Dreptate pentru „întregitorii” de țară – Mânăstirea „Duminica Tuturor Sfinților” din Munții Călimani

• În nordul Ardealului, la poalele Munților Călimani, se află un mausoleu și un schit dedicate ostașilor căzuți pe frontul primului război mondial, pentru alipirea Transilvaniei la ho­ta­rele României. Deși războiul vieții noastre de azi ne face să uităm de marile lupte cărora le datorăm existența na­țio­nală, la mânăstirea „Duminica Tuturor Sfinților”, de la Gu­ra Izvorului, lumânările și rugăciunile nu se sting niciodată •

Au murit cu soarele în inimă. Vi­sul de a adu­ce Transilvania în hotarele Româ­ni­ei era prea vechi și prea mare, ca să se teamă de gloanțele care îi secerau. O țară întregită, li­beră și frumoasă ca o gură de rai. Mulți dintre ei n-au apu­cat să o vadă. Au închis-o spre veșnicie, în ulti­ma bătaie a inimii.

După Marea Unire de la 1918, Patriarhul Româ­ni­ei, Miron Cris­tea, a vrut să-i răsplătească pe bra­vii ostași ce muriseră luptând pen­tru Ardeal, pe Valea Topliței,    la poalele Munților Călimani. Era locul co­pi­lăriei sale. 771 de ostași odihneau într-o groapă comună, într-un cimi­tir la Gura Secului. Patriarhul a cerut să fie așezați într-un mausoleu, care a fost sfințit în 1939 și a rezistat până astăzi. El    amintește de eroii care au murit în trecătoarea Tulgheșului, în cam­pa­nia din august 1918, pentru alipi­rea Transil­va­niei la Ro­mânia. Pă­rin­tele Emi­lian Telcean, starețul Mânăs­ti­rii Sfântul Ilie din Toplița, a so­co­tit că doar un mausoleu nu este de ajuns pentru pomenirea osta­și­lor căzuți pe câmpul de luptă. E nevoie și de o rugăciune și o lu­mâ­nare, care să le țină aprinsă amin­tirea în inima celor de azi.

Cum se naște o pomenire

Gongul ceasului cu pendul, vechi de mai bine de un veac, bate de amiază. Sunetele se stre­coară în liniștea moale a Mânăstirii Toplița, se cuibăresc în ea. Deși e în oraș, așezarea monahală e cu totul de­parte de lume, de care o desparte o perdea de brazi, cât un zid de cetate. Totul respiră aici istorie: bise­rica de lemn adusă de Patriarhul Miron Cristea, casa lui părintească, cele două muzee, unul de icoa­ne și obiecte bisericești, celălalt de artă popu­lară. Pă­rin­tele stareț Emilian Telcean, care a intrat în mânăs­tire chiar aici, la Toplița, acum 54 de ani, mă poartă blând, ca într-o slujbă de miez de noapte, prin co­tloa­nele lavrei. Mă scufund în splendoarea icoane­lor vechi, pictate de zugravi harghiteni anonimi, îmi port mâna pe scoarțele țărănești de acum un veac, mă opresc uimit în fața unui potir de lemn, din care s-au împărtășit rânduri, rânduri de țărani ardeleni – un chivot al suferințelor, dar și    al bucuriilor sfinte și simple.

