului „Ion”, în care, pentru o vreme, au locuit și părinții prozatorului Li­viu Rebreanu. Am cres­­cut la câteva case de descen­denții Anei Gla­ne­tașu, în­tr-un loc în care oa­me­nii se de­pla­sau cu care cu roți de lemn trase de vaci pu­se în jug, iar pământul se lu­cra ca la 1200. Și, deși erau des­­tul de pros­peri pen­tru niște să­teni din acea epocă, lucru care se vedea în arhitectura case­lor, ob­se­sia lor pentru pă­mânt a rămas incre­di­bil de intensă, aproape ca în ro­man. Am cres­cut deci pe dealurile de acolo, cu părinți mun­­citori in­dus­­tri­ali, care își pe­tre­ceau opt ore la ser­viciu, iar cea­lal­tă ju­mătate de zi lucrând pă­mân­tul. Și care pă­rinți au fost prinși și ei, din ne­fe­ri­cire, în te­ri­bilul șo­maj al anilor ’90, care i-a îm­pins pâ­nă la ur­mă spre emi­grație.

– Asta i-a făcut să vrea ca fiul lor să plece la studii?

– Mai ales mama a ținut la asta, dar nu a fost ne­vo­ie de convin­gere sau de meditații, căci în socialism la țară ve­neau învățători buni, iar mie mi-a fost mai dragă cartea decât turma de ani­ma­le sau hambarul cu care îți arătai vir­tutea. Cred că am fost printre primii săteni care au ajuns să facă facultate, după revoluție. Aș fi făcut orice să scap de oi, vaci și lanuri de grâu. Eram, pe scurt, leneș în ochii sătenilor, așa că m-am înscris la Liceul Militar din Alba Iulia și, apoi, la Facultatea de Litere din Cluj. Într-un sistem politic și economic mai puțin precar, visul meu ar fi fost să fiu profesor de lite­ra­tură. Dar noi trăiam din plin tran­ziția anilor ’90. Bur­sa studen­țeas­­că era de 40 de do­lari, iar eu supravie­țu­iam în Cluj din borcanele cu car­ne în untură trimise de ai mei, prin mecanicul locomo­tivei de tren. Am suportat, în anii ăia, un nivel de sărăcie șocant pentru standardele multor studenți români. Eram fascinat de viața lite­ra­ră, dar am înțeles că nu prea am ce face cu Literele, pen­tru că posturile în învățământ erau cvasi-inexis­tente. Așa că am decis să-mi schimb direcția cu una mai practică și să studiez și Dreptul. Am ieșit filolog și avocat și, până la urmă, Dreptul mi-a plăcut în mod real, l-am și profesat. Mi-a dat acces la un limbaj al puterii și mi-a oferit o cheie de înțelegere pentru niște realități sociale și economice extrem de haotice, ceea ce m-a ajutat mai târziu la doctorat. Nu eram însă prea bine croit pentru avocatura pe viață.

Evenimentul vieții – plecarea în Statele Unite

– Și totuși, ai ales să pleci din țară, deși la înce­pu­tul anilor 2000 plecatul la studii doctorale în străinătate nu era încă o practică obișnuită.

– Lumea nu prea știa cum să plece. Nu eram în UE, iar doc­to­ratele din UE erau pro­hibitiv de scumpe pen­tru noi. Fap­tul că exact atunci a apărut inter­ne­tul a fost o șansă ex­tra­or­dina­ră. Așa am des­co­pe­rit că în State nu ai de plătit taxe de stu­dii la doctorat. Toată gre­u­tatea plecării stă­tea de fapt într-un test stan­­dard pentru ad­mi­tere în post­uni­­versitar, testul GRE, un test pe care îl dau și ameri­ca­nii, și străinii care vor să meargă acolo la doc­torat. Dacă reușeai să te situezi cu scorul în primii 5%, pu­­teai in­tra la doctorat în Ame­­rica cu finanțare inte­grală. Am luat tes­tul și eu, și Anca, soția mea de a­tunci, am pus laolaltă sala­riul meu de avocat stagiar de 300 de dolari, banii pri­miți la nuntă și, fiind­că tot nu ne ajun­geau să ne plă­tim bi­letele de avi­on și pri­­ma chirie, ai mei au vân­­dut și două vaci. Așa am ajuns în Ame­ri­ca. So­ția mea a ales Uni­ver­sity of Pennsylvania, iar eu am început cu un mas­ter la University of Dela­ware. Ul­terior, pentru doc­torat, am avut de ales între Cor­nell University și Uni­ver­sity of Maryland. Am ales-o pe a doua. N-a fost cea mai bună decizie de carieră din viața mea, Cor­nell m-ar fi plasat pe altă orbită din prima, dar eram băiat de la țară, iar Cornell University era la cinci ore de autobuz de orice oraș. Nu mai voiam să stau între dea­luri și vaci, visam la un oraș cu tramvai și cafenele.

