Carmen Lidia Vidu: „Nu vreau să spun povești de adormit copiii, ci povești de trezit adulții la realitate”       

• Despre teatrul pe care îl face s-a spus că e răzvrătit, revoluționar, curajos sau incomod. Unii l-au blamat, alții l-au întâmpinat cu entu­zi­asm, dar criticii internaționali pare că s-au pus la unison. Spec­ta­colele și documentarele semnate de regizoarea Carmen Lidia Vidu sunt azi premiate în Germania, SUA, India, Italia, Australia, Slovenia și Croația. Iar pentru viziunea ei artistică și pentru încăpățânarea cu care nu încetează să dezvăluie punctele nevralgice ale societății, juriile din România i-au oferit, și ele, un Uniter și un Gopo •

„De unde ai adus-o pe asta?”

– La 27 de ani, ai fost prima regizoare femeie (și cea mai tânără!) care a montat un spectacol de teatru pe scena Naționalului bucureștean. Cum și de unde ai aterizat acolo?

– Mi-am dorit dintotdeauna să fiu regizoare de teatru. A fost visul meu de mică, de când eram în li­ceu, la Arad, unde într-un festival de teatru, am văzut „Fuga” Cătălinei Buzoianu. Îmi amintesc că la un mo­ment dat, în timpul piesei, s-a adus un pat în sce­nă și, când s-a dat pătura la o parte, l-am văzut pe Ștefan Iordache și am început să plâng. După ce am des­coperit-o pe Cătălina Buzoianu, am știut că asta îmi doresc, să vin la București să fac teatru la clasa ei. Și am venit. Am prins ultima ei generație de stu­denți, iar apoi am început să practic, să mă constru­iesc singură ca regizor, în zona teatrului independent. La un moment dat, am montat la ARCUB „I Hate Helen”, un spectacol de Ștefan Peca, cu Marius Ma­nole. Nicolae Scarlat, care ajun­sese director artistic la TNB, l-a văzut, m-a sunat și mi-a zis: „E vremea să crești. Nu-ți dau direct scena mare, începi pe cea mică, dar vino și montează!”. Și m-am apucat de trea­­bă. Doar că fiecare spectacol e supus unui con­siliu artistic. Când au văzut piesa, cei din consiliu au tă­bărât pe Nicolae Scarlat: „De unde ai adus-o pe asta?”. Caramitru mi-a zis în față că piesa e o rușine. Azi, uitându-mă înapoi la cum am fost umilită atunci, nu cred că a fost rea intenție din partea ni­mă­nui. Cred, sincer, că nu le-a plăcut. Nu erau obișnuiți cu spectacole care să aibă și un substrat social sau politic, nici cu teatrul multime­dia, pe care îl făceam eu atunci. Gustul mai vine și mâncând. Au dat dru­mul spectacolului fără niciun entuziasm, până la urmă, l-au trimis să moară. Dar spectacolul a mers incredibil de bine, iar la finalul stagiunii, Caramitru însuși a recunoscut că a fost lider de vânzări.

„Bugetele mici te învață să gândești mic”

– A fost deci un început cu provocări…

– Colaborările mele cu teatrele mari au fost de multe ori încercări foarte dificile. Au venit când aveam deja destulă experiență în multimedia, lu­crasem în Pro TV, la Acasă TV, în zona de con­cer­te și divertisment. Regizasem, de pildă, „Reve­lio­nul intrării României în UE”, făcut pentru Pro TV în Piața Revoluției. Aveam 26-27 de ani, coor­do­nam toate vedetele zilei, manevram bugete de câte jumătate de milion de euro, lucrând cu o masă în­treagă de bărbați, care îmi respectau deci­ziile. Iar când ajungeam în teatru, fiindcă eram femeie, pri­meam doar scena mică și buget de o mie de euro. Am trăit multă vreme cu chestia asta schizoidă, în care unii aveau totală încredere în mine, iar cei din meseria pentru care mă școlisem, de fapt, mă țineau cu mâna întinsă. Starea asta de fapt s-a perpetuat ani de zile în lumea teatrului, până când vocile fe­mi­nine s-au făcut mai puternic auzite pe social me­dia. Dacă pot să spun azi despre mine că am fost „prima regizoare care a montat…” și altele aseme­nea, e pentru că m-am zbătut foarte mult în anii ăia, în­tr-o lume în care majoritatea regizorilor erau băr­bați și puneau mâna pe bugetele cele mai mari, iar femeilor le rămâneau doar firmiturile. Consecin­ța neplăcută e că limbajul nostru, al regizoarelor, s-a dezvoltat în lipsă de mijloace, în sărăcie. Bugetele mici te învață să gândești mic, să gândești modest, iar asta nu face bine viziunii artistice. În fine, sunt realități pe care le-am trăit, dar din fericire nu m-au îngropat.

