O dimineață cu Flavia Hojda: „Ofelia e unul dintre cele mai frumoase roluri de care puteam avea parte acum”

A copilărit în Ieud, unul dintre cele mai frumoase sate din Maramureș, a învățat în Sighet, locuiește la București și joacă teatru în… deplasare. După ani de zile în care drumurile au dus-o mai ales spre muzică și spre film, Flavia Hojda s-a întors la teatru. Și nu ori­cum! „Hamlet”-ul montat de Declan Donnellan pe scena Naționalului craiovean o readuce în lumină, în rolul ofertant al Ofeliei.

– Bună dimineața, Flavia! Pe unde te poartă dru­murile?

– Bună dimineața, Dia! Tocmai ce m-am întors la București din Craiova, unde am avut prima re­pre­zentație cu „Hamlet” de după premieră. E un spec­tacol la care am lucrat intens până în ultima zi, fiindcă Declan Donnellan e un regizor foarte atent la detalii și se lasă ușor inspirat de tot ceea ce-i dau actorii pe scenă.

– Tu cu ce ai rămas din colaborarea cu el?

– Am rămas cu toate poveștile pe care ni le spu­nea la repetiții, care au conturat fiecare personaj din spectacol. Pentru mine, rolul Ofeliei a fost o mare provocare, pentru că au trecut mulți ani de la ultimul meu spectacol de teatru. Experiența mea se întinde mai degrabă în zona filmului, iar cinemaul te învață să joci mult mai intim, pune mai tare ac­cen­tul pe privire. În teatru, e nevoie să te exprimi cu tot corpul și să-ți folosești forța vocii într-un fel în care să fii auzit până în ultimele rânduri. Asta era și direcția asupra căreia insista cel mai des De­clan, în ce mă pri­vește. Până la urmă, într-o pauză de repe­ti­ții, când am revenit la Bucu­rești, am pro­fitat de timp și am lu­crat aspectele astea cu fosta mea profe­soa­ră de vor­bi­re și cu o core­gra­fă. M-am în­tors, cu alte cuvin­te, la școa­lă, iar cu pie­sa asta simt că mi-am depă­șit niște blo­­ca­je și mi-am găsit, în sfâr­șit, vocea în teatru.

– Deci, chiar te-a pus la treabă rolul ăsta…

– Da, am muncit foarte mult pentru el, dar cel mai fru­mos e că a fost un efort de echipă, am avut parte de colegi foarte ge­ne­roși. Am pus și foar­te multă presiune pe mine, pentru că lu­cram cu Declan Donnellan, unul din cei mai mari regizori ai lumii, iar Ofelia e unul dintre cele mai frumoase și provocatoare roluri de care puteam avea parte acum. De multe ori m-am îngrijorat, m-am trezit din somn spu­nând replici din piesă sau am trecut pe lângă un atac de panică la gândul că nu voi reuși să fiu la înălțime. Dar Pavel (actorul Pavel Ulici n.r.) a fost acolo să mă asculte de fie­care dată.

– Pavel ce mai face?

– Se ocupă mai mult de muzică de câteva săptămâni. Acum e undeva prin casă. Știe că dau un interviu și știe și că am emoții de fie­ca­re dată, așa că îmi dă spațiu, nu mă deranjează. E o bucurie că suntem amândoi din nou acasă și reușim să pregătim micul dejun împreună. Am fost mai mult plecați în ultima vreme.

– La Craiova ai fost într-un soi de can­to­na­ment?

– Se poate spune și așa. Prima oară am ră­mas timp de o lună. Am aterizat acolo chiar după ulti­mele repetiții pentru concertele cu „MA RA MU”, proiectul muzical pe care l-am pus pe picioare cu surorile și frații mei, cu Pavel, partenerul meu, și cu fratele lui. Și m-am trezit, dintr-o dată, singură, în­conjurată de oameni foarte faini, dar toți necu­nos­cuți. Totuși, diminețile erau frumoase la Craio­va. Locuiam vizavi de teatru. Mă trezeam devre­me și ajungeam întotdeauna prima. Simțeam că am nevoie să mă antrenez un pic mai mult și voiam să mă prindă repetițiile deja încălzită.

– Cum e Ofelia lui Declan, Flavia?