– Decizia de a pleca s-a dovedit, în cazul tău, nu doar o cotitură geografică, ci și una profesională: ai lăsat Literele și Dreptul în urmă, ca să te dedici studiilor de economie politică…

– Plecarea la doctorat în Statele Unite a fost eve­ni­mentul vieții mele. M-a parașutat într-un sistem care îmi permitea acest joc intelectual pe care mi-l ne­ga­sem cu avocatura și-mi dădea sentimentul că pot stu­dia orice îmi trece prin cap. Aveam, în sfârșit, ac­ces la resurse de cercetare inimaginabile, mai ales la niș­te biblioteci universitare greu de descris. Și, con­frun­tat fiind cu discrepanța dintre societatea din care ve­neam și ceea ce vedeam acolo, în State, și apoi în alte țări prin care am umblat, s-a născut în mine și nevoia de a înțelege diversele contradicții economice ale lumii. De ce în anii ’70 Coreea de Sud era mai să­­racă decât Ghana, și acum e a 13-a economie din lu­me, ca venit pe cap de locuitor? Sau de ce Cehia și Slo­venia au șomaj și inegalitate socială la nivelul Scan­dinaviei, în timp ce alte țări ieșite din comunism, printre care și a noastră, seamăna mai degrabă cu Ru­sia? Teza mea de doctorat a fost un studiu com­pa­rativ de economie politică între România și Spania, două țări care au trecut prin regimuri autoritare, dar care au ieșit din ele diferit, pentru că au fost expuse la constrângeri exter­ne și idei economice diferite. A fost o ocazie pentru mine să ana­lizez locul din care vin cu instru­men­tele dobândite acolo și să în­cerc să gă­sesc posibile căi de ieșire din impas. La Brown Uni­ver­­sity, unde mi-am încheiat docto­ra­tul și studiile post-doctorale, am și lucrat patru ani ca lider al unui pro­gram de cercetare în economia politică a țărilor sărace, iar la Bos­ton Univer­sity, unde am prins o po­zi­ție pe ter­men lung (tenure track) a fost la fel. Iar asta mi-a plă­cut foarte mult, fiindcă veneam și eu dintr-una.

„Sistemul american de cercetare este cel mai performant din lume”

– Cum e lumea cercetării ame­ri­cane, Cornel? Sunt românii des­tul de prezenți în ea?

– Cercetarea în Statele Unite e în continuare domi­nată de studenții și de profesorii asiatici. Foarte pre­zenți sunt și turcii, polonezii, ar­gen­tinienii, care au în țările lor uni­ver­sități de prestigiu, cu predare ade­sea în limba en­gleză. Totuși, ca impresie din elicop­ter, noi, românii, suntem peste multe țări din est, pes­te Cehia, Slove­nia, Slovacia, Rusia și Ucraina, de unde rareori am întâlnit pe cineva. Am putea mai mult, dar problema românilor este, în primul rând, slaba stăpâ­ni­re a englezei academice și a canonului de scriere a unor texte de cercetare. Mie mi-a luat aproape un se­mestru la masterat în State doar să învăț să scriu. Iar azi sunt foarte frustrat când văd colegi din universi­tă­ți­le ro­mânești, care au niște giuvaere de idei și de des­co­­periri, dar ale căror lucrări sunt alambicate și greu de înțeles. Timp de generații, engleza care s-a pre­dat în școlile noastre a fost una rigidă, înțepată, rup­tă de realitate, oarecum. Or, fără o engleză univer­sitară bine șlefuită, nu poți face carieră academică. De aceea, pledoaria mea pentru universitățile românești este, pe de-o parte, să ofere minimum jumătate de an la pregătire doctorală ca să-i învețe pe studenții doc­torali cum să scrie aceste articole de cercetare pe calapod anglo-american. Pe de altă parte, să deschidă specialități cu predare majoritară în engleză. Dincolo de asta însă, faptul că românii au fost obișnuiți de mici cu volume mari de informație și cu un anumit staha­no­vism competitiv îi făcea să fie foarte bine văzuți în sistemul american de cercetare, care de peste o jumă­ta­te de secol cel puțin e cel mai perfor­mant din lume. Ai autonomie profesorală, finanțare generoasă a cos­tu­rilor de cercetare, o mare siguranță a locului de muncă (evident după șapte ani de evaluări destul de severe), poți preda ce cursuri vrei și mai ai și un an sabatic, în care ești plătit doar ca să scrii.

