„Fiecare zi de post este însoțită de Înviere”
– Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, ne spune că în împărăția cerurilor ajung cei care își iubesc aproapele și pe Dumnezeu. Dacă mântuirea înseamnă iubire, de ce mai e nevoie de post?
– Pentru că postul se face din iubire și în vederea iubirii. În lipsa acestei motivații, postul își pierde conținutul spiritual și rămâne o practică utilă, dar superficială. De aceea, atunci când lipsește acest mobil interior, el este resimțit ca o apăsare, ca o greutate, ca o sumă de restricții, de limitări, când el este, de fapt, o deschidere, o eliberare. Pentru noi, pentru creștini, asta este ceea ce ne învață Hristos – că postul este o practică în vederea exercitării mai fine și mai profunde a iubirii. De aceea e foarte frumos cum în biserica noastră, postul este așezat între două repere, unul la începutul postului, celălalt la sfârșitul lui. La începutul postului, ni se cere ca cel care nu mănâncă să nu îl judece pe cel care mănâncă și invers, pentru că orice creștin este ispitit fie să îl judece pe cel care mănâncă mai puțin decât el, crezând că exagerează, fie pe cel care mănâncă mai mult decât el, crezând că își încalcă astfel postul. Deci, ți se atrage atenția să ai, încă de la început, un echilibru, pe care nu-l poți atinge decât atunci când nu îți judeci aproapele. Ceea ce este însă extraordinar, dincolo de chemarea la post pe care o putem lua și ca pe o poruncă, este reperul de la finalul postului, cuprins într-o minunată scrisoare a Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citește chiar în noaptea Paștelui. De câte ori o aud, mă mișcă prin generozitatea și absolutul ei. Spune în ea sfântul să vină să se bucure de Înviere toată lumea, și cei care au postit, și cei care nu au postit. Toți sunt chemați, iar tu, cel care ai postit, nu ești îndreptățit să îl judeci pe cel care nu a postit. Să știți că eu însumi sunt ispitit la asta. Îmi vine să zic – „Uite-l și pe ăsta! Nu a postit, nu a făcut niciun efort față de mine, care m-am străduit, și vine acum la sfârșit să se bucure la fel ca mine!”. Există ispita asta în noi toți și suntem chemați să ne lepădăm de ea, pentru că numai Dumnezeu cunoaște inima omului și îi știe fiecăruia putințele și neputințele, cât i se trece sau nu cu vederea, străduința sau lipsa ei. Așadar, acesta este postul nostru, între aceste două repere trebuie să se miște. Pe acest drum mergem 47 de zile. Și ce este frumos la acest drum este că Învierea nu doar că ne așteaptă la capăt, ci ne și însoțește în fiecare zi de post. Nu mă gândesc aici doar la Învierea lui Hristos, ci la Învierea universală, iar când spun universală, am în minte și biruința asupra păcatului și a morții și deschiderea raiului, adică totul.
– Ați spus că postul se face din iubire și în vederea iubirii. În ce sens?
