EMIL ANTIM NAN (Preot la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Gheorgheni, Harghita): „Să văd cum vine la mine un om plângând și pleacă zâmbind”

Într-un fel, mi-a părut foarte tânăr, deși tâm­plele ușor cernite vestesc, discret, primăve­ri­le prin care a trecut. Dar are o fervoare lăun­trică, o pasiune în tot ce spune, care șterg de pe chipul lui orice vârstă. Părintele Antim Emil Nan a fost hirotonit diacon de ÎPS Ioan Selejan, pe atunci Episcopul Harghitei și Covasnei, acum 29 de ani. Patru ani a stat pe lângă el, patru ani care l-au mar­cat pentru totdeauna. La sfârșitul lor a vrut să vină și el în „ungurime”, în nordul Harghitei, la Gheor­gheni. Originar din Sibiu, s-a zidit de viu în inima unui ținut în care românii sunt puțini și, mai mult decât atât, se împuținează vă­zând cu ochii. Conform ulti­mului re­cen­sământ, orașul pe care părin­tele Antim îl păstorește are o popu­lație româ­nească de sub 10%. Și to­tuși, părintele mi-a spus că aici se simte acasă. Dia­logul nos­tru a în­ce­put, cum alt­fel, de la lă­ca­șul în care păsto­rește, o biseri­că ridicată cu jert­fe, între 1929-1937.

Un preot martir

„Totul i se datorează părintelui Gheorghe Aurel Negoescu, de loc din Întorsura Buzăului. Ridicarea bisericii a fost încredințată unei mari întreprinderi de construcții bucureștene, la sugestia lui Nico­lae Iorga. Lăcașul a fost sfințit pe 24 septembrie 1938 de ÎPS Nico­lae Bălan, apoi, ca urmare a dic­ta­tului de la Viena, și bise­ri­ca aceas­ta a fost vitregită – părintele a fost silit să plece, iar lă­cașul a fost transformat într-o magazie de cereale. Du­pă eliberarea Ardealu­lui, pă­rin­tele Gheorghe s-a întors, a restaurat biserica atât la inte­rior, cât și la exterior. Dar au­to­ri­tă­țile comuniste l-au arestat și l-au trimis la Canal, unde    a și murit. Mormântul său nu este cunoscut. Slujesc, așadar, în biserica unui mar­tir. Tot tim­pul îl po­me­nesc. Cu mulți ani în urmă, în biserică a intrat o familie care nu era din Gheor­gheni. Erau pregătiți pentru un parastas. O doamnă îna­intată în vârstă mi-a spus doar că parastasul este pentru tatăl dânsei. Am aflat cu surprindere că era chiar părintele Gheorghe Aurel Negoescu. Am slujit în lacrimi amândoi. La final, am întrebat-o cum era părin­tele, iar dânsa mi-a răspuns simplu: «Neobosit.» Simt, așadar, pe umerii mei, o grea res­pon­sabilitate – să ajung și eu, ca și dânsul, un părinte neobosit”.

„M-am întâlnit cu Dumnezeu în clasa a XI-a”

– Cum ați ajuns preot?

– E o întrebare grea, dar îmi place să răspund, pentru că e viața mea. Mi-am dorit de mic să ajung preot. Dragostea de biserică și de slujire mi-a insu­flat-o părintele copilăriei mele, preotul Ro­mulus Bar, împreună cu care mer­geam cu Boboteaza în Sibiul natal. Aproape zece ani am intrat cu dânsul în casele oa­me­nilor, din clasa a șasea și până la fa­cul­tate. Mi-a plăcut mult felul în care reu­șea să co­munice cu credin­cio­șii, deși pe unii nu îi cunoș­tea, pentru că parohia dân­sului era mare. Am văzut în misiu­nea preo­tului un lucru extraor­di­nar – acela de a fi aproa­pe de oameni. Nu lip­seam niciodată duminica de la bi­serică. Știți că vine un mo­ment în viață când trebuie să te descoperi pe tine, să te gă­sești. Eu m-am trezit la realitate în clasa a XI-a, atunci mi-am dat sea­ma că vo­iam să urmez doar Teologia, nimic alt­ce­va, deși era o con­cu­rență foarte mare și riscam să nu intru. Dar mi-am zis în sine – voi da la facul­tate până intru, nu contează de câte ori, pentru că eu altceva nu vreau să fac în viață. Am vrut să mă ia Dumnezeu în brațele Lui și să facă ce vrea El cu mi­ne. Și Dumnezeu m-a ajutat și am intrat la facul­tate în anul 1991.   

