Paștele românilor

• Tradiții populare de întâmpinare a Învierii Domnului •

Lăsata secului

Primele obiceiuri asociate Paștelui românesc sunt practicate încă dinainte de Postul Mare, când de­butează o perioadă de tranziție, în care credin­cioșii încetează să mai mănânce carne și căreia i se spune „Săptămâna albă”, „Săptămâna brân­zei”, dar și „Săptămâna nebunilor”. E posibil ca acest din urmă nume să fi fost dat pentru că în acest in­ter­val, care precede o lungă și severă pe­rioadă de post, oamenii își permit câteva ultime răs­fățuri, ca­re culminează cu masa îmbelșugată de Lăsata Se­cului – ultima zi în care se mai poate mân­ca „de dul­ce”. Perioada are, însă, și o sem­nificație mai profundă. E un moment de răscruce al întregii naturi, care începe treptat să-și revină după pe­rioa­da aspră a iernii. Așa se explică de ce, în această săptămână premergătoare Postului Mare, erau respectate și obiceiuri care aveau mai degrabă de-a face cu calendarul agrar. De exemplu, în cele șapte zile nu se torcea, ca să nu se facă peste an viermi în fructe. Iar în „Joia Fur­nicilor”, femeile le pu­neau turte pe mu­șu­roaie, în speranța că, astfel îmbunate, in­sectele nu vor produce pa­gube în culturi. În sâmbăta sau dumi­nica de dinaintea Lă­satei Secului, se săr­bătorea și un fel de echi­valent al Re­velionului, în timpul că­ruia oamenii se adunau într-o casă din sat sau sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, pentru a petrece îm­preună întreaga noapte, îna­inte de „secul” postului. Sătenii cântau, chi­uiau și jucau, iar prin unele părți se aprin­deau roți de paie, care simbolizau victoria luminii asupra întunericului.

O altă tradiție de Lăsata Secului, des­pre care se spune că s-ar mai practica și astăzi prin unele localități din sudul țării, este „baterea halviţei”, la care participă în special copiii. Cu mâinile legate la spa­te, aceștia trebuie să prindă cu gura o bu­cată de halviță pe care gazda o plimbă prin fața lor, ținând-o agățată de o sfoară. Cel care reușește până la urmă să prindă hal­vița în gură o primește drept recom­pensă.

Obiceiuri de după Lăsata Secului: „Caii lui Sân’ Toader”

Prima săptămână din Postul Mare este numită și „Săptămâna Cailor lui Sân’ Toa­der”, ființe mitice, pe jumătate cai, pe ju­mă­tate flăcăi, despre care se crede că au rolul de a pune capăt șezătorilor și pe­trecerilor din timpul iernii și de a rea­duce ordinea în lume, la în­cepu­tul postului. Potrivit legendei, caii lui Sântoader pă­zeau soarele, pe care îl îm­piedicau să fugă către miază­noapte. Iar astfel, primăvara își putea intra cu adevărat în drepturi. Fetele nemăritate și tinerele neveste profitau de această perioadă, pen­tru a-l invoca, cu ajutorul unor ritualuri elaborate, pe Sântoaderul cel Mare, de la care sperau să le facă părul cât mai frumos și mai sănătos. În timpul nopții, culegeau urzică, iarbă mare, cimbrișor sau alte plante cu proprietăți terapeutice, iar apoi spu­neau – neapărat de trei ori – „Toadere, Sântoadere/ Dă cosiță fetelor/ Cât e coada iepelor”. Un alt asemenea descântec era formulat în grajd. Fetele smulgeau păr din coada cailor și spuneau tot de trei ori – „Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau pe-a mea!”. În cele din urmă, fetele fierbeau plantele și firele de păr într-un cazan cu apă și leșie, se spălau, cereau încă o dată un păr la fel de frumos ca al cozilor iepelor și apoi își împleteau cosițele.

