Deși aveam doar șapte-opt ani, îmi plăcea să cutreier pădurile, să descopăr lumea fascinantă a viețuitoarelor. Într-o seară am văzut în pădurea de la Fundul Ancului o salamandră cum își croia drumul spre un petec de pământ mai umed. Acestor vietăți le place umezeala. Știam de la bunicul Pătru că, dacă îți lipești palma pe pământ și dacă salamandra nu o ocolește, atunci îți aduce noroc. Prima dată m-a ocolit, dar a doua oară mi-a trecut peste palmă și i-am simțit parcă în tot corpul răceala pântecului alunecos. Eram eu un copil căruia nu-i prea era frică de nimic, dar tot am simțit câteva clipe fiori de gheață pe sub cămașă!
Eram sigur că voi fi urmărit de noroc și m-am gândit la ceea ce îmi doream cel mai mult, să am o trotinetă, cum văzusem la Nedeia Munților, târgul care se ținea în fiecare vară în Fundata, din județul Brașov. Dar dacă nu era de-ajuns ca salamandra să treacă o singură dată peste palma mea?, mi-a trecut prin minte. Și atunci, mi-am făcut un plan. Am înjghebat un cerc înalt din bolovani, bine rânduit, ca să nu aibă vreo fisură, și am adăpostit salamandra în căsuța construită cu migală. Am căutat pe sub pietre râme și prin iarbă omizi și-am stat până ce am văzut că începe să le îngurgiteze. Deja se făcuse întuneric și am plecat acasă. Părinții nu m-au întrebat pe unde hălăduisem, erau obișnuiți cu plecările mele, mai ales prin păduri, acolo unde misterul se alătură bucuriei de a simți o lume fascinantă, departe de răutățile oamenilor.
Planul meu a început să dea roade. Mă duceam în fiecare zi la căsuța salamandrei de la marginea pădurii, din Fundul Ancului, și îi duceam provizii de râme și omizi. Îmi puneam palma pe pământ și așteptam să-i simt pântecul umed, fără să mă mai treacă fiori de gheață pe sub cămașă. În primele zile, mă ocolea de mai multe ori, până ce se încumeta să-mi treacă peste palmă. Dar asta nu a durat. După vreo săptămână, Bălțata, așa o botezasem, îmi traversa mâna, de cum mi-o lipeam pe pământul din căsuța ei. Apoi îi lăsam hrana la îndemână.
În vara aceea, nu m-am mai putut duce la Nedeia Munților din Fundata. Mă rănisem rău cu toporul la un genunchi, încercând să tai un covrag uscat dintr-un fag bătrân. Cu chiu, cu vai, am ajuns la Bălțata și i-am dus de mâncare. A fost pentru ultima oară când mi-a trecut peste palmă. Am hotărât să o las liberă, dacă norocul tot mă ocolise. Am scos o lespede de piatră din căsuță și i-am făcut o portiță pe unde să plece în drumul ei. Nu voia în ruptul capului să-și părăsească coliba. Într-un târziu, cu inima amară ca ghințura, am luat-o în palmele făcute căuș și am dus-o în petecul de pământ umed de unde o luasem.
M-am întors acasă amărât că Bălțata nu îmi purtase noroc, așa cum îmi spusese bunicul Pătru. Dacă nu m-aș fi tăiat la genunchi și aș fi putut merge la Nedeia Munților, poate că tata mi-ar fi cumpărat trotineta…
Într-un târziu, părinții și surorile s-au întors de la târgul din Fundata. „Ia vino, mă, Gogule, să mă ajuți să iau ceva din căruță”, mi-a zis tata. Când am deschis ușa, am văzut o tricicletă albastră nou-nouță, care mă aștepta în cerdac. Nu o trotinetă, ci o tricicletă, cu pedale, cu ghidon, cu sonerie! Nu mai văzusem până atunci o așa minunăție.
„Să ai grijă de ea”, mi-a zis tata, și mi s-a părut că avea ochii umezi. Bălțata îmi adusese noroc.
GEORGE ARUN