– Când îl afli pe Dumnezeu te afli și pe tine?

– Poate nu imediat, pentru că la Dumnezeu nu ajungem niciodată în salturi, ci treaptă cu treaptă. E ca atunci când ne rugăm, am vrea un răspuns imediat, dar El nu ni-l trimite imediat, pentru că nu ne este de folos. Așa și cu aflarea lui Dumnezeu, pe care-L găsești cu adevărat în împrejurările concrete ale vieții. Cred că atunci, în clasa a XI-a, a fost una din împrejurările concrete ale vieții în care L-am cunoscut pe Dumnezeu.

– Cum era Dumnezeul adolescentului Emil?

– Era o taină. Pe atunci, nu aveam, ca astăzi, acces la atâta informație. Ceea ce mă ținea pe mine viu era legătura cu preoții de la biserica din Strada Lungă. Abia așteptam duminica să merg la litur­ghie. Eu cred și astăzi că apropierea de Dumnezeu trece prin cel de lângă mine, drumul meu spre Dum­nezeu trece pe la poarta săracului. Trebuie să-L văd pe Hristos în săracul de lângă mine. Și nu numai în sărac, pentru că toată coloana vertebrală a credinței noastre creștine este iubirea de vrăjmași. Trebuie să te faci aproapele celui care este departe de tine.

„Dumnezeu a spus: «Ia să văd eu de ce ești în stare»”

– Cum ați ajuns preot în Harghita, dumnea­voas­tră, un sibian get-beget?

– Vă mărturisesc că, student fiind, am avut me­reu o teamă – să nu ajung preot în Har­ghita. Eram în facultate și mă ru­gam: „Doamne, merg oriunde, dar te rog să nu mă trimiți preot în Covasna sau Harghi­ta”. În mintea mea, aici era un loc în care preoții nu prea aveau cum să trăiască. Și cred că Dumne­zeu a spus: „Ia să văd eu de ce ești în sta­re…” Așa că m-a tri­mis toc­mai unde nu-mi do­ream… La ter­mi­narea facultății, părintele Mir­cea Pă­cu­rariu, ca­re pe atunci era de­can, m-a che­mat la dânsul în birou și mi-a spus: „Te urci pe tren și mergi se­cre­tar eparhial al Preasfin­ți­tului Ioan Selejan”. Am făcut ascultare, m-am dus și am fost, timp de patru ani, se­cre­tarul Prea­sfin­ți­tu­lui Ioan, ceea ce și-a pus am­pren­ta asupra pre­o­ției mele. La trei luni du­pă ce am ve­nit la Miercurea Ciuc, m-am și căsătorit, ceea ce a fost o sur­priză pentru părinții mei și ai soției, pentru că ne cu­nos­cu­serăm de curând. Dar cununia ne-a ajutat foar­te mult, pentru că știam că, dacă suntem îm­pre­ună, nu ne poate dărâma ni­mic. Iubirea nu poate fi dărâ­ma­tă niciodată. Eram foarte tânăr și încercam să fac față unui pro­gram foarte riguros – ziua mea începea di­mi­neața la ora șase, cu liturghia, apoi bi­roul, până după-amia­za, urma slujba vecerniei de la ora cinci și abia seara ajungeam acasă. Duminicile, Dumnezeu îmi purta pașii împreună cu ai Preasfin­ți­tului Ioan prin paro­hii­le din Covasna și Harghita, care erau la înce­pu­turi. Așa am slujit ca diacon zi de zi, răstimp de patru ani. Când am primit taina hiro­toniei ca preot, gândul meu a fost să fiu sta­tor­nic. Statornicia ar tre­bui să fie mereu în inima preo­tu­lui, pentru că adesea avem aceas­tă ispită – ni se pare că ne-ar fi mai bine într-un alt loc. Și nu e bine. Cum a spus un avva din Pateric unui tânăr care l-a în­­tre­bat ce să facă să ajungă să fie plă­­cut lui Dum­nezeu: „Oriunde vei mer­ge, să ai îna­intea ta pe Dum­ne­zeu. Ori­ce vei face, să dai mărturie din Sfin­te­le Scrip­turi și oriunde ajungi, să nu te ri­dici degrabă.” Adi­­că, să stai în­tr-un loc pentru că, dacă ți-l tot schimbi, tragi o linie, aduni și nu știi ce reușești să aduni, până la urmă.

– De când sunteți preot în Gheor­­gheni?