– E o ființă stra­nie, care nu-și găsește locul pe lu­mea asta, inadap­ta­rea e ceea ce o și leagă de Hamlet. Ar fi putut avea poate alte alegeri, dar faptul că a cres­cut fără mamă, cu o dorință de a fa­ce pe plac tutu­ror, o fac să nu le vadă. Dar Ofelia are și o furie moc­nită în ea, cu care ar putea da foc întregii Danemar­ce. Cred că Declan a făcut din rolul ei și din piesa asta o poveste despre cât de mult au nevoie oamenii să fie vă­zuți și înțeleși, ca să poată exista cu adevărat.

– Ofelia are și o latură de fată cu­minte, de care nici tu nu ești prea departe…

– Cred că și eu eram și am rămas într-un fel o fată cuminte, deși nu știu dacă ăsta e cel mai potrivit cuvânt. Am avut mereu o relație bu­nă cu părinții mei, dar am avut și momentele mele de rebeliune, care au fost cel mai adesea le­gate de muzică, de surorile și de frații mei sau de prietenii cu care cântam uneori prin parcuri.

– Cum s-au împărțit talentul și frumusețea în familia voastră? Rareori mai găsești undeva cinci frați care toți să cânte.

– Apăi, cum o dat Domnul! (râde) Maria și Li­gia se ocupă exclusiv de cântat. Eu navighez între actorie și muzică. Augustin, fratele meu mai mic, cântă cu noi în proiectul „MA RA MU”, dar se ocupă și de cariera lui în IT. Iar Francesca, mezina familiei, cântă, își face ușor-ușor intrarea în actorie, dar își vede și de studii în continuare.

– Cu ce-ți umpli dimineața asta, Flavia?

– Cu soare! Mi-am făcut un ceai la bucătărie și acum mă pregătesc să mă așez cu el în balcon.

– E celebrul balcon în care aveau loc petre­ceri cu lume bună?

– Da, e existat o vreme în care balconul ăsta a găz­duit mai mulți oameni decât și-ar putea imagina ci­ne­va vreodată. Ne plăcea să invităm lume și să or­ga­ni­zăm seri cu muzică și poezie. Dar pandemia ne-a mai liniștit pe toți. Iedera pe care am plantat-o cu Pa­vel acum câțiva ani s-a întins peste tot, plan­te­le s-au înmulțit, iar balconul a rămas un spațiu mai mult pen­tru noi, cei din familie. E un loc care continuă să mă inspire. Aici mă retrag de fiecare dată când vreau să lucrez.

– În Maramureș mai ajungi?

– Anul trecut am ajuns destul de des. De fiecare dată când am avut o fereastră, am dat o fugă până acasă. Suntem în București de ani de zile și, oricât de dor ne-a fost de Mara­mu­reș, încet-încet ne-am adaptat. Abia când am revenit în apartamentul nostru, după două luni petrecute la Craiova, mi-am dat seama cât de acasă a devenit între timp. A fost ca atunci când mă lăsau ai mei la bunica, în co­pi­­lă­rie: pe de-o parte mă bucuram și eram fericită, pe de alta mi-era dor de ce-am lăsat în urmă și primele zile aveau ceva destul de nostalgic.

– Vorbești de bunica ta, care trăia în căsuța de lemn?

– Da, de fiecare dată când povestesc cu tine, ajung să vorbesc și de bunica mea. (râde) Bu­ni­ca Juji din Ieud trăia într-o căsuță simplă, din lemn, pe malul râului. În curtea ei, mi-am pe­trecut mare parte din copilărie, uneori sin­gu­ră, alteori cu haita de verișori. Am iubit-o foar­te mult pe bunica. Avea o bunătate și o dem­nitate extraordinare. Un fel de împăcare cu ea și cu soarta, pe care am văzut-o la mulți oa­meni din Maramureș. Și pe care le-am re­gă­sit într-una din replicile scrise de Shakes­peare, care mi-au rămas în gând după piesă. „De-o fi să fie acum, n-a mai fi altădată. De n-o fi altă­dată, se va-ntâm­pla acum. De n-o fi acum, tot va fi altă­­da­tă. Totul e să fii gata!”.

Foto: Adi Bulboaca (2), Bogdan Brasoveanu (1)