– Noi postim cu gândul la Hristos, acesta este gândul principal. Ca să fim aproape de ceea ce este El, de ceea ce El ne-a dăruit și încă ne dăruiește. Aceasta este ținta ultimă, că dacă ni L-ai luat pe Hristos, nu știu ce mai rămâne din noi. Postul există și în alte religii, dar în acele religii postirea nu este încărcată de iubirea cu care îl încarcă Iisus. Sigur că orice asceză are o valoare, orice luptă cu sinele, cu lumea, e de prețuit, dar la noi postul este plin de iubire, o iubire personală față de Dumnezeu, care este însoțită mereu de iubirea de oameni. Când postești, simți că ești mai disponibil, în mod natural, devii mai darnic, mai jertfelnic, fără să-ți propui asta. Firea ta se deschide către ceilalți. Aici se manifestă în primul rând dragostea. Totodată, postul te deschide față de natură, e în el o dragoste pentru ea, te face să te raportezi altfel la tot ce-i viu. Și ar mai fi ceva – postul îți aduce o dragoste pentru izvoarele vieții, o dragoste pentru viața plenară, pentru că nimeni nu postește ca să-și usuce ființa, ci ca să și-o subțieze. Postul ne descoperă toate valențele, ni le scoate la lumină, ne înfrumusețează chiar și trupul, nu doar sufletul. Frumusețea asta vine dintr-un foc lăuntric, ca să o ai trebuie să arzi, să fii înflăcărat. Avem acel exemplu minunat, pe care biserica ni-l tot amintește, al celor trei tineri din Babilon – Șadrac, Meșac și Abed-Nego, pomeniți în capitolul III al Cărții lui Daniel, care, hrănindu-se doar cu semințe, deci postind foarte aspru, s-au arătat la sfârșit, spune imnul liturgic, „mai frumoși decât cei hrăniți cu multe desfătări”. Pare ciudat, te-ai aștepta ca la sfârșitul unui post aspru, oamenii să fie slăbiți, de-abia să se mai târâie, dar e exact invers. Și se întâmplă asta, pentru că postul ține de condiția noastră umană primordială. Noi auzim aproape obsesiv de la preoți îndemnul de a ne ruga și posti, ceea ce poate să pară, uneori, obositor. Dar experiența oamenilor care au izbândit în lupta cu răul lumii și cu ei înșiși ne dovedește că altă cale nu există. Din când în când, noi încercăm să scăpăm de ea, dar vedem, după ce eșuăm, că tot acolo ne întoarcem. „Post și rugăciune”, a cerut și Hristos, pentru alungarea diavolilor care, altminteri, nu ies din om. Și a adăugat mereu la ele, porunca milosteniei.
– Credeți că Hristos are nevoie de postul nostru?
– Eu mă gândesc că Dumnezeu are nevoie ca noi să fim mai buni. El ne vrea mai buni, are nevoie de bunătatea noastră. M-am și gândit dacă se poate să ajungi la Dumnezeu și fără să postești. Și mi-am răspuns că poate că da, pentru că postul nu este un scop în sine, ci un ajutor. Dacă în loc să te ajute, te împiedică în drumul spre Dumnezeu, mai bine nu-l ții. Dacă iubirea ta poate să ajungă la cote extraordinare, că ăsta este scopul, biruind toate ispitele fără să postești, atunci e foarte bine, ai ajuns la țintă. Dar eu cred că este foarte greu, pentru că postul este lăsat de Hristos pentru a trăi într-un echilibru. Și pentru acest echilibru ai nevoie să mănânci cu măsură – biserica ne invită mai mult să gustăm din bucate decât să mâncăm! Să mâncăm cu delicatețe, pentru că lucrurile bune, extraordinare, nu le simți atunci când le hăpăi, ci atunci când le guști, unele chiar atunci când le deguști. E în acest îndemn o sesizare e fineții cu care e construită ființa umană.
„Există o dulceață a postului pe care creștinul o simte și ajunge chiar să o regrete”
– Așadar, ar trebui ca în post să gustăm, nu să mâncăm pe săturate, chiar dacă mâncarea este de post?
– Da, eu am simțit asta din propria mea experiență a postirii, dar și din cea a celorlalți. Și să știți că postirea este trăită foarte diferit de la om la om. De exemplu, eu, dacă îmi iei carnea, nu sufăr prea tare. Dar sunt oameni cărora le este foarte greu fără ea. Construcția lor este de așa natură, încât le este greu să postească fără carne. La asta contribuie și experiența postirii – una este să ții primul post atunci când te apropii de biserică și alta este să te înfrânezi după mulți ani și după multe posturi. Pe măsură ce trece timpul capeți experiență și îți este mai ușor, lupta nu mai este la fel de mare. Mie, la început, posturile mi se păreau foarte lungi, acum simt că trec repede. Pe de altă parte contează și entuziasmul cu care pornești pe drumul postului, contează mult – cu cât ești mai înflăcărat, cu atât postești mai ușor. Există creștini care, atunci când se termină postul, îl regretă, chiar dacă se bucură de Înviere și de masa încărcată din zilele de Paște. Există o dulceață a postului pe care creștinul o simte și ajunge chiar să o regrete. Asta îmi arată mie că el nu este un chin, ci o luptă cu neputințele tale, o luptă prin care reușești să dai de lumină. De aceea postul și orice nevoință duhovnicească înseamnă o luminare a ființei, care se vede și pe chip. Lumina aceasta e mai vizibilă la marii duhovnici, dar eu o sesizez și la simpli creștini, unde văd un zâmbet, o delicatețe care se adaugă. Omul se schimbă la față prin post, pentru că întotdeauna nevoințele trupului se reflectă în suflet și invers.