– Am fost hirotonit preot în ziua de Rusalii a anului 1999. Am venit aici gândindu-mă că o să am o legă­tu­ră mai adâncă, mai profun­dă cu credincioșii mei. Până atunci fuse­sem diacon și simțeam că îmi lipsea ceva – do­rul arzător de a fi mai aproa­pe de oameni, mai aproa­pe de ini­ma lor. Când m-a hirotonit aici, Prea­sfin­țitul Ioan le-a spus la pre­dică oa­menilor din biserică – „Îmi dau că­ma­șa de pe mine pen­tru el”. Atât de apropiați am fost, nu o să uit niciodată anii aceia. Am venit aici cu dorința de a schimba lu­mea. Bineîn­țe­les că nu a fost așa, pentru că tre­buie să ajungem la Dumnezeu treap­tă cu treaptă, nu în salturi. Preotul este un aler­gă­tor de cursă lungă, care trebuie să aibă în minte per­ma­nent o idee – că trebu­ie să ajungă la sosire. N-am vrut să fiu un preot care să stea doar cu cartea în mână, nici să ridic doar ziduri, pentru că nu asta este misiu­nea preotului. El trebuie să ri­dice biserica vie din inimile credin­cio­șilor săi.

– Și cum ridici această bise­ri­că vie?

– Nu cred că vă pot da un răs­puns simplu, dar pot să enumăr câteva trepte pe acest drum. În pri­mul rând, ca preot, nu ai voie să renunți la a te mai apleca cu dragoste asupra durerilor oame­ni­lor. Apoi, e ne­voie să fii un om fi­resc, simplu, niciodată compli­cat. Pentru că oamenii au nevoie as­tăzi în primul rând de trăire din partea preotului. Și mai au nevoie de curăția lui și de multă sinceritate, pentru că oa­menii sunt foarte atenți la tot ceea ce faci. Nu degea­ba se spune despre casa preotului că e o casă cu pereții de sticlă. Asta înseamnă că oamenii trebuie să vadă tot timpul cum este viața ta și a familiei tale. Trebuie să fim transparenți, iar asta cere multă sinceritate. Una este să mergi la litur­ghie, și alta este să trăiești în liturghie. Ce se întâm­plă cu tine ca preot după ce termini slujba e la fel de important ca ceea ce faci în timpul slujbei. Și încă ceva – să vrei tot timpul să îți cunoști cre­din­cioșii. Mai ales la oraș acest lucru e complicat, pen­tru că pe om îl cunoști mai ales în scaunul spo­ve­daniei și e greu la oraș să îi spovedești pe toți eno­riașii tăi. Dacă ajungi să îi cunoști și să ți se spu­nă, simplu, „părintele” de toată lumea, e un semn bun că ești pe cale. Inițial, eu eram „pă­rin­tele cel tânăr”, acum sunt, pur și simplu, „părintele”, ceea ce mă bucură foarte tare. Îmi dă o stare de bu­cu­rie con­ti­nuă. Nu în ultimul rând, cred că un preot ar trebui să nu își piardă niciodată elanul. Cum spu­nea Sfân­tul Ioan Gură de Aur – „Preotul trebuie să fie mereu ca o fântână, chiar dacă nu vine ni­meni să bea apă din ea”. E ca și în iubire – iubirea nu trebuie să sca­dă niciodată odată cu înaintarea în vârstă, dim­po­trivă, ea trebuie să crească. Iubirii trebuie să îi adău­găm, cu timpul, și celelalte virtuți. Sigur că nu poți să le ai dintr-o dată pe toate, ele vin în timp, cu anii, de multe ori prin încercări, pen­tru că în­cer­cările, dacă nu te prăbu­șesc, te zidesc. Știți că omul nu învață niciodată din succese, ci din eșecuri. Succe­sul e o bucurie de scurtă durată și e greu să înveți din el. Însă dintr-un eșec purtat în genunchi câștigi una dintre cele mai importante virtuți – răbdarea. De aceea la rugă­ciu­ne stăm în genunchi și la împărtășanie în picioare. Ajungi des în genunchi, dar orice cădere trebuie să se sfâr­șeas­că printr-o ridicare, iar pentru asta ai nevoie de mul­tă răbdare. Preasfințitul Ioan mi-a spus când m-a trimis aici: „Copile, să nu ceri de la Dumnezeu înțe­lep­­ciune, ci răbdare! Că înțe­lepciunea fie o ai, fie o mai do­bândești, dar răbda­rea trebuie să vină de la Dum­nezeu”. Și dacă încă sunt aici se dato­rea­ză fap­tului că am avut răbdare cu mine, chiar dacă printre lacrimi s-a mai iscat, câteodată, dorința de a pleca de aici. Dacă m-ați întreba care este cea mai mare realizare a mea, nu aș ști să vă răspund, dar cu sigu­ranță vă pot spune că aici mă simt acasă. Asta este prima și unica mea parohie și de aici aș vrea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu plec niciodată.

