Andrei Măjeri (regizor): „Vreau ca publicul să nu vadă mereu același Măjeri”

• Este unul dintre cei mai apreciați regizori ai noii generații. A scos o premieră la Teatrul Metropolis din București, care se bucură deja de laudele criticii și ale spectatorilor •

„Mi se pare, adesea, că te iubesc”

– Povestește-ne, te rog, despre noua ta montare.

– „Cine l-a ucis pe tata?”, de Édouard Louis, e cel mai recent spectacol regizat de mine. Este o pro­­ducție a Teatrului Metropolis, instituție cu un repertoriu atent îndrumat de managerul Radu Nica. Spectacolul nostru propune o dramatizare (de Mi­ha­­ela Michailov), după romanul acestui copil rebel al literaturii franceze contemporane. Bucurându-se de o serie de montări notorii la nivel mondial, spec­tacolul care a avut premiera în 8 și 9 decembrie 2023, marchează prima montare într-un teatru din țara noastră. M-am întâlnit cu romanele lui Louis, în urmă cu doi ani, și de atunci am tot sperat să-i gă­sesc locul potrivit. Este un spec­tacol despre re­la­țiile dificile de familie.

– Ce te-a atras la text?

– În primul rând, am fost atras de violența acți­u­nii, dublată de o teribilă candoare a scriiturii. E vor­ba, pe scurt, de o scrisoare a unui fiu către ta­tăl său. Mă obsedează replica „Mi se pare, ade­sea, că te iubesc!” pe care protagonistul i-o adre­sea­ză pă­rin­telui. Romanul și montarea noastră ating proble­me nevralgice din această deja foar­te cunoscută relație părinte-copil, elemente în care ne putem regăsi cu toții, dincolo de parti­cu­laritățile po­veș­tii. Romanul, și mai apoi exce­lenta dramati­za­re a Mihaelei Michailov m-au condus în di­rec­ția creionării unei lumi a mascu­li­nității vul­ne­­rabile, a sexualității neacceptate de către pă­rinți, dar și a du­rității implacabile la care suntem supuși de societate.

Conflictele se rezolvă prin dialog

– Este vorba des­pre o familie dis­func­țio­na­lă, dar și des­pre o societate dis­func­țio­nală. Ce ar trebui să facă fa­milia pen­tru membrii ei? Dar societatea?

– Cred că în de­za­mor­sarea oricăror con­flic­te, esențial e un bun dialog,    înțe­legerea dife­ren­țelor dintre generații, dar și permanenta luptă pen­tru noi drepturi. Aici, teritoriul fami­liei se juxtapune cu cel al societății zile­lor noastre. Ca două elemente insepa­ra­bi­le. Familia, ca și so­cie­tatea, trebuie să protejeze, să vindece ră­nile, să nu construiască ziduri. Coloana verte­bra­lă a romanului este dată de acest echilibru para­do­xal între cum ne marchează existența traiul „în fa­milie” versus „în societate”, uneori fiind con­dam­nați să dezechilibrăm această balanță. „Ci­ne l-a ucis pe tata?” e un strigăt fără răs­puns, agresiv pe alocuri, și surprinzător de iubi­tor în alte puncte, puternic susținut de șase tineri ac­tori de zile mari.

– Ai ales o distribuție de actori foarte, foar­te tineri. Cine sunt și cum i-ai ales?

– Cei șase actori au fost aleși în urma unui cas­ting. Ei sunt: Iustin Danalache, Eduard Chi­mac, Alex Iezdimir, Adelin Tudorache, Hunor Var­ga și Vlad Ionuț Popescu. Împreună cu ceilalți membri ai echipei noastre artistice (Adrian Balcău – sceno­grafie, Andrea Gavriliu – coregrafie și Adrian Pi­cio­rea – sound design), am făcut un workshop de două zile în luna Mai, în urma căruia ne-am hotărât asupra celor șase voinici. În procesul de lucru, dar și în receptarea spectatorilor, această distribuție a confirmat pe toate planurile. Cred cu tărie că am creat o platformă de exprimare pentru o nouă generație de actori, care susține matur un demers artistic deloc ușor (multă coregrafie, cântece în alte limbi etc.). Ce mă bucură enorm e că sunt o „gaș­că” care s-a unit din prima. Băieții din distribuție se respectă și se protejează între ei, conștienți fiind de personajul pe care-l împart și de direcția comună în care trebuie să tragă.