„Caii lui Sântoader”, care în galopul lor în­lo­cuiesc iarna cu vara, au generat și alte tradiții, din­tre care unele continuă să fie practicate și astăzi. În localitatea Brâncoveni, din județul Olt, a fost organizat, de pildă, în luna Martie a acestui an „Încuratul cailor de Sân’ Toader”, iar în comuna Osica de Jos, tot din Olt, a avut loc o nouă ediție a concursului hipic „Caii lui Sân’ Toader”. Sân­toa­derul este sărbătorit și în Țara Hațegului, o zonă a țării care păstrează un număr impresionant de tra­diții. Doar că aici el este privit într-un mod complet diferit – și anume, în calitate de protector al copiilor. În unele localități, femeile coc în Sâmbăta lui Sântoader niște colăcei decorați cu creste, pe care cei mici le duc a doua zi la râu, unde le așază pe o scândură și le dau drumul pe apă. Copilul a cărui creastă se deplasează cel mai rapid la vale câștigă titlul de „soț” sau „soață mare” – și se alege cu o puzderie de invitați la el acasă, pentru că întreaga ceată de copii, părinți și neamuri, reunită cu acest prilej, vine în vizită, fiind servită cu fel de fel de bunătăți. După care grupul cel vesel merge mai departe, pentru a vizita și alte gospodării. După o astfel de zi, copiii rămân cu amintiri minunate și leagă adesea noi prietenii, care pot ține o viață.

Floriile

Duminica Floriilor marchează momentul pri­mirii triumfale pe care i-a făcut-o lui Iisus poporul, la intrarea în Ierusalim. Cea mai cunoscută tradiție a Floriilor este cea a ramurilor de salcie, pe care credincioșii le duc dimineața la biserică, pentru a fi sfințite de preot. Odată sfințite, se crede că ele capătă puteri nebănuite, putând fi folosite în fel și chip. Unele persoane se leagă cu ele la brâu, ca să nu le doară mijlocul și să poată munci mai cu spor. Alții le folosesc pentru a-și proteja casa sau pentru a ține bolile de­parte. În Maramureș, creștinii le păstrează la grindă, pentru a ocroti, deopotrivă, casa, oa­menii și animalele din gospodărie. Prin unele părți se mai crede că, dacă sunt așezate pe stupi sau pe pomii fructiferi, ramurile de sal­cie sfințite pot asigura belșugul. În Oltenia, ritualul este ceva mai complex: oamenii se folosesc de ramurile sfințite pentru a con­vin­ge pomii din curte care nu au dat rod să facă pe viitor o treabă mai bună. Ținând rămurica într-o mână și o secure în cealaltă, ei ame­nință pomul că îl vor tăia dacă nu se pune grab­nic pe făcut fructe. Iar în Moldova, ră­murica de salcie joacă rolul unui soi de ba­ghetă magică: odată ce atingi cu ea un obiect sau un animal pe care intenționezi să-l vinzi, cumpărătorii vor da buzna, la fel cum au făcut oamenii care s-au înghesuit de Florii în biserică. În Ardeal, ramurile sfințite de salcie se puneau în pământ, pentru ca holdele să ofere roade bogate. Iar în unele zone ale țării, creștinii le pun la mormintele rudelor, pentru a le vesti astfel și pe ele că se apropie Paștele.

Floriile au fost marcate de-a lungul tim­pului și de o serie întreagă de superstiții. Unii cred, de exemplu, că nu e bine să plantăm pomi în săptămâna de dinaintea Floriilor, de­oarece aceștia se vor mulțumi să facă doar flori, în loc să facă și fructe. În unele zone ale țării, oamenii se folosesc de Florii chiar pen­tru a face diferite prognoze meteo. În Bucovina se crede, de pildă, că dacă broaștele își vor face apa­riția de Florii, ne așteaptă o vară frumoasă. Iar prin alte părți se spune că așa cum va fi vremea de Florii, va fi și de Paște.

Nu în ultimul rând, Floriile reprezintă o ocazie spe­cială și pentru numeroșii români care-și săr­bă­toresc în această zi onomastica. Anul trecut, Di­recţia pentru Evidenţa Persoanelor estima că peste 1.790.000 de femei și 610.693 de bărbaţi poartă nume de flori. În cazul bărbaților, cele mai întâlnite nume sunt Florin și Viorel, iar în cazul femeilor, Florentina și Viorica. Printre numele românilor care au fost inspirate de flori se numără și unele ceva mai neobișnuite, precum Zambilica (40 de persoane), Panseluța (437 de persoane), Ghiocel (1131 de persoane) și Micșunel (93 de persoane).

„Ouă necăjite” și ouă vopsite: ce simbolizează culorile?

Floriile sunt urmate de Săptămâna Patimilor, marcată, și ea, de un mare număr de tradiții și obiceiuri specifice. În primele trei zile ale acestei perioade, gospodinele obișnuiesc să facă „lună” în casă, iar joi se apucă să coacă pasca și cozonacii și, nu în ultimul rând, să vopsească ouăle, consi­derate un simbol al regenerării și al purificării. În popor se spune că ouăle înroșite în această zi nu se strică tot anul. În ceea ce privește nașterea acestui obicei, una dintre cele mai populare legende rela­tează că, atunci când Iisus se afla pe cruce, Maica Domnului a așezat lângă ea un coș cu ouă, care au fost înroșite cu sângele Lui. Se pare că, tocmai din acest motiv, ouăle se vop­seau în trecut doar cu culoarea roșie. În tra­diția populară, ouăle roşii sunt privite și drept pă­zitori ai casei, un motiv în plus pentru a fi nelip­site de Paște. Ouăle pot fi însă vopsite și în alte cu­lori, fiecare având o semni­fi­cație deosebită. Verdele simbolizează, de pildă, na­tura și forța aces­teia de a se reînnoi permanent, albastrul duce cu gândul la cer, la credință, la seni­nătate și să­nătate, portocaliul inspiră rezistență și forță, violetul înseamnă dreptate și stăpânire de sine, iar galbenul reprezintă lumina, recolta, ospi­ta­litatea și fericirea. În Joia Mare, unele gospodine vop­sesc câteva ouă și în negru, culoarea care sim­bolizează eternitatea. Ouăle negre se vopsesc în amintirea celor dragi care nu mai sunt printre noi. Potrivit credin­țelor populare, dacă ciocnim ouăle negre în numele celor morți, le vestim și lor că pe pământ a venit Paştele şi le permitem să se bucure de el, alături de cei vii.

O altă tradiție străveche este cea a în­condeierii ouălor. Ouăle încondeiate, „în­chistrite” sau „împistrite” nu se fierb și nici nu se consumă – de altfel, unele sunt golite de conținut înainte de a fi încon­deiate. Potrivit tradiției, rolul lor e acela de a aduce noroc și belșug. Deoarece de­corarea e migăloasă și presupune un mare efort, ouăle încondeiate se mai numesc și „ouă muncite” sau „ouă necăjite”. Printre cele mai întâlnite motive folosite pentru decorarea lor se numără soarele, crucea, un simbol omniprezent în această perioa­dă.

După încheierea numeroaselor treburi gospodărești, creștinii merg în seara Joii Mari la Denia celor 12 Evanghelii. Potri­vit unei tradiții din sudul țării, fetele tre­buie să aducă cu acest prilej la biserică o ață, căreia să-i facă 12 noduri, pentru 12 dintre dorințele lor. După Înviere, nodu­rile trebuie dezlegate, pentru ca aceste dorințe să se împlinească. În aceeași zonă a țării, există și obiceiul ca femeile mai în vârstă să le spele copiilor din casă pi­cioa­rele, așa cum și Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor săi.

În Joia Mare se face și ultima pome­nire a morților din Postul Mare. În unele sate, se arde în această zi „focul morţilor”, pentru a alunga spiritele rele şi a încălzi sufletele celor dragi. În Oltenia, focu­rile se fac încă din zori în curți sau la mor­minte.

Dat fiind că Joia Mare este atât de plină de eve­nimente și de îndatoriri, ne e ușor să deducem cum de s-a născut în Transilvania și Banat convingerea că nimănui nu-i este permis să doarmă în această zi. Cel care nesocotește regu­la, spune tradiția, riscă să rămână „puturos, leneș și netrebnic” de-a lungul în­tre­gului an. Strict interzise în Joia Mare sunt și urzicile și oțetul, pentru că se spune că, atunci când era răstignit pe cruce, Iisus a fost bătut cu urzici şi stropit cu oţet, ca să i se în­tețească durerile provocate de răni.

Magia Paștelui

După Joia Mare urmează Vinerea Patimilor, zi de mare doliu, în care a fost răstignit Iisus și, în care se spune că e bine să se țină post negru, să nu se gătească și să nu se facă treburi gospo­dă­rești. În Sâmbăta Mare, gospodinele intră însă din nou în vrie. Potrivit tradiției, ele trebuie să pregă­tească cu atenție hainele întregii familii pentru slujba de Înviere, precum și un coș cu ouă roșii, pască, co­zonac, friptură de miel și alte produse tradiționale, care să fie sfințite pentru a putea fi servite la masa de duminică. Prin câteva locuri din Bucovina, în Vinerea sau în Sâmbăta Mare se practică și tradiția blajinilor: copiii aruncă cojile de la ouăle folosite de gospodine la prepararea cozonacului și a păștii pe o apă curgătoare, pentru a le vesti astfel blaji­nilor ve­nirea Învierii. Legen­da spune că aceștia se numără printre cei dintâi oameni de pe pământ, sunt buni și virtuoși, dar trăiesc izolați, într-o lume îndepărtată, și nu pot să