– Și atunci, ce te-a adus înapoi în Europa?

– A fost o decizie de familie. Doi universitari cu doi copii, într-un oraș scump, ca Boston, cum eram noi, au de înfruntat greutăți financiare. Sistemul ame­rican de educație preșcolară e privatizat și are costuri imense. Doar grădinița pentru un singur copil costa 2100 de dolari pe lună, jumătatea unui salariu de asis­tent universitar. Nu mai zic de restul care se adăugau, traiul zilnic, chiria sau ipoteca etc. Mi s-a părut un sis­tem economic dur, care te face să te îndatorezi cu ze­cile de ani doar pentru a te asigura că poți plăti chel­tuielile de facultate pentru doi copii. Am ales acum șase ani Danemarca, fiindcă m-am regăsit în primul rând din punct de vedere politic în această societate care îmbină destul de bine demo­cra­ția liberală cu o economie îmblânzită de decenii de politici social-democrate și sindicaliste. Mi-am dorit să-mi cresc fetele într-o țară în care să nu tre­bu­iască să le explic de ce unii sunt putred de bogați, iar alții trăiesc în sărăcie sau chiar la limita supra­vie­țuirii, cum vezi navigând între diversele bule ale societății americane.

„Mi-e dor de spontaneitatea românilor, mi se pare fabuloasă”

– Cum te-ai adaptat la ritmul scandinav? Nordicii sunt o speță aparte…

– Eu am venit aici la aproape 50 de ani și am descoperit o națiune foarte diferită cultural de a noastră, cu tot felul de tabieturi pe care a trebuit să le învăț. În timp ce adaptarea la lumea americană s-a făcut instant, fiindcă America e o lume de emi­granți, fără un specific național puternic. Danezii seamănă un pic cu sașii noștri. Sunt extrem de organizați și foarte exigenți și au o existență atât de programată, încât ideea de a face ceva spontan e de un prost gust total. Asta mă face să mă simt un pic stingher. Pe de altă parte, au construit un sistem în care nu ești un apendice al locului de muncă, sepa­rația între serviciu și viață fiind netă. La 8 dimineața ești la serviciu, la 15:30 ești deja pe bicicletă, să-ți iei copiii de la gră­diniță. Nu există să rupi din timpul dedicat familiei ca să mai lucrezi de-acasă. După 15:30, nu îți răs­pun­de nimeni la telefon. Pe de-o parte, mă simt super privilegiat: predau într-un mediu cosmopolit, într-un oraș superb, în care un sfert dintre locuitori sunt străini. Pe de altă parte, mi-e dor de spontaneitatea românilor, mi se pare fabuloasă și mi se pare că avem, grație ei, un avantaj sociologic uriaș, care ne ajută să trecem mai ușor peste ororile vieții. Danezii nu se prea deschid spre prieteni noi, n-au nevoie, ca noi, să se reinventeze mereu social, sub presiunea evenimentelor. Sunt pur și simplu o societate așezată.

– Sunt mulți români în Danemarca?