– Nu numai că nu te-au îngropat, dar pare că te-au și ambiționat să mergi mai de­parte. M-aș întoarce însă la primele cronici, cele care te-au con­sacrat ca regizorul ca­re a impus teatrul multi­media în România. Ce e, de fapt, acest teatru multimedia?

– Adevărul e că, până să spună criticii că specta­colul meu e primul spectacol multimedia din Ro­mâ­nia, eu nici nu știam exact ce înseamnă „multi­me­dia”. Eu făceam spectacolele așa cum îmi venea, așa cum văzusem în cluburile prin care mergeam. Erau anii 2000, când în Studio Martin din București înce­puseră să vină cei mai mari DJ ai lumii, de la John Digweed, la Sasha, iar ei veneau de fiecare dată la pachet și cu artistul vizual care proiecta imagini, montaje, jocuri de lumini, ceea ce azi numim visuals. Nu eram neapărat pasionată de tehni­că, dar am început să aplic în spec­tacolele mele ceea ce vedeam în zona scenelor de muzică electronică. Aju­tându-mă de lumini, de proiec­toa­re, de video și de ani­mație, am creat realități grase în zona asta vizuală. Dar pe măsură ce m-am mai maturi­zat, partea multi­me­dia a trecut în plan secund și mesajul, conținutul au devenit mai consistente, dând naștere unui teatru pe care eu îl numesc acum antropologic.

– Hai să-l și definim. E și o încer­care de recu­pe­rare a istoriei recente, de a o pune sub lupă?

– E drept că s-a născut din pasiu­nea mea pentru istorie și are câte puțin din toate: și o latură socială, și una ci­vică, și una do­cumentară. E un teatru care se hră­neș­te și din istoria cu I mare, din episoa­dele ei, din revoluția de la 1989 (așa cum e unul dintre proiectele „Jurnal de România”), din vânzarea etnicilor ger­mani de către statul român (cum e „Oa­meni. De vân­zare”), dar și din is­to­ria cu i mic, care-i privește pe cei din această generație Z care vine după noi și dramele cu care se confruntă ei: bu­li­mie, dependențe de rețele sociale, secrete de familie, dez­rădăcinări, tul­bu­rări psihice și așa mai departe (cum e cea mai recentă piesă a mea, „Senti­mentul fragil al speran­ței”). Ceea ce fac spectacolele mele uneori e să ia o fe­lie de realitate, să o analizeze și, la final, să ofere celor din sală imaginea unei comunități întregi, fie că e vorba de Constanța, de Timi­șoara sau de Sfântu-Gheorghe.

„În România, teatrul a fost mereu regină”

– O invitație la reflecție. Asta ți-ai dori să găsească publicul când vine la piesele tale?

