ANDI VASLUIANU: „Fericirea nu are sens dacă nu este împărțită”

Un mare, mare norocos

– Ești unul dintre cei mai apreciaţi şi solicitaţi ac­tori români, aflat permanent pe lista preferin­ţe­lor regizorilor. De ce are nevoie un actor să ajun­gă pe această listă?

– Mulţumesc de compliment, mă bucur să fiu printre actorii solicitaţi intens, suntem mai mulţi. Nu ştiu să zic despre alţii, dar în ceea ce mă pri­veşte, aş explica simplu: îmi pla­ce foarte mult me­se­ria pe care o fac, iar re­gi­zorii au nasul fin şi-mi simt plăce­rea. Și plăcându-mi atât de mult, sunt mun­ci­tor, foarte serios la trea­bă. Vreau să fiu mereu cu lecţiile fă­cu­te. Sunt con­vins că sunt actori mult mai talentaţi decât mine, dar poate că unii nu au pof­ta asta ne­sfâr­şită de a munci, de a învăţa. Eu, cu cât învăţ mai mult, cu atât constat că nu ştiu mai ni­mic, pentru că nu există secun­dă în care să nu gă­sesc ceva nou. Acest lucru sporeşte şi mai mult plă­cerea şi iubirea pen­tru actorie. Nu ajung niciodată la sufi­cienţă, dim­potrivă, mă simt iar şi iar pus în postura de a nu şti, iar asta îmi place de mor. Reve­nind, da, am muncit mult anul trecut, un an pe care l-am dedicat teatrului. După atâţia ani în care am fost angajat la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, m-am mutat cu cartea de muncă la Bu­lan­dra, în capitală, la finalul lui 2022. Nu am renun­ţat la Ploieşti, n-aş face asta niciodată, încă joc şi acolo, dar în prezent sunt angajatul Teatrului Bulandra, unde am avut patru premiere anul trecut, iar acum ne pregătim pentru a cincea. Mai exact, spectacolul „Vânătoa­rea”, adaptarea pentru scenă a filmului danez cu acelaşi nume („The Hunt”, 2013, cu fan­tasticul Mads Mikkelsen în rol principal). În 2019, s-a jucat în Anglia, iar acum la noi, în regia mi­nunatului Alexandru Mâzgăreanu. Îmi place foarte mult, sunt extrem de încân­tat de ceea ce facem pe scena de la Bulandra. N-aş vrea să spun mai multe, dar vă invit cu toată încre­de­rea la spec­tacol. Film? În afară de „Liber­tate”, care a avut deja pre­miera în toamna lui 2023, am mai finalizat o pro­ducţie, ce va apărea anul acesta. Am filmat în pau­zele dintre repetiţiile specta­co­lelor, altfel nu se poate. Nici două pie­se concomitent nu sunt de do­rit, am făcut o singură dată asta, tot anul trecut: am lucrat în acelaşi timp o piesă la Ploieşti şi una la Bu­landra. Nu cred să fi fost vreo­da­tă mai extenuat, stors fizic şi emo­ţional. Am jurat să nu mai repet expe­rimentul cât oi trăi.

– Ce a contat în alegerea ta pentru Teatrul Bulandra?

– Colegii au contat cel mai mult. Din­co­lo de talentul lor, sunt nişte oameni frumoşi, cu care mă înţeleg pe de-a-ntre­gul. Mă simt acasă. Chiar nu mă aşteptam să mă leg atât de tare de un alt teatru, în afară de cel din Ploieşti, să fie complet pe sufletul meu. Eu cred că e şi o ches­tie de noroc – să mă potrivesc atât de bine în­tr-un loc, între nişte oa­meni. Să vină apoi regi­zori cu care să mă înţeleg ex­traor­­di­nar, care să mă aju­te să evoluez. Da, ar tre­bui să se ştie asta des­pre mine: mă consider un mare, mare norocos.

Glorie, dar fără soclu

– Care din frumusețile actoriei te face să fii așa de îndrăgostit de ea?

– Partea frumoasă în meseria mea este că şle­fu­iesc la mine însumi. Dato­rită actoriei eşti per­manent conştient de comporta­men­tul tău, or, asta te ma­turi­zea­ză grozav. Actoria mi-a arătat că nu succesul e important, ci eu, în călă­to­ria pe care o fac ca actor și care, în final, mă face cunoscut în faţa oame­nilor.

– Una din marile tale calități actoricești este nor­­malitatea, firescul, ni­mic artificial. Cum reușești?

– Mă comport aşa cum mi-ar plăcea să se com­porte oamenii cu mine şi aşa cum am fost crescut. Poate mai contează şi următorul aspect: mereu am fost fascinat de oamenii (mai ales de actorii) care nu s-au urcat pe un piedestal, indiferent cât de mari le-ar fi fost realizările. Ba mai mult, ei înşişi îşi do­boară rapid soclul pe care alţii îi aşează. Noi, actorii, nu facem ceva deosebit faţă de orice altă meserie. Poate cel mai important lucru al slujbei noastre este că reuşim să oprim puţin timpul în loc. Îl stopăm, îl dilatăm şi astfel oamenii pot recunoaşte ca printr-o lupă situaţii din viaţa lor de zi cu zi. Aceasta spun eu că e marea realizare a meseriei de actor. Acum, ar fi o minciună să zic că în momentul în care sunt pe scenă şi câteva sute de oameni se uită la mine, eu nu-i observ. Dimpotrivă. Laurence Olivier a spus un lucru ce-a rămas lecţie de bază în actorie: actorul are trei atenţii – la partener, la text şi la public. Aşadar, el are permanent o privire aruncată către public, să-i simtă reacţiile. De exemplu, să se opreas­că din vorbit, dacă oamenii râd la o glumă, nu de alta, dar dacă actorul ar continua să vorbeas­că, nu s-ar auzi nimic în sală.

Întâmplare cu un telefon

– Dar când sună un telefon în plin spectacol, așa cum se întâmplă în ultima vreme des­tul de des, ce e de făcut? Adesea, în tim­pul unor scene dra­matice…

– Sincer, nu am o aşa mare problemă cu asta. Evident, poate fi deranjant, dar dacă eşti relaxat, poţi detensiona situaţia din mers. Umorul, de exem­plu, are o ca­pa­citate mai mare decât încrâncenarea de a-l pune pe om „la locul lui”. Eu aleg să mă las condus de gândul bun, atât în tea­tru, cât şi în viaţă. Poate că instinctul este să reacţionezi puternic la o situaţie precum incidentul cu telefonul, dar dacă dai răgaz gândului bun, dacă zăboveşti o secundă, s-ar putea să realizezi că oricui i se poate întâmpla. N-aţi păţit niciodată să uitaţi să daţi telefonul pe silen­ţios, la biserică sau la şedinţa cu părinţii? Se în­tâm­plă, nu-i sfârşitul lumii! Vlad Zamfirescu, prietenul meu de-o viaţă şi directorul de la Bulan­dra, mi-a povestit un mo­ment de genul acesta. Juca „Ame­rican Buffalo”, la Teatrul Act, când s-a auzit un tele­fon sunând în public. Bietul păţit, roşu de jenă, a zis din mijlocul sălii: „Mă iertaţi, dar e mai rău, pentru că trebuie şi să răspund. E şeful meu!”. A ieşit repede, s-a auzit în depărtare cum a răspuns… Toţi l-au înţeles pe să­ra­cul om, în mod evident, era într-o situaţie delicată la serviciu, dar el, totuşi, se afla în sala de tea­tru, cumpărase bilet, voia să fie aco­lo. Aşadar, aş îndemna la gân­dul bun şi la indulgenţă. Cu toţii suntem oameni, cu toţii greşim, face parte din viaţă. La ce bună în­crâncenarea? Mai mult, să fii actor nu înseamnă o meserie crucială pentru umanitate, nu salvăm vieţi, nu conducem armate, nu suntem centrul universului, încât nimeni să nu-și permită să ne deranjeze. Le dau un sfat colegilor actori care au parte de astfel de întâmplări neplăcute în timpul spectacolelor: faceţi o glumă sau intro­du­ceţi neferi­ci­ta întâmplare în poveste, omul îşi va asuma gre­şea­la, poate ceilalţi îşi verifică şi ei tele­foa­nele, de frică să nu păţească la fel.

Un trifoi cu patru foi: Laura

– Spui că te consideri un mare norocos. Care este trifoiul cu patru foi al vieţii tale?

– Da, eu cred că sunt un om norocos. Ba și mai mult, nu sunt de acord cu ideea că norocul ţi-l faci singur, o bună parte din el e baftă curată. Care este marele meu noroc? Întâlnirile senzaţionale ale vieţii mele, începând cu meseria şi culminând cu familia mea. Dacă e să ridic la vedere trifoiul meu cu patru foi, el e Laura, soţia mea, și cei doi copii ai noştri. Dincolo de dragoste, eu cred că în viaţă e foarte important să avem cu cine vorbi, cu cine împărţi idei, gânduri, probleme. Eu, dacă am de rezolvat o problemă, pe care o am împreună cu cineva, nu o mai consider o problemă. Uite, pe la douăzeci şi opt de ani, am avut un prim atac de panică. Eram total debusolat, am crezut, sincer, că-mi pierd minţile. Terapia e de mare folos, dar liniştea adevărată mi-a adus-o momentul în care am discutat cu un prieten care trecea prin acelaşi lucru. Când am înţeles că nu sunt singur, totul a devenit mult mai uşor. La fel e şi cu bucuria, cu fericirea, nici ele nu au sens, dacă nu sunt împărţite. O sticlă de vin în două pahare e minunată, băută singur, e oribilă. Sunt norocos, fiindcă eu şi soţia mea aveam aceleaşi căutări, ace­leaşi curiozităţi, or, nu e nimic mai frumos decât asta într-o relaţie de iubire. Când aşa stau lucrurile, drumul vieţii parcă ţi-e asfaltat. Vorbim enorm, nu ne plictisim niciodată. N-aş putea trăi cu cineva cu care să nu am ceva de vorbit, seara. Şi mai e ceva numai al nostru: în fiecare an plecăm în câte o va­can­ţă, doar noi doi. Fără copii, fără prieteni, doar noi. Nu lungă, o săptămână, dar ieşirile astea sunt preferatele noastre. Evident că adorăm vacanţele cu copiii, însă escapadele în doi ne aduc nouă o fericire specială. Asta, în condiţiile în care, oricum, ne place să stăm tot timpul împreună.

– Ce-ți fac copiii, Andi? La precedentul nostru interviu, din 2019, tocmai deveniseşi tată pentru a doua oară, se născuse Toma…

– Copiii cresc, cresc frumos. Şi noi, odată cu ei…    E fascinant să vezi cum în fiecare zi puştiul tău mai înţelege câte ceva nou sau reinterpretează la alt nivel un lucru pe care-l ştia deja. Pentru mine, cel puţin, acesta este cel mai impresionant „spec­ta­col” al vieţii. Na, îmi plac copiii, ce să zic!? Mi-a fost teamă că nu voi avea răbdarea unui tată bun, nu ştiu dacă sunt unul perfect, dar mă stră­duiesc mult şi sunt plin de iubire pentru ei. Ne mai şi împiedicăm, ca părinţi, dar eu cred că singurul mod în care înveţi ceva în viaţă este după ce ai gre­şit. Nu reuşitele sunt lecţii de viaţă, ci când „o dai de gard” tare de tot. Cu toată iubirea pentru copii, este un efort considerabil să fii părinte azi, mai ales unul care-şi bate capul cu creş­terea pruncilor. De aceea, foarte mulţi clachează, se despart sau îşi compromit carierele. Mie mi se pare că lucrul cel mai greu în viaţă este să te linişteşti în faţa întâmplărilor. Bune, rele, ia-le aşa cum vin şi încearcă să le rezolvi pe rând, fără panică. Teatrul şi filmul sea­mănă grozav de bine cu viaţa: chiar dacă ştiu textul pe de rost, chiar dacă l-am ju­cat de zeci de ori, mereu apare ceva ne­pre­văzut. Ce fac? Fug de pe scenă? Nu, ci mai degrabă mă adaptez. Da, viaţa e mai grea fiind­că nu ştim textul, dar ne­prevăzutul tot trebuie întâmpinat cu calm.

Satul cu străzi tăiate

– Cam greu cu calmul în ziua de azi. Cum reuşeşti?

– Reuşesc, cât de cât… Ajută faptul că am ani buni de când nu mă mai uit la televizor. Am înţeles maşinăria, cum func­ţionează ştirile, emisiunile, nu, mul­ţu­mesc! Mă uit doar pe canalele de fil­me. Evident, ştiu că lumea o ia razna, totul vibrează într-un mod ameninţător, neplăcut, chiar şi pentru o familie care lo­cu­ieşte la casă, care stă separat de oraş, care se plimbă în pădure, şi nu pe străzile dintre blocuri, care con­vieţuieşte laolaltă cu câinele, pisi­ca, iarba, nu cu vecinii de scară. Dar chiar şi aşa, sunt afectat de aberaţiile legilor, de avalanşa de impozite, de E-factura, toate deci­ziile idioate care ne împotmo­lesc. Tot mai mult şi mai des îmi întăresc convin­gerea că oamenii care ne conduc sunt îngrozitor de incom­pe­tenţi. Nu mai sunt frustrat, ci trist. Trist, că de­ci­zii­le din Ro­mânia sunt la mâna unor neprice­puţi. Dacă incompetenţii mai sunt şi ticăloşi, atunci să te ţii!… De exem­plu, eu stau într-un sătuc din zo­na Cor­bean­ca. Aveam două străzi de ieşire spre dru­mul naţional, ambele au dispărut, fiind­că au fost tă­iate de inelele viitoarei autostrăzi. Lucru care se pu­tea evita, puteau rămâne şi străduţele, şi atât de ne­ce­­sa­ra auto­stradă. Degeaba a ajuns la în­chi­soare pri­­ma­rul care a semnat proiectul, degeaba se plâng oame­nii, degeaba ne mâncăm acum timpul în aglo­me­raţii infernale, nimic nu s-a schimbat. Cel mai patetic mi se pare la guvernanţi lipsa lor totală de am­biţie de a rămâne în istorie cu ceva bun. Ce mai, am mo­mente când simt pre­siunea eveni­men­­te­lor din prezent, altele în care îmi zic, sim­plu, poa­te chiar sim­plist: „Nu pot schimba nimic, aşa că-mi văd de viaţa mea”. Reacţia din urmă apare din ce în ce mai des.

Gorjul copilăriei

– Dar doruri ai?

– Mereu mi se face dor să călătoresc. Îmi place mult să ies şi să mă uit la lume, la lumea pe care nu o cunosc. Nu neapărat la locuri, la muzee, ci la oameni. Acolo e fascinaţia mea, pentru că între oameni e sufletul unui loc. Acesta e dorul meu şi e unul continuu: dorul de ducă.

– Unde te duceai în vacanţe, când erai de vâr­sta copiilor tăi?

– La ţară, la bunicii din Gorj. Genetic, sunt de peste tot: bunic din Moldova, alt bunic din Ardeal, plus cei de lângă Târgu-Jiu, locul unde mi-am pe­tre­cut toate verile copilăriei. Mă simt gorjean, e un reper al vieţii mele. Nu erau chiar numai distracţie verile la bunici, fiindcă eram pus la treabă: mers cu animalele la păscut, lucru prin curte, grădină, liva­dă. Minte cine zice că totul e idilic la ţară. Doamne, ce mai uram să culeg corcoduşe! Să scutur pomul mergea, dar să stau ziua întreagă să le culeg, groaz­nic! Apoi venea ceva care compensa corvoada: eram mulţi copii. Când se în­seara, munca se termi­na şi eram lăsaţi „pe linie” (pe stradă) la joacă şi to­tul se transforma într-o libertate absolută. Uite, şi de ea mi-e dor. Un ta­blou pe care-l ţin minte bi­ne şi îşi are loc în sufle­tul meu: în amurg, pe uliţă, pra­ful ridicat care sclipeşte mereu când ulti­mele ra­ze de soare trec prin el, copiii pitiţi la v-aţi as­cun­­se­lea, linişte totală şi brusc, pufnituri în râs şi chi­o­te. Aşa era seara pe li­nie. Primele îndrăgostiri tot acolo au fost.

– Ce urme au lăsat în tine verile din satul bu­nicilor?

– Simplitate. Simpli­ta­tea lucrurilor şi rezolva­rea fiecăruia, la timpul lui. La ţară, totul era clar: când plantai roşia, când o culegeai, cât dura postul, ce puneai la beci, când făceai curăţenie generală, toate, toate la timpul lor. Nu săreai peste nimic, nu schim­bai episoadele vieţii. Am păstrat asta în mine. Evident, adaptat la prezent, dar disciplina lucrului făcut la timpul lui încă o am şi am primit-o în copilărie. Trăitul în acest fel vine la pachet cu o francheţe, o onestitate greu de „înmuiat”. Nu prea dau cu parfum peste putoare, ca să spun aşa. Când am de zis ceva, o cam spun de la obraz. Eeei, aşa, puţin, odată cu vârsta, parcă, parcă, am mai strecu­rat puţină delicateţe, adică port câte o mănuşă… Dar mai am mult de lucrat la asta. Încerc, caut so­luţii, însă instinctul de-a zice direct lucrurilor pe nume este puternic. E un ţăran simplu în mine care supravieţuieşte (râde).

Foto: Andrei Gândac (1), Cătălina Flămânzeanu (1)