– Mi-ați spus că iubirea trebuie să crească. Dar cum faci acest lucru? Cum să te păstrezi proaspăt și viu în iubire?

– Eu cred că e un exercițiu continuu, ca și postul. Și nu e vorba aici să nu faci ceva, ci, dimpotrivă, să faci ceva clipă de clipă. Și mai e nevoie de un izvor din care să te adapi, din când în când, și de un sprijin. Și mai e nevoie să învățăm că a iubi înseamnă a ierta. Invers nu se întâmplă întotdeauna, pentru că atunci când ierți nu ajungi mereu să și iubești. Dar dacă iubești, atunci ierți întotdeauna.

„De la frații mei maghiari am învățat ce sunt omenia, respectul și punctualitatea”

– Părinte Antim, trăiți în­tr-un loc în care ro­mânii și cre­dința lor sunt mi­no­ritare. Cum faceți ca ea și ei să reziste?

– Noi, ca români, ne-am păs­trat cultura și identitatea națio­nală în pridvorul bisericii, acolo cultura noastră a putut să ardă ca o fla­că­ră. Ăsta este specificul nos­tru, le suntem datori pentru asta înainta­și­lor noștri. Și mai cred că orto­do­xia românească are un fel de a fi din­totdeauna – a fost cuminte și, cred eu, a re­zis­tat fără să ră­nească pe nimeni. A fi făcător de pace este un mare talant al fiecăruia din­tre noi. Vă spun cu mâna pe ini­mă, de când sunt aici, nu am avut niciodată niciun conflict de ordin etnic sau interconfesional cu ci­neva. Aici nu am fost înjurat în oraș pur­tând reverenda, așa cum am fost înjurat acasă, în Sibiu. Aici exis­tă un respect extraordinar față de preot. Și aș spune chiar mai mult – că de la frații mei ma­ghiari am învățat ce sunt omenia, respec­tul și punc­tua­litatea. Nu că noi, ro­mânii, nu le-am avea, dar eu am învățat lucrurile acestea și de la ei și am legat aici prietenii ade­vă­rate, care sunt vii și astăzi. Când con­stru­iam casa paro­hia­lă, m-au spri­ji­nit mulți ma­ghiari. Nu pot să îi po­menesc, lista ar fi prea lungă. Eram la început, aveam doar 26 de ani,    iar cre­din­cioșii maghiari, care nu erau ortodocși și nici nu mă cu­noș­teau, m-au ajutat mult, inclusiv financiar. Nu mi-a fost ușor, de multe ori nu dormeam noaptea de griji, iar ei m-au ajutat atunci când mi-a fost greu. Chiar și astăzi ei spun că în „popa or­todox” au găsit un prieten au­tentic. Dumnezeu să îi țină sănătoși!

– Trăim vremuri tulburi, vre­muri cum nu gândeam să apu­căm. Cum să-și găsească liniștea în ele oamenii credin­cioși? Dum­nea­voastră ce îi sfă­tuiți pe cei pe care îi păs­toriți?

– Eu cred că oamenii au căutat și caută tot timpul pacea în biserică, nu doar acum. Asta caută în primul rând. Și mai cred că datoria noastră, nu doar creștină, ci umană, este să ne găsim liniștea lăuntrică. Această liniște nu poate fi găsită decât în rugăciune. Și nu doar în rugăciunea de acasă, care este doar o pregătire pentru rugăciunea îm­preună cu ceilalți, din biserică. Pentru că ru­găciunea are cea mai mare putere când o faci pentru cel de lângă tine. Ea te poate elibera. E ca atunci când mergi la spovedanie cu sufletul încărcat, iar când te ridici de acolo, poți să zâmbești. Înseamnă că ți-ai regăsit liniștea. Pentru mine, ca preot, nu e bucurie mai mare decât să văd acel zâmbet. Să văd cum vine la mine un om plângând și să plece zâmbind. Pentru mine, asta este taina bisericii și o confir­mare că numai aici își poate găsi omul liniștea. Nicăieri altundeva.