– Mi-aș dori să găsească un parte­ner deștept de discuție. Mi-aș dori să sim­tă că merge undeva, unde poate as­cul­ta ceva în care se poate regăsi, ceva care îl limpezește și-l face mai deș­tept când iese de acolo. În Româ­nia, teatrul a fost mereu regină, a avut sălile pline, chiar și înainte de 1989. Iar azi la regi­zo­rii buni trebuie să faci eforturi să prinzi bilet. Nu știu dacă directorii de teatre înțeleg cu adevărat cât de inte­li­gent și de deschis la dialog e publicul, ce influență mare ar putea avea teatrul, cât de mult ar putea schimba societatea în care trăim. De foarte multe ori aduc la începutul sau la finalul pieselor mele vorbitori care să ia cuvântul, care să ofere o cheie de lectură. Pentru că nu vreau să spun pe scenă povești de adormit co­piii, ci povești de trezit adulții la realitate. Am datoria și responsabilitatea, ca realizator de specta­cole, să fac un teatru onest pentru acești oameni, un teatru în care să îi invit la dialog.

– Cu ce-ți hrănești lumea, Carmen? Cum găsești idei? Din ce construiești tot universul ăsta teatral?

– Din cărțile pe care le citesc și din discuțiile pe care le port. Nu prea am prieteni în lumea teatrului, dar am prieteni antropologi, sociologi, jurnaliști cu care dezbat adesea subiectele care mă preocupă. Și mai am un câine, pe care îl scot în fiecare dimineață la plimbare în Parcul Izvor, unde mă întâlnesc și vorbesc ore în șir cu alți proprietari de câini, care au meserii dintre cele mai diverse, unii activează în mediul politic, alții în mediul sanitar și așa mai departe. În rest, îmi place să lucrez cu parteneri in­ter­naționali în proiectele mele, pentru că sunt mereu dis­puși la experiment, știu să-ți aprecieze și să-ți va­lideze munca și te motivează să te reinventezi. Cola­borarea pe care am început-o cu Festivalul George Enes­cu în 2017, ca regizor multimedia al festiva­lu­lui, a fost pentru mine un punct de cotitură. Exact atunci a venit la conducere Vladimir Jurowski, un ma­re artist, unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, un vizionar care a vrut de la început să dea festiva­lu­lui o notă de modernitate. Și a făcut asta deschi­zând festivalul cu „Oedip”, a cărui desfășurare mu­zi­cală și-a dorit-o dublată de proiectarea unui film de animație regizat de mine. Ce a ieșit a fost un ade­vărat experiment cultural, un proiect pe care am în­cercat să-l plasez la granița dintre dramatic și poetic, care mi-a permis să lucrez la scară mare, pentru care am muncit enorm și din care am învățat foarte mult.

„Sunt o generație care a fost crescută să plece”

– Mă întorc puțin la începuturile tale, fiindcă știu că ești absolventa liceului „Moise Nicoară” din Arad, un faimos liceu „de export”, care-și pre­gă­tește absolvenții pentru facultăți occidentale. Tu cum de nu ai luat calea străinătății?

– Am visat mereu să plec. Sunt o generație care a fost crescută să plece. Eram tocilară, eram bună la foarte multe materii, mai ales la matematică. Ar fi fost floare la ureche pentru mine să am acum o carieră de informatician bine plătită, pe care să pot să o fac din orice colț al planetei. O carieră care să-mi permită să colind lumea, fiind­că îmi place la nebunie să călătoresc. Dar m-am în­dră­­gostit devre­me de teatru și tot ce-mi doream era să fiu aproape de men­torul meu. Teatrul era o direcție nouă, pe care părinții mi-au permis să o ex­plorez. Și e o direc­ție care mă bucură și azi, deși simt de foarte multe ori că într-un fel am ratat viața asta, că aș fi putut lua foarte bine alt drum. Când spun asta, mă refer mai ales la relația cu România și cu breasla mea, care a fost mereu complicată. Trăim într-o țară care nu-și respectă cercetătorii, profesorii și artiștii.

