Tricot

Stimată redacție,

Nutrind speranța că primăvara vă va aduce    numai povești vesele des­­pre ani­male, vă scriu o întâm­plare cu Tri­cot, un siamez simpatic, membru foarte, foarte iubit al familiei mele.

Mi-a venit să strig, ca atunci când eram copil și pâram. Și am strigat:

– Mamă, Tricot nu mă lasă să scriu!

Cu urechile ciulite și pupilele dilatate mult, a joacă, urmărește încordat lunecarea sti­loului pe coala de hârtie. Puțin îi pasă lui de im­portanța conținutului colii sau de zbaterile mele intelectuale, el nu vrea să-și închipuie decât un șoricel ronțăind hârtie.

Iminența unui atac surpriză plutește în aer… La un moment neprecizat se produce: Tricot se repede asupra stiloului, dă cu lă­buțele peste peniță și sare arcuit în sus, de bucu­rie. Coala se mâzgălește, se și­fonează, ce mai, e com­promisă. De necaz îi pictez un zbenghi de cer­nea­lă pe botic. Ca orice jivină care nu-și vede lungul na­sului, se supără și se retrage în fotoliu, unde-și spală fața, de mama focului, cu lăbuțele.

Eu o iau de la capăt cu scrisul, pe o coală curată. Deodată, mă trezesc cu un nou zdup chiar pe tean­cul de foi albe. În fața ochilor mei încep să se des­fășoare „te­ri­bile” scene de război: Tri­cot se îngroapă în hâr­tii, le răvășește, le ghe­mo­to­cește în labe, le sfâșie cu ghearele și colții. (Cum să faci un motan să în­țeleagă prețul astro­no­mic al unei coli de hârtie?) În disperare de cau­ză, salvez stocul neatins încă. Ră­mas fără muni­ție, atacă piraterește brațul meu care îndrăznise să-i țină piept. Stiloul zboară scă­pat de sub con­trol, Dumnezeu știe unde, mă chircesc când îl aud zdrobindu-se de parchet.

Dintr-un motiv știut numai de el, Tricot își schim­bă pe neașteptate planul de luptă și face un salt acrobatic înspre celălalt colț al biroului. Mileul s-a strâns tot sub plonjonul lui, iar el se zbate ne­pu­tincios, căzut prizonier în lasetele de bumbac.

Îl las să evadeze de unul singur – răgaz picat la țanc pentru a-mi evalua stricăciunile. Ei bine, așa nu mai merge! Pe o coală neintrată-n război, mă apuc să încropesc Tratatul de pace (Să fie învă­ță­tură de minte pentru cei ce dau în mintea pi­si­ci­lor!). Eliberat din capcană, încearcă să-mi aran­­jeze șuvițele rebele cu una din lă­buțe. Mă gâdilă pe frunte și pe tâmplă fără să mă zgârie. Îl privesc drept în ochi: se uită la mine cu urechi ciu­lite, pupile dilatate, semn că mai are chef de joacă.

Și eu la fel!

Prin intermediul dvs., urez re­dac­ției și cititorilor revistei „Formula AS”, cât și celor care nu cu­vân­tă, ci doar miaună sau latră sau ci­ripesc, multă să­nă­tate și fericire din partea mea și a lui Tricot.

DORINA C. – Fetești