O dimineață cu Iulia Lumânare: „Actoria nu-mi oferă tot!”

• Trece cu ușurință de la profesorat la direcția de casting și e la fel de convingătoare în rol de actriță sau scenarist. Cu „Familiar”, filmul regizat de Călin Netzer, Iulia Lumânare a dovedit că le poate face pe toate. Dar și că rolurile abisale și investigația psihologică, care i-au adus deja un premiu Gopo, rămân în continuare punctul ei forte •

– Bună dimineața, Iulia! Pe unde umbli?

– Sunt în mașină, în drum spre Brașov. Câteva luni am tot lucrat fără pauză, chiar și între sărbători, simțeam că nu mai fac față. Așa că am forțat trei zile de vacanță, cât să mă plimb printr-un oraș străin, să dorm într-un hotel, să văd alte peisaje și să mi se facă dor la loc de București.

– De când ați lansat în cinema filmul „Fami­liar”, ești cap de afiș prin toate orașele.

– Încă mai facem întâlniri ale echipei cu pu­bli­cul. E bizară senzația pe care o ai după un an, doi de la filmări, când te în­torci la o poveste pe care cumva ai depășit-o, la un eu al tău de care te-ai în­depărtat și tre­buie să dai interviuri. E fru­moasă și promovarea, sunt frumoa­se și festi­va­lu­rile, dar pre­fer oricând facerea unui film.

– Dar tu ești și sce­na­rist, și director de casting, și acting coach, și actriță. De fapt, la care „facere” te referi?

– La toate. Mi-ar fi greu să aleg o ipostază anu­­­me, pentru că mă con­su­mă toa­te în egală măsu­ră, mă scot din minți, dar îmi sunt in­dis­pensabile. E felul meu de a mă experi­menta pe mi­ne în toate rolurile. Acto­ria nu-mi oferă tot. E ceva ce, de alt­fel, mă preocupă și din poziția de profesoară de acto­rie (această mai veche aversiune a mea îm­po­triva felului în care este văzut acto­rul, exe­cutant, mereu la cheremul regi­zo­ru­lui). Eu o să creditez în­totdeauna mai mult un re­gi­zor care își recunoaște îndoielile, care colabo­rea­ză cu actorul, care nu-și im­pune cu forța o viziu­ne. Din fericire, nu mai am de trecut prin situații de ge­nul ăsta. Regizorii care nu știu să colaboreze și care nu văd meseria asta ca pe una colectivă mă cam ocolesc și e mai bine așa.

– Ce fel de actriță ești?

– Una care are în ea toate nuanțele de gri, care nu vede nici­o­dată lucru­ri­le în alb și negru. Care e, bi­ne­în­țeles, foarte diferită în funcție de persoa­ne­le la care se rapor­tea­ză. Am toate personajele în mine. Sunt și em­pa­tică, râd, ascult, argumentez, mă enervez, îmi cer iertare. Ac­to­ria e o meserie care te costă emoțional și nu întot­deauna ești în cea mai diplomată formă a ta. Dar ce știu e că, pentru a putea face lucrurile bine, tre­bu­ie să simt că sunt un om liber. E ceva ce m-a ur­mărit toată viața. Uneori, mi-am sabotat ca­rie­ra și relațiile, pentru că fără liber­tate n-am putut exista.

– Vorbește-mi un pic de complicitatea asta ar­tis­tică dintre tine și Călin Netzer, regizorul fil­mu­lui „Familiar”. Sunteți deja la al doilea film scris împreună. Cum lucrați?

– E o relație atipică. Aproape o în­tâmplare… În 2014, când am în­ce­put să lucrăm împreună la „Ana, mon amour”, nu știa niciunul că, în timp, vom ajunge să lucrăm atât de bine, fiind totuși niște naturi…

– …dificile?

– Foarte! S-o spunem pe șleau! Și greu de su­portat. (râde) Nu avem aceleași păreri întotdea­una, dar ce ne adună ține mai degrabă de felul în care gândim și ana­li­zăm viața. Și asta implică o intro­spec­ție con­tinuă, o obsesie pentru cât de autentici și sinceri sunt oa­menii în relație cu ei înșiși, lucruri care se văd ex­trem de bine și-n filmele la care lucrăm împreună. De obicei, în relații oamenii mai au ne­voie și să se mintă. Călin și cu mine nu facem asta niciodată, dar asta presupune și o anumită cruzime, o rezis­tență mai mare la adevăr. În toți acești zece ani de când lucrăm împreună, am avut nevoie să ne luăm și pauze, unele chiar foarte lungi.