– Și totuși, ai luat foarte multe premii, și în țară, și în străinătate. Și ai și călătorit mult cu piesele tale…

– Întotdeauna am lucrat mult, ca să am confortul financiar care să-mi permită să aleg proiectele care îmi fac plăcere. Încerc să rămân cât pot de ac­tivă și de prezentă. Frustrarea vine însă din faptul că e nevoie să depun un efort dublu sau triplu, ca să ajung la această recunoaștere, față de cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi fost în Occi­dent. Uneori, bat la ușa multor institu­ții, scriu o groază de proiecte și tot nu găsesc înțelegere și finanțare. Țin, de pildă, în sertar, trei dosare grele (des­pre Nadia Comăneci, Herta Muller și Elena Ceaușescu) pentru care am cer­ce­tat ca șobolanul prin arhive, în frig, ani de zile, pe care nu reușesc să le montez. Și mă frustrez să aflu că stră­i­nii fac parodii despre Elena Ceaușes­cu, pe bugete uriașe, dar noi nu sun­tem în stare să abordăm niște teme le­gate chiar de România. În orice so­cie­tate echilibrată, e loc de mai multe voci care să reprezinte toate catego­rii­le de public. Dar parcă țara asta te tra­ge mereu în jos, să fii mai fad, mai ba­nal, mai conformist. Ca să n-o iau razna, trebuie să-mi amintesc constant că nu sunt singura în jocul ăsta complicat pe care îl joc cu România și cu cultura. Mai sunt alți 200 de regizori în aceeași situație. Sau profesori. Sau mame. Sau femei artist. Sau elevi. Și așa mai departe. Și atunci mă apropii de ei, încerc să le spun povestea, să o arăt publicului, să le zic celor din sală: „Nu sunteți singu­rii care nu înțeleg! Nu sunteți singurii furioși! Nu sunteți singurii neauziți!”. Și asta mă ajută să respir și să-mi fac meseria în continuare, cu bucurie. Sunt relaxată financiar, și din perspectiva vizibili­tă­ții, și din cea a premiilor, ceea ce îmi permite să mă dedic și unor proiecte mai mici, de nișă. Dar cred, totuși, că am vârsta și capacitatea să fac proiecte de am­ploa­re și să abordez subiecte mari, nu glumițe. Și mi-aș dori enorm ca și teatrele să-și dorească lucrul ăsta. Nu s-ar face de râs cu propunerile mele.

„Trăiesc mai mult între țări. E și ăsta un fel de a trăi”

– O să rămân în zona scenariilor de viață alter­native, fiindcă tot ai călătorit mult. Unde altun­deva ți-ar fi plăcut să faci teatru?

– M-am simțit foarte bine în Germania, fiindcă nem­ții merg pe tipul ăsta de teatru, fără să-l nu­meas­că teatru social. Nu-mi plăcea pe vremuri, dar acum s-a schimbat mult estetica lui, toate discuțiile au parte de o mizanscenă și o regie care le fac mai ușor de digerat. Îmi place și teatrul austriac, îmi place și teatrul franțuzesc, cel făcut pe bază de autobiografii, care pune accentul pe multietnicitate, pe toleranță, care are deschidere față de diferențele dintre oameni. Despre Statele Unite pot spune că sunt locul la care am visat dintotdeauna, mi se par o altă planetă, pe ca­re regizorii au altă gramatică a gândirii. În orice caz, când vine vorba de călătorit și de montat un proiect, simt că aș putea pleca oriunde, oricând, în orice formă, cu avionul, cu mașina, cu barca sau căruța. Sunt pur și simplu fericită, când sunt pe drum. Și cum n-am prea multe lucruri personale (încap toate în doi saci), să-mi fac bagajul nu mi-ar lua mai mult de zece minute.

– Ce ai pune în el?

– Laptopul, hardurile externe, munca mea, pre­zen­tările mele. Restul chiar nu contează, dacă-ți lipsește ceva, poți cumpăra de oriunde. În Canada, am stat o lună întreagă doar cu un bagaj de 6 kg. Iar în Thailanda, am plecat cu un rucsăcel și am pe­trecut cea mai mare parte din timp cu localnicii și pescarii locului.

– În cele mai multe din călătoriile astea n-ai fost singură, ci împreună cu Ju­lien Javions, actor, re­gizor și partener de viață. Cum e să împarți zilele și proiectele cu un francez?

