Iubită revistă „Formula AS”,
În primul rând, vă fac cunoscut că, împreună cu bunica mea, sunt o fidelă cititoare a revistei și o mare iubitoare a ființelor care nu cuvântă. Iată de ce și povestea de față o scriem… la două mâini.
Pentru început, vi-l prezentăm pe prietenul meu și al bunicii, Mutulică. Mutulică nu este nici cățel maidanez, nici motan părăsit de un stăpân fără suflet. Nu. Mutulică al nostru este un respectabil… rățoi. Iar numele nu și-l datorează faptului că are un handicap – Doamne ferește! – ci pentru că face parte din rasa „rațelor mute”, un soi despre care n-aș putea spune că nu are grai, ci doar că nu măcăie ca celelalte surate ale lor. Scoate un fel de sâsâit, ca un șarpe. Și acum, că l-am prezentat, să vă povestesc viața lui. Totul a început acum aproximativ trei ani, când părinții mei i-au făcut cadou bunicii (fără știrea mea) 14 boboci de rațe mute. Când i-am văzut, am fost atât de încântată, încât nu știam pe care să-l iau primul în palme și să-i mângâi puful gălbui, pătat cu negru. Mă jucam cu ei, îi luam în poală, dar niciodată nu i-am chinuit, trăgându-i de aripi sau de piciorușele portocalii, așa cum fac alți copii. Și bunica îi iubea foarte mult, îi îngrijea cu multă afecțiune, hrănindu-i cu mălai și tocătură. Preferatul meu era Mutulică, bobocul cel mai mare și gras. L-am dus de multe ori în grădină, ca să mănânce verdeață, și el s-a obișnuit cu mine, s-a îmblânzit și îmi mânca din palmă. Timpul a trecut pe nesimțite și Mutulică a crescut mare, ca frații săi, devenind rățoi în toată puterea cuvântului. Avea ochi ca smaraldul și un moț cât toată zilele. Ce mai! Mă mândream cu el la școală și cine venea la bunici făcea cunoștință cu el. Toată familia l-a îndrăgit, mai ales că de la un timp îi apăruseră la gât și mărgele. Dar bucuria avea să se transforme în dramă, când bunica a început să taie rațele și rățoii care deveniseră cu vremea maturi. Plângeam de fiecare dată de mila lor. A vrut să-l taie și pe Mutulică, dar eu am implorat-o cu lacrimi amare să mi-l lase măcar pe el. Și bunica s-a îndurat. Au trecut aproape trei ani de la povestea mea, și cine intră astăzi în curtea bunicii face cunoștință cu singurul stăpân și unicul șef al ogrăzii, Mutulică, rățoiul nostru moțat, împodobit cu mărgele roșii.
Să ne întâlnim cu bine, în următoarele numere ale revistei de excepție „Formula AS”.
ADRIANA și bunica ei, MARIA S. – Arad