– Dumneavoastră ați întâlnit astfel de oameni – înfrumusețați prin post?
– Da, am întâlnit oameni de toate vârstele și preocupările înfrumusețați de post. Pe chipul tinerilor postul aduce o frumusețe, aș îndrăzni să spun, biologică. Chipul lor, având parte de mai puțină hrană stricăcioasă, se înfrumusețează. La bătrâni postul aduce o anumită lumină, care nu este din lumea aceasta, este o lumină a duhului care coboară peste ei și dă frumusețe, pentru că frumusețea adevărată are un suport spiritual. Desigur, depinde întotdeauna și de felul în care privești lucrurile.
„Postul are acest rol extraordinar, de a ne pune împreună”
– V-a rămas vreun sfat aparte pentru post dat de vreunul din marii duhovnici?
– Pe mine m-a prins cuvântul unui mare filosof creștin, Christos Yannaras, care, venit la București, ne spunea că pentru el e important să postească pentru a fi împreună cu toți ceilalți creștini din biserică. Așadar, postim ca să fim împreună într-o nevoință. Eu cred asta – că postul are acest rol extraordinar, de a ne pune împreună, pentru că altfel fiecare este, până la urmă, cu rugăciunea lui. Postul reușește să ne cuprindă într-un drum comun, care ne face să ne simțim împreună, și prin asta poate să ne ajute să facem trecerea de la partea măsurabilă, trupească, a postului, la partea lui incomensurabilă, duhovnicească. Sigur că acest lucru nu e ușor, pentru că mulți exagerează partea lui trupească, la fel de mulți ca cei care o relativizează. Astăzi, de exemplu, cred că este important să fii atent și la alte lucruri, în afară de mâncare. De pildă, consumul acesta de media, statul în exces pe rețelele sociale, care e un fel de drog de care duhovnicii ne spun să ne ferim. Apoi, tot soiul de distracții ale zilelor noastre, pe care trebuie să le ai în vedere, iar aici e nevoie să fii atent la duhul lucrurilor, nu doar la forma lor. Există preoți care spun să nu te uiți la filme în post, dar eu cred că nu e atât de simplu. De pildă, un film poate fi un divertisment care să-ți amorțească spiritul, să ți-l smulgă ca să ți-l ducă pe cine știe ce coclauri nepotrivite, dar sunt și filme care pot să te aducă în tine, să te oblige să reflectezi asupra ta și asupra relației tale cu lumea și cu Dumnezeu. Sigur că putem să ne zăvorâm în post, dar putem să și încercăm să încărcăm lucrurile cu care ne întâlnim cu mai multă spiritualitate și să le alegem pe acelea care sunt capabile să ne cizeleze făptura. Să fii în stare să prelungești duhul bisericii în lume, pentru că biserica e ca o inimă – ne adună din lume duminica pentru liturghie, iar apoi ne trimite înapoi în lume, ca să purtăm liturghia în lume, la fel ca sângele, care este adus la inimă pentru a fi oxigenat, iar apoi este trimis peste tot în corp, pentru a ține trupul în viață. Mișcarea aceasta a bisericii ține lumea în viață și dă gust bun vieții. La aceasta cred eu că sunt chemați creștinii – să dea gust bun lumii în care trăiesc. De aceea e bine, cred, că suntem foarte diverși, deși asta îi smintește pe unii care ar vrea ca în biserică să fie toți ca ei. Eu cred că orice creștin trebuie să aibă o anumită finețe în felul de a privi lumea și de a accepta felurimea ei, asta neînsemnând că accepți și răul lumii, ci doar frumusețea fiecărui fel de a fi în lume.
– La final aș vrea să vă întreb dvs. cum postiți și ce vă aduce postul în viață? Vă simțiți mai împlinit după zecile de ani în care ați ținut toate posturile bisericii?
– Pentru mine, postul e frumusețe – totul în el este frumos, de la slujbe și asceză și până la încheierea lui, cu dezlegarea din noaptea de Paște, când postul se sfârșește. Hrana de după post este, pentru mine, ceva miraculos. De altfel, Hristos însuși ni se dă ca hrană, prin împărtășanie. Ar fi putut să ne propună împărtășirea prin cuvânt, dar a ales o altă cale, directă, prin care noi ființăm. Așadar, ne întâlnim cu Iisus ca hrană, pe o masă care e sfântă. Postul face parte din această întâlnire, de aceea, până astăzi, am rămas cu amintirea primului meu post, așa cum rămâi în viață cu amintirea primei iubiri. A fost un Post al Crăciunului și a fost minunat, pentru că totul era, pe atunci, nou pentru mine. Bâjbâiam puțin, neștiind bine rânduielile, dar asta nu acoperea miraculosul care mă înconjura. În afara acelui prim post, cea mai dragă îmi este, întotdeauna, prima săptămână a Postului Mare. Încerc, de fiecare dată ca, până în ziua de joi, să restrâng mâncarea cât pot, deloc, dacă se poate. Uneori mănânc ceva uscat, seara, după denie. Făcând această nevoință în fiecare an, am ajuns să mă obișnuiesc și nu mai e nevoie să depun același efort, acum mă gândesc că ar trebui să țin o rânduială mai aspră. Eu am câteodată tendința aceasta, de a obține o dezlegare atunci când există situații mai speciale, de pildă când călătoresc, însă apoi mă urmărește o mustrare că aș fi putut să țin postul mai aspru și că nu era nevoie de această dezlegare. Și, adesea, acest gând mustrător mă ține mai aproape de Dumnezeu decât dacă aș fi postit aspru și nu l-aș fi avut. La fel se întâmplă când nu îmi fac canonul de rugăciune. Desigur că acestea sunt mici chițibușuri ale postului – important este să simți că, dincolo de rigorile mai mari sau mai mici, tu ești pe un drum care te ține treaz și care schimbă ceva în tine. Postul ar trebui să ne facă atenți, de aceea ne ajută să ne cunoaștem pe noi și pe Dumnezeu. Ne ajută să ne cunoaștem chiar și trupul, pentru că acum, când ni-l punem într-o situație deosebită, suntem mai atenți la el. Ce poate fi mai deosebit decât să încerci să comunici puțin cu trupul tău, care, în general, în viață, îți rămâne o mare necunoscută? Deși îl spălăm, îl îngrijim, îl ducem la doctor, în adâncul lui, în suflarea lui de viață, trupul nostru rămâne marea noastră necunoscută, o mare taină. Sigur că nu o să ajungi să cunoști taina propriului tău trup, pentru că atunci când te adâncești într-o taină, ea sporește, nu se diminuează. Dar pătrunzând în taina trupului tău, ai un sentiment al unei adâncimi care te apropie de Dumnezeu. Avem mare nevoie astăzi, într-o epocă a comunicării, în care ni se pare că știm totul, să ne adâncim în taine. Pentru că, deși am făcut descoperiri uluitoare, în fața tainei vieții și a morții, mai ales în fața tainei vieții de dincolo, pe care ni le așează în față Postul Mare, suntem începători, la fel ca oamenii de acum mii de ani. Și ne putem apropia de ele, cum ne spune biserica, prin credință, nădejde și dragoste. Doar prin toate trei, pentru că dacă scoatem doar una dintre aceste virtuți din acest triunghi, viața ni se șubrezește. Doar cu ele putem trece prin viață fără să disperăm.
Romanian