Părintele Emilian își iubește strămoșii până într-atât, încât li se roagă să-l ajute în tot ce face – „Eu, cu părinții din cimitir vorbesc așa cum vorbesc cu dumneavoastră”. Totul a început imediat după revoluție, când părin­te­le    s-a gândit să du­că mai departe gândul Patriarhului Miron Cris­tea, ctitorul mâ­năs­tirii în care el vie­țu­iește. „În Primul Răz­boi Mondial, aici, pe Valea Topli­ței, au fost lupte crâncene. După Marea Unire, Patri­ar­hul Miron Cris­­tea i-a adunat pe toți ostașii căzuți și neîn­gro­pați, din lar­gul acestei văi, într-un cimitir comun, a­flat la Gura Secului. Mai târziu, pe locul acelui cimitir a ridi­cat un mausoleu în care a așezat rămăși­țe­le lor. După revoluția din Decembrie 1989, eu m-am gândit să fac un schit, chiar lângă mausoleu, în care să slujim zilnic slujba liturghiei, pentru toți acești eroi, dar nu am găsit înțelegere. Și atunci m-am gândit să îl ridicăm pe Valea Topliței în sus, spre Călimani, acolo unde au murit mulți dintre ei. Așa am ajuns la Gura Izvorului, unde am început schi­tul, iar din anul 2000, au venit acolo și călu­gări, care fac slujba liturghiei zilnic. I-am dat ca hram Duminica Tuturor Sfinților, pentru că pentru mine, acești soldați care au murit în Primul Război Mon­dial sunt niște mar­tiri care s-au jertfit pentru drepturile noas­tre, ale românilor din Transil­va­nia, dezro­bin­du-ne. Iar de la Gura Secului, unde este acum mor­mântul-mau­soleu al os­ta­șilor noș­tri, și pâ­nă la schit, am ridicat, în anul 2002, paisprezece troițe de lemn, să fie tot spre pome­nirea lor, să aibă și ei o cruce în lo­cul în care au murit. De când am făcut schitul, eu simt o pace acolo și cred că această pace e datorată acestor mucenici care au murit pentru nea­mul nostru româ­nesc. Au murit pen­tru neam, pen­tru țara noastră, dar și pentru dreapta credință. De aceea e o atmo­sferă deosebită, pe toată Valea Topliței, o liniște aparte, sfințită de sacrificiul lor. Pe tot locul acela s-a vărsat sângele lor, de aceea, am și ținut cu tot dinadinsul să ridicăm acest schit – să se tragă un clopot, că ei nu au avut parte de clopote când au murit, să ardă mereu o candelă, că ei nu au avut parte de lumânare la creștet, să se slujească Sfânta Liturghie, ca să aibă și ei parte de pomenire veșnică”.

Liniștea în care e cufundată mânăstirea s-a văr­sat și în inima mea, iar părintele Emilian o în­trupează deplin. Pacea inimii lui se vădește în ochii albaștri, în barba albită într-o viață de rugăciune, în palmele care mângâie aerul molcom, parcă sfiindu-se să nu-l tulbure. Gongul pendulului bate ora unu, așezând minutele altfel decât le așezăm noi în lume, grăbiți. E timpul să plec. Îi cer binecuvântare pă­rintelui, mâna lui mi se așează ușor pe creștet, ca o aripă de înger.

Apele Topliței vin repezi din munte. Simt în ele răceala ghețurilor și zăpezilor care îmbracă vârfu­rile Călimanilor, albe încă, deși aici, jos, bate deja vânt de primăvară. Mausoleul eroilor este ridicat chiar în locul în care râul cotește spre oraș, revăr­sându-se în valea mai largă. Urc trepte abrup­te, până la crucea de piatră. La temelia ei se pot citi numele câtorva ostași, săpate în marmură albă – Constantin Ștefan, Gheorghe Astanei, Nico­lae Du­cuț, Dumitru Gheorghe, Vasile Grigore… Foarte pu­țini au putut fi identificați, câteva zeci. Restul, până la șapte sute, au rămas anonimi. Răz­boaiele se poartă cu generații întregi de băr­bați, care rămân anonimi, în vreme ce sacrificiul lor scrie istorie. Nimeni niciodată nu-i mai pomenește pe nume. Lumea e plină de monumente ale „soldaților necu­nos­cuți”, care pentru memoria colectivă sunt doar numere – în Primul Război Mondial ar fi pierit între 250.000 și 400.000 de soldați români… Pe nume îi știu și pomenesc doar biserica și familia. Sus, dea­supra plăcilor de marmură cu numele soldaților cunoscuți, Patriarhul Miron Cristea a așezat o placă de bronz, pe care a scris o dedicație cu valoare istorică: „Ostași eroi din vechiul regat: Binecuvân­tată a fost clipa în care ați trecut în Ardealul fraților voștri, desrobindu-i prin jertfa voastră de mucenici. Recunoștința tuturor v-a așezat spre vecinică odihnă în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de neam și de țară, pentru cei de azi și din viitor. Ardealul vi se închină. Toplița Română 1925”. Placa de bronz cu inscripția Patriarhului României are o istorie tulburătoare. Când trupele horthyste au năvălit în Ardealul de Nord, au tras cu armele în monumentul eroilor de la Gura Secu. Îi socoteau încă dușmani, așa morți cum erau. Placa a fost dată jos de pe mausoleul profanat, și în răstimpul anilor 1940-1944 i s-a pierdut urma. Avea să fie găsită într-un grajd, de unde a fost luată, reabilitată și așezată din nou pe maosoleu.

