Până în prezent, campania preelectorală a anului 2024 pare axată în întregime pe strategii politice conjuncturale, pe căutarea soluțiilor optime, de câștigare a votului alegătorilor și mai puțin pe oferte programatice concrete, pe poziționări sustenabile față de problemele reale ale țării. Oricât am încercat (eu, cel puțin) nu am descoperit proiecte prin care grupările politice să își propună transformări de fond pentru dezvoltarea ansamblului social. Totul s-a redus, deocamdată, la găsirea celor mai eficiente soluții tactice pentru înfrângerea adversarilor politici, pentru păstrarea puterii (în cazul partidelor la guvernare) sau pentru acapararea ei (în cazul opoziției). Nu contează, așadar, clarificarea doctrinală a programelor propuse de ele, ci – pur și simplu – imaginea de marcă vândută electoratului. Contează, deci, cine se asociază cu cine, ce clientelă este mai sigură și mai reprezentativă, ce posibili lideri sunt mai carismatici și „dau mai bine” în imaginarul afectiv al colectivității. Tonul pentru o astfel de mutație, de la confruntarea programatică și doctrinară, la competiția de captare a electoratului prin fotogenie politică (promisiuni care dau bine) a fost emis de partidele asociate la guvernare, PSD și PNL. Niciunul dintre ele nu se poate lăuda cu realizări efective, din perspectiva promisiunilor anterioare, drept care nu pot să vină cu noi proiecte concrete de guvernare, dat fiind că majoritatea celor propuse la trecutele alegeri au eșuat. Tehnicile de lucru – comasarea scrutinurilor, candidaturile comune pe listele parlamentare sau la funcțiile de stat eligibile au devenit soluțiile pentru continuarea dominației lor politice. „Împingerea în față” a unor candidaţi noi, cu notorietate pe anumite domenii de activitate, și „ascunderea” liderilor prea compromişi, în legislaturile anterioare, este o alternativă propusă la incapacitatea de a raporta reuşite programatice în administraţie. În ce privește opoziția, cu excepţia alianţei Dreapta Unită (USR, PMP, FD), care încearcă aducerea confruntării electorale pe terenul realizărilor efective și al soluţiilor concrete pentru gestionarea lor, celelalte grupări s-au pliat la regulile impuse de putere pentru începerea oficială a competiţiei electorale. Nu întâmplător, George Simion, liderul AUR, a cerut deschiderea listelor formaţiunii sale pentru oricine, iar Diana Șoșoacă, şefa SOS-ului, a optat pentru spectacolele agitatorice populare de mare efect, ca mijloc de contracarare a „greșelilor” puterii. Atât AUR, cât și SOS, nu au programe concrete, sustenabile prin resurse identificate, de schimbare a sistemului administrativ adoptat de PSD și PNL. Cele două partide duc împreună și „bătălia pentru Bucureşti”, capitala țării. PSD și PNL nu își permit să piardă, după „sudarea” lor în „alianţa stabilității”, gestiunea celui mai mare oraș al țării, pentru că sub direcţia unui primar neafiliat la vreunul dintre ele s-ar putea vedea că o administraţie independentă de sistemul de gestionare a treburilor impus de ele, poate realiza performanțe reale în îmbunătățirea vieții cetățenilor. Nicuşor Dan, primarul general în funcţiune, a moştenit de la administraţiile locale anterioare, un oraş aflat, practic, în faliment financiar, cu o infrastructură în colaps, poluat la maxim. Fără scandal publicitar, el a reuşit – în cei peste trei ani de mandat – să limiteze jaful bugetar practicat de antecesorii săi, să iniţieze refacerea infrastructurii subterane a oraşului, să limiteze distrugerea – comandată – a spațiilor verzi, să ordoneze în limitele date circulaţia și chiar să înceapă consolidarea clădirilor vechi, inclusiv a celor istorice. Nicuşor Dan nu putea face în cei trei ani și jumătate minuni, dar a făcut mai mult decât primarii anteriori. A renunţat, din motive economice la spectacolele și „cadourile de imagine” oferite de „înaintași”, a tăiat sau limitat profiturile mafiei imobiliare și ale clientelei personale și de partid. Pentru bucureştenii conștienți de dificultățile oraşului lor, primarul în funcţiune este primul care, chiar dacă nu a reuşit să-și îndeplinească în totalitate promisiunile, le-a pus în operă pe cele mai multe dintre ele. El nu poate fi concurat decât cu promisiuni vagi, de oricare dinte candidaţii „partinici”, din PSD sau din PNL. Niciunul dintre cei nominalizabili de partidele în cauză nu se pot bate programatic cu omul care A FĂCUT ceva concret pentru comunitatea ce l-a ales ca edil. De aici, și încercarea alianţei PSD – PNL de a-l bloca la alegerile ce urmează, printr-un candidat comun, necompromis politic și fără susţinere clientelară. Ca să câștige împotriva celui care își finalizează, în ciuda tuturor piedicilor puse, programul anunţat la trecutele alegeri, „familia” PSD – PNL este dispusă, chiar, să apeleze la o „şmecherie electorală” (încercată și altădată de PSD), aceea a nominalizării unui „candidat-iepure”, pentru a-și orienta, în final, sprijinul, pentru un „candidat-surpriză” (Popescu-Piedone!?), care speculează histrionic dificultăţile reale ale administraţiei urbane în funcţiune. Operaţiunea de înlocuire a confruntărilor electorale programatice și doctrinale, cu „bătălii de imagine” și mobilizări emoţionale de moment este, de altfel, generalizată la scara întregii țări. Cel care pierde este, evident, electoratul raţional și, în final, țara în ansamblu.
Romanian