– Filmul „Fami­liar” e încă în cine­ma­tografe. La ce ne putem aș­tep­ta dacă luăm bi­let?

– La o întâlnire cu sine, care poate fi une­­ori dureroasă. Da­că povestea e relativ simplă și urmă­reș­te traiectoria unui re­gi­­zor, Dragoș, care face o călătorie ca să-și in­vesti­gheze trecutul și să facă un film, ceea ce iese la iveală pe parcurs e mult mai tulburător. Pre­su­pu­ne ecuații emoționale com­­­pli­cate și multe se­cre­te de familie. Ce în­țe­legi la fi­na­lul ce­lor două ore e că „fa­miliar” nu în­seamnă deloc „confor­ta­bil”, ci mai degrabă „cu­nos­cut”, că dina­mi­ci­le de familie sunt une­­ori foarte toxice și că a dezgropa și înțe­le­ge trecutul înseam­nă adesea să te reîm­bolnăvești.

– Ce vezi pe fe­reas­tra mașinii, Iulia?

– Munții și un cer alb de nori, nu chiar apăsător, dar pe cale să devină. Chiar acum fac stânga spre Breaza. Îmi place mer­­sul cu mașina. Dacă n-aș fi fost atât de îndră­gos­tită de confort și de lux, mi-ar fi plăcut să că­lă­toresc într-o caravană, să-mi trăiesc viața mereu pe drum.

– Acum, că pro­mo­­va­rea filmului se apro­pie de final, ai pus alte­le pe agen­dă?

– Anul ăsta, stă să iasă un lungmetraj în regia Ioanei Mischie, pen­tru care am filmat anul trecut rolul prin­ci­pal. Până atunci, mă ocup de castingul unui lungmetraj de de­but, pentru care am și scris sce­na­riul, îm­pre­ună cu regizoarea Miruna Min­cu­lescu. E o tâ­nără cu care am colaborat în trecut ca actriță și care mi se pare o voce foarte promițătoare. În rest, aș­tept răs­pun­suri în legătură cu finanțarea unor proiecte.

– Iulia, scrisul sau jocul? Ce te-a dus, de fapt, spre actorie?

– Din adolescență mă uitam la mulți adulți din jurul meu, care mergeau zi de zi la serviciu și se pre­fă­ceau că sunt bine. Mi se păreau niște spirite frânte. O intuiție, un instinct m-au lăsat de devreme să cred că în actorie, pe platou sau pe scenă, aș putea evita asta, aș putea găsi ceva pentru mine. Dar în clasa a 12-a, când i-am zis tatălui meu că eu dau la actorie, mi-a zis: „Păi, bine, dar știi că asta e o meserie vo­cațională, îți trebuie talent.” M-am uitat ciudat la el, nu mă gândisem că-mi trebuie și talent. (râde)

– Totuși, la 18 ani, știm deja cine suntem…

– Eu știam chiar de la 16, de fapt. Fusesem cu colegii mei de liceu să vedem la Național spec­ta­co­lul „Richard al III-lea”, de Mihai Măniuțiu. A fost un spectacol greu și lung, nu chiar potrivit pen­tru o puștoaică. Și la final, cum colegii mei voiau să ia autografe, m-am dus și eu cu ei, să-i vedem pe actori. Erau după 4 ore de joc, cred că abia aș­teptau să scape de noi, să meargă să bea o bere, dar aveau pe chip o oboseală pe care n-o mai văzusem niciodată. Starea aia de epuizare fericită… am știut de atunci că mi-o doresc și eu.

– Iulia, dacă nu te-ai fi pus la drum, cum ar fi fost dimineața ta bucureșteană?

– Probabil, aș fi început să dau telefoane și să fac programări pentru castingul de care mă ocup și aș fi avut de predat cursuri la masterat. Predau în echipă cu Adrian Titieni și Emanuel Pîrvu la acest master de actorie de la Universitatea Ovidius din Constanța, dar cursurile se țin în București. Altfel, diminețile sunt singurele momente la care încă țin în mod ritualic. Orice devine rutină, obicei, depen­dență în viața mea simt nevoia să rup, să schimb, să provoc. Cu diminețile nu pot. Am tabieturile me­le, nu plec niciodată nicăieri fără să fi mâncat ceva.

– Și cafeaua ai băut-o astăzi din mers?

– Nu mai beau cafea de jumătate de an, de când am făcut pauză și de țigări.

– Bine, bine, și ce-ai pus în loc? Știi doar că suma viciilor rămâne constantă.

– Voința! Hahaha! E cel mai mare viciu. Abia de ăsta n-o să pot să scap.

Foto: Alexandru Paul (1), Magda Constantin (2)