– Întâlnirea cu Julien a fost una din întâlnirile fun­damentale ale vieții mele. Până să-l cunosc pe el, n-am știut cât de agresivă, de vio­lentă pot fi în opinii. Cre­deam despre mine că sunt o ardeleancă domoală. A tre­buit să vină un fran­cez, cu exercițiul diploma­ției și al dia­logului, să înțeleg că din afară lucrurile se văd complet altfel. Prezența lui a șlefuit foarte multe în mine, la început mă simțeam în compania lui ca un pitbull. Apropierea de lumea franceză m-a făcut să fiu mai puțin radicală, m-a deschis spre dialog, m-a ajutat să scap de clișee și de preju­de­cățile privitoare la subiectele fierbinți, politică, religie, societate, dar și să înțeleg că sun­tem o națiune care a internalizat o formă de violență în toți anii de comunism. E un subiect despre care mi-ar plăcea să vorbesc, pe care sper să-l aduc într-o zi pe scenă. De când sunt cu Julien, trăiesc mai mult între țări. E și ăsta un fel de a trăi. El e originar din Clermont-Ferrand, un orășel în centrul Franței, asemănător Brașovului, locul unde se întâmplă și cel mai mare festival de scurt-metraje din lume. Vom ajunge acolo, chiar zilele următoare și vom și sta, probabil, cel puțin o lună.

– Din relația asta tensionată cu România despre care îmi povestești s-a născut și proiectul „Jurnal de România”, unul dintre cele mai premiate spectacole ale tale, cu care ai și călătorit cel mai mult. A vindecat ceva în tine? Simți că azi te apropii altfel de propria ta țară?

– Eu am început să-mi iubesc țara odată cu „Jurnal de România”. Nu mi-am iubit-o înainte, fără să o urăsc totuși. Dar am trăit mereu cu valiza pre­gătită să plec. Și eram convinsă că voi pleca, până în noaptea incendiului de la Colectiv, care a schimbat felul în care vedeam lucrurile, pentru totdeauna. A fost prima dată în viața mea când am ieșit la protest. Simțeam că nu mai pot să nu ies, că e pur și simplu indecent să nu ies. Am ieșit și a doua zi, și a treia zi, am început să stau de vorbă cu oamenii, fără să mai fiu nesuferita aia arogantă, căreia îi pute tot ce e ro­mâ­nesc. Sufeream toți pentru ceva ce nu ni se în­tâmplase personal. Ne simțeam complici că am tăcut atâta timp, știind totuși că există corupție. Rușinea asta ne-a unit atunci. Am stat și am ascultat întrebă­ri­le celor din jur, le-am văzut durerile și frustrările, m-am gândit la ele. Și am plonjat într-o ditamai criza. O vreme, nici n-am mai putut să fac teatru. M-am despărțit și de prietenul meu, de atunci, după 9 ani de relație. Am simțit nevoia să plec de-acasă, să-mi pun întrebările fundamentale. De ce fac teatru? Am sau nu am o relație personală cu viața mea? Dar cu țara mea? Și așa mai departe. Și apoi, încetul cu încetul, din vocile acestor 8000 de oameni care erau în stradă, m-am reinventat și am făcut acest proiect, cu mai multe episoade: „Jurnal de Româ­nia”. Ei sunt cei care m-au făcut regizorul care sunt azi și care au schimbat și raportul pe care îl am cu ța­ra mea, care e azi mult mai onest. Nu-i mai cer Româ­niei impo­si­bilul, încerc mai degrabă să-i înțe­leg istoria, rămâ­nerile în urmă, pa­ra­doxurile. Felul în care e încă anco­rată cu un picior în Evul Me­diu, cu superstițiile și spaimele ei iraționale, în timp ce cu celălalt e bine înfiptă în moder­ni­tate. Azi, nu mai avem o relație de dragoste sau de ură, avem o relație de parte­neriat.

Foto: Adi Bulboaca (2), Sabina Costinel (1), Vlad Lazarescu (1), Ovidiu Zimcea (1)