– Înainte de războiul din Ucraina, românii erau a doua cea mai mare minoritate în Danemarca, după polonezi. Suntem cam 38.000, urmați fiind de nemți și de sirieni. Statul danez e foarte grijuliu și oferă gra­­tuit și cursuri de limba română. Grație fetelor me­le, am avut ocazia să întâlnesc la această școală ro­­mânească foarte mulți părinți din zona meseriilor calificate: instalatori, electricieni, mecanici, con­struc­tori. Sunt foarte bine integrați în piața muncii, cu salarii extrem de mari. Marea majoritate a româ­nilor locuiesc însă în Jutland, în partea de vest a țării.         

– Pentru mulți români, să-și trimită copiii la studii în Danemarca a devenit în ultimii ani o modă. E sistemul de învățământ danez chiar așa de atrăgător?

– Unul dintre modurile în care danezii au vrut să re­ducă inegalitățile la mijloc de secol XX a fost ca ac­ce­sul la universitate să fie gratuit. Ba chiar au decis ca studenții să aibă parte de un stipendiu. E un „sa­la­riu” de 1000 și ceva de euro, nu lux, dar îți ajunge să mă­nânci, să te miști și să-ți plătești o cameră în chirie, ca să te poți concentra pe învățat. Cum Dane­marca are o gamă largă de programe universitare în limba engleză și cum face parte din UE, e obligată să ofere aceleași condiții oricărui membru al Uniunii. Așa i-a mers fai­ma, nu doar printre români. Cert e că azi, dacă o elevă din satul meu de lângă Năsăud reușește să fie accep­ta­tă la studii aici, familia ei nu are absolut niciun cost.

„Am avut parte de un progres extraordinar în UE, dar încă suntem țara europeană cu cel mai mare procent de săraci”

– După atâtea povești despre Danemarca, mi-aș întoarce puțin privirile și spre România. Anul trecut, fundația germană „Friedrich Ebert” a făcut publică o extraordinară cercetare condusă de tine despre cauzele pauperității fiscale a României. Aș vrea să aruncăm un ochi în rezultatele ei. De fapt, de ce e România în situația în care e?

– Cel mai important lucru pe care oamenii trebuie să-l înțeleagă este că o societate dezvoltată costă bani publici. Mulți! În România, educația, sănătatea și infrastructura sunt în momentul de față subfinanțate grav, nu doar pentru că banii sunt distribuiți greșit, ci și pentru că ei sunt incredibil de puțini la buget. Suntem țara cu cea mai mică rată de colectare a impozitelor din Europa de Est. Anii de comunism și de tranziție la capitalism i-au lăsat pe români cu o neîncredere în stat, cu impresia greșită că statul cheltuie prea mult și cu reflexul de a fenta plata impozitelor. Statul român are însă venituri atât de mici încât, oricât de competent și necorupt ar fi, e greu de imaginat că ar putea plăti serviciile publice la nivelul așteptărilor. Iar un stat subfinanțat aduce cu el multe alte probleme pe termen scurt, de la cele legate de costul datoriei publice, până la rata do­bân­zii și cursul de schimb, sau, pe termen lung, de la infrastructură precară până la forță de muncă ne­edu­cată, inegalitate socială și, în cele din urmă, blocarea în mediocritate economică de semi-periferie. O țară care a intrat deja în clubul țărilor cu venit mare pe cap de locuitor nu se mai poate comporta ca și cum ar fi o țară săracă, când vine vor­ba de impozitare. Nicio țară care a decolat real nu a decolat cu un stat slab, fără bani la buget. În Danemarca, clasa mijlocie lasă jumătate din ce câștigă la stat. Dar în Danemarca nu există facultăți private, nu există spitale private, coplăți mari, nu există „comunități” cu garduri care să țină săracii deo­par­te. Toată lumea bene­ficiază de aceleași ser­vicii gra­tui­te și de înalt nivel, in­fra­struc­tura e extraor­dinară și la fel și siste­mul ener­getic, cu po­luare mi­nimă și facturi mici.

– Se vorbește mult despre politicile eco­no­mice ale nordicilor. Crezi că am putea pri­vi modelul danez ca pe un model de urmat?

– Absolut. Aici, prin­cipiul profitului și principiul securității eco­nomice a angaja­tu­lui nu se exclud ne­apărat. Un angajat da­nez are contractul de muncă negociat co­lec­­tiv de sindicate pe niște ani. Dacă își cumpără o casă cu ipo­tecă și pier­de totuși serviciul, intră în șo­maj, care aco­peră, timp de doi ani, spre 90% din sa­la­riul an­ga­jaților cu ve­ni­turi mici. Va putea con­ti­nua să plătească ipo­teca, în timp ce sta­tul îi pune la dispoziție oferte de muncă și cursuri de recalificare. Da­că ar fi în SUA, în două luni ar pierde casa cu totul, în lipsa unor economii serioa­se. Gândiți-vă că în Danemarca, după trei ani de șo­maj, un șomer încă mai primește 67% din salariul său, iar în SUA… doar 8%. Asi­gu­rând viața omului, statul danez oferă stabilitate și me­diului de business, oferind însă, la schimb, pa­tro­natului dreptul de a concedia ușor, ca în statele an­glo-saxone. Negociind contracte lungi cu sindicatele, angajatorul știe exact ce cheltuieli sala­riale va avea în următorii ani, băn­cile sunt scutite de risc, nu rămân cu ipoteci neplătite, iar angajatul nu ajunge niciodată în situația de a fi lăsat de izbeliște. Povestea asta se numește com­pro­mis social și au ajuns aici după aproape un secol de zbateri.

– De peste două decenii, te-ai obișnuit să-ți pri­vești și analizezi țara de la distanță. Azi ești mai degrabă optimist sau mai degrabă pesimist când te gândești la viitorul economic al României?

– Aș putea să spun că sunt mai puțin pesimist decât am fost când am scris prima mea carte despre România, în 2014. România a plecat în 1990 de la un nivel de PIB pe cap de locuitor și salariu mediu pe angajat de aproape două ori mai mic decât cel al Me­xicului, iar acum suntem nu departe de a fi de două ori peste Mexic. Eram cu 30-40% sub Ungaria în anii ’90, iar acum suntem aproape în rând cu Un­garia. Tehnic vorbind, ne si­tuăm în rândul țărilor cu venit ridi­cat. Dar nu doar ci­frele, ci și viața omu­lui de rând ne arată că în ultimul deceniu, în România, am avut par­te de un mare pro­gres. Am avut un boom eco­no­mic ex­tra­ordinar, dar suntem încă țara eu­ro­­pea­nă cu cel mai ma­re pro­cent de să­raci, cu cel mai mare grad de ex­clu­de­re so­cială și cu o dias­pora foarte ex­ploa­tată pro­fe­sional în seg­men­­tele fără ca­li­fi­cări. Pro­­blema ma­re e cum să atragi atenția că sunt totuși inaccepta­bile for­mele de pro­gres ca­re sacri­fi­că vieți și lasă în ur­mă atâta sărăcie, fără să cazi în capcana dis­cursului mizerabi­list? Căci tocmai pe acest mize­ra­bilism își con­stru­iește electo­ra­tul un partid extre­mist ca AUR, care induce, sub­­til, oamenilor ide­ea că ne-ar fi fost mai bine în afara UE sau într-un UE re­dus la un tratat de liber schimb… Să nu uităm că azi în­tre 4 și 6% din PIB-ul nostru vi­ne de la plătitorii de taxe din UE, ceea ce noi numim fonduri europene! Sediile de primării, spitalele, grădinițele, școlile, universită­țile, centrele istorice s-au renovat în ultimii ani cu bani proveniți din fondurile UE, nu cu bani din impozitele noastre. Când ar fi avut statul român bani să facă așa ceva? UE are hibele ei majore: ar putea face mai mult pentru a întări poziția angaja­tului, ar face bine să lase mai mult spațiu pentru investițiile publice, care să ne asigure că nu o să fim laminați de mașina de export chineză și finanța americană. Dar poate că e mai inteligent să nu dai foc la casă de fiecare dată când dai de pro­bleme. Când ne mai chinuie gândurile ultra­naționaliste, e suficient să arun­căm un ochi la vecinii noștri de prin fosta Iugoslavie, care nu au intrat în UE, sau la dina­mica eco­no­mică mult mai slabă din Ungaria ultimului dece­niu, o țară la care odată ne uitam ca la un far.

Corespondență din Copenhaga