Zeițe de categoria B

– Ai unele spec­tacole cu distribuții exclusiv feminine sau exclusiv mas­cu­line. De ce?

– Am explorat zonele distribu­ții­lor pe criteriu de sex în mai multe spec­ta­co­le („Moar­te și re­în­carnare într-un cowboy”, „Me­dea’s Boys”, „Ero­i­ne”, „Zeițe de ca­tegoria B” și „Ci­ne l-a ucis pe ta­ta?”). Energiile ca­re se declanșează în acest gen de dis­tribuție sunt cu to­tul unice. M-am bucurat la proiec­tele amintite de ar­tiști care s-au înțe­les ex­trem de bine, ceea ce a ajutat pro­cesul de creație. Vreau ca publicul să nu vadă mereu „același Mă­jeri”, de asta îmi propun să fac pași lateral în căutările mele artistice. Nu doar în distribuții exclu­siv feminine/masculine, ci în tot ceea ce fac.

– Vorbește-ne și despre spectacolul tău numai cu femei, „Zeițe de categoria B”. Cine sunt zeițele și de ce de categoria B?

– Un proiect de suflet pentru noi, toți cei din echi­pă, acest experiment teatral pătrunde într-o zonă autobiografică a trei actrițe din provincie. Alături de Elena Ivanca, Silvia Luca și Ioana Dra­goș Gajdó, am ales o direcție în care am mizat pe evenimente importante din carierele lor. Ale­xan­dra Felseghi a făcut interviuri cu ele, în urma cărora a scris textul de spectacol. Titlul este o ironie la vizibilitatea pe care o au artiștii din pro­vincie, în raport cu cei din capitală. Publicul a receptat extrem de empatic demersul nostru, iar pentru cele trei actrițe spectacolul a marcat, cu siguranță, un succes. M-am bucurat, de asemenea, de faptul că am putut aduce împreună patru in­stituții co-pro­du­cătoare: Teatrelli – ca producător principal, alături de partenerii lor: Teatrul Națio­nal Cluj, Teatrul Regina Maria Oradea și Teatrul Mihai Eminescu Botoșani. Momentan, cele trei actrițe joacă alter­na­tiv, la București, Cluj, Oradea și Botoșani, iar în curând vor începe deplasări și în alte orașe. „Zeițe de categoria B” este o mare împlinire pentru mine, prilej al unui experiment în cel mai pur sens al cuvântului, încununat și de-o extrem de emoțio­nantă reușită de public și critică.

Sănătate, liniște și plante

– Îți place să și scrii. Ce-ai mai scris?

– Până acum, am scris patru piese: „Dingo Dogs”, „Amplexus”, „Individual Compus” și „God of The Gaps/ True Blue”. Lucrez la un al cincilea text, „Afterglow”, în pregătirea unui viitorul spectacol la Teatrul Național din Cluj. Pe această cale, vreau să le mulțumesc spe­cia­liștilor care și-au luat din timpul lor pentru a-mi citi textele: Alina Nelega, Mihai Măniuțiu, Călin Ciobotari, Miriam Cuibus. Le sunt ex­trem de re­cu­noscător pentru încurajări! Așadar, da, îmi place să scriu. Mult! Cred că scrierea dramatică e o zonă de explorare dincolo de limitele artei regiei, un teritoriu pe care deja îl stăpânesc.

– Ți-ai găsit un „loc de joacă” la Boto­șani. Ce mai pregătești acolo?

– Ador orașul1 În principiu, la final de stagiune voi face un spectacol pe textul meu, „God of the Gaps”, alături de actorii de la Tea­trul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Până atunci, voi mai avea două premiere: „Mesia”, de Martin Sherman, la Teatrul Evreiesc de Stat, și „Bărbat puternic/ fe­me­ie fericită” (ti­tlu de lucru) de Alexandra Fel­seghi, la Teatrul Matei Vișniec din Suceava.

– Ce își dorește de la viață regizorul Andrei Măjeri?

– Sănătate, liniște, mai multe călătorii și prie­te­nii durabile. A, da, și multe, multe plante.