Soarele lucește alb, pe un cer ca sticla. În fiecare an, în sâmbăta de dinaintea Duminicii Tuturor Sfin­ților, aici se strâng pelerini din toată țara. Foarte mulți sunt moldoveni. De mers, merg numai pe jos, cale de aproape zece kilometri – un drum al Crucii, mărginit de troițele ridicate de părintele Emilian. La fiecare din ele, alaiul de preoți și pelerini se oprește pentru a citi din evanghelie și a se ruga. Sute de lumânări se aprind la acest drum, pentru pomenirea soldaților care au murit fără să aibă parte de ele. Pelerinii pornesc la amiază și ajung la mâ­năs­tire spre seară, pentru a se ruga împreună cu călugării, la privegherea de toată noaptea. Rugă­ciunile acestea fac minuni. Una dintre ele a vă­zut-o cu ochii lui chiar pă­rin­tele Emilian Telcean. „Un colo­nel în rezervă a venit din Vaslui – era operat la coloană, mergea foarte greu, în două bâte. A venit și a zis că el vrea să vină pe jos, de la mausoleul osta­șilor de la Gura Secului și până la prima troiță. Când a ajuns la ea, a lepădat o bâtă și le-a spus celor care îl ajutau că va merge până la urmă­toarea sprijinit într-una sin­gură. La cea de-a doua a arun­cat și a doua bâtă ș-apoi a mers până la schit pe jos, fără niciun ajutor. De atunci, vine în fiecare an la Drumul Crucii ca să-i dea mulțumire lui Dumnezeu că nu mai are nevoie să se rezeme când merge”.

Schitul Tuturor Sfinților

Iau drumul Călimanilor. În dreapta mea, Toplița spumegă cețuri. E atâta frumu­se­țe și atâta cu­răție împrejur, încât nu-mi pot imagina moar­tea și războ­iul. Cum să fie moar­te în atâta rai? Fără veste, va­lea se lărgeș­te și o poiană uriașă pri­­mește în largul ei lu­mina sti­cloa­­să a cerului de Fe­brua­rie. E lim­pede, fără nici urmă de nor. I se spune Gura Izvorului, dar eu simt că am ajuns la izvoa­re­le ce­rului. Da­că aș fi pasăre, nu aș mai zbura. Aș sta, uitându-mă în văz­du­hul care în­ghite muntele și pă­du­rea cu totul. În catedrala aceas­ta a naturii fă­cută de Dumne­zeu, se află o bi­se­­rică adevărată: Schi­tul Tuturor Sfin­ților. Spre mi­ne vine un uriaș, care pare des­prins din munții dim­prejur. Mă bi­necu­vân­tează și apoi mă îmbrăți­șea­ză. Nu cred că sol­da­ții morți pentru patrie ar putea fi pomeniți mai bine de altcineva. Nicio altă mână nu ar putea să le scoată miride la începutul Sfin­tei Liturghii așa cum face pă­rin­tele Spiridon, egu­menul schitu­lui. Nu a vrut să-l fotografiez, cu greu a ac­cep­­tat să-i pome­nesc aici nu­me­le, pen­tru că, spu­ne el, că­lu­gării nu tre­buie să iasă în evi­dență. Bis­tri­țean, că­lu­gărit la Putna, părintele vine dintr-o familie în care și alții au urmat aceeași cale. E hărăzit pe viață mona­his­mului și-mi spu­ne, din pri­mele cuvinte, că nu s-ar ve­dea decât în mânăstire. „Dacă m-aș mai naște o dată, tot că­lu­­găr m-aș face, pentru că ceea ce fac, fac cu dragoste. N-aș putea fi niciodată sihas­tru, pentru că mi-a plăcut în­totdea­una să fiu împreună cu alți că­lu­gări, în ob­ște. Dar n-aș putea trăi nici într-o mâ­năstire dintr-un oraș. Sunt omul muntelui, când ies dimi­nea­­ța, trebuie să aud su­su­rul pârâ­ului și trilul păsăre­le­lor. Asta îmi dă o liniș­te aparte, fără de care nu aș putea trăi. Iar­na asta vă pot spu­ne că m-am îndulcit de ză­pa­dă. Chiar am avut multă, și să știți că tare m-am bu­­curat de ea, pentru că ceea ce am căutat, asta    am”.

Părintele Spiridon a intrat ca novice la Mânăs­tirea Bârnova, în 1991, imediat după ce a venit din armată. Aici, la Gura Izvorului, a ajuns egumen în urmă cu trei ani și, cu rugăciunile lui, a înviat schitul. Aici, în creierii munților, vin autocare cu pelerini. „Eu cred că există o singură cale să îi a­pro­pii pe credincioși de biserică – să fii tu exemplu și să fii sincer cu tine și cu cei cărora le vor­bești. Când pre­dici de la am­von, trebuie să crezi în ceea ce zici. Dacă pre­di­­căm nepăsă­tori, nu vom realiza nimic. Când vorbești, trebuie să stră­pungi inima omu­lui”… Și când spune asta, părintele își strânge pumnul uriaș, de parcă ar vrea să spargă cu el o poar­tă nevăzută a indiferenței. „Noi, călugării, trebuie să fim diferiți de tot ceea ce omul găsește în lume. Când vine la mânăstire, pelerinul e sătul de răzvrătire, de ură, de patimi. Vrea să gă­sească altceva. Vrea pace și dragoste duhovni­ceas­că. Și vrea să fie ascultat! Să știți că așa îi câștigăm noi pe mireni – vine omul plin cu de toate și e îndeajuns să-l asculți cu dragoste și vei vedea că-ți spune: «Vai, părinte, ce m-am li­niș­tit! Mă duc acasă altfel, împlinit.» Așa trebuie să fim noi, că­lugării, tot timpul, să transmitem și al­to­ra ceea ce ne transmite Hristos.”

– Părinte Spiridon, exis­tă un secret al călu­găriei împlinite?

– Eu vă pot spune că fa­cem tot ce putem ca să ne ținem de rânduiala noastră. De exemplu, eu nu am lăsat nicio zi fără ca în mânăstire să se slujească Li­turghia și celelalte slujbe. Și nici nu mân­căm carne. Asta e rându­ia­la firească a călugă­rului, trebuie să ne ținem de ea. Dacă stăm și o urmăm, atunci facem voia lui Dum­nezeu. Și mai trebuie să ieșim cu dra­gos­te în întâmpinarea oame­nilor. Vă mărturisesc că noi, deși suntem doar șase viețui­tori, în fiecare dumi­nică pu­nem masă pentru toți cei care vin să se roage îm­preună cu noi. Nu există să intre ci­neva pe poarta mâ­năstirii și să plece de la noi fără să stăm împreună la masă. Și, de mul­te ori, s-au mirat oamenii că buca­tele noastre de post sunt mai bune decât cele de dulce, de-acasă. Pentru că le facem cu dragoste și le facem noi, nu cumpărăm de la magazin.

– Mânăstirea aceasta a fost ridicată pentru pomenirea osta­­șilor care au murit în Pri­mul Război Mondial. Cum vă gân­diți la ei? Îi simțiți în vreun fel?

– Orice pomenire de morți eu o încep cu eroii neamului nostru. De pretutindeni, nu doar de aici, de pe Valea To­pliței. Dar aici, la Gura Râului, locul e binecuvântat de jertfa lor. Eu îl simt ca pe un loc al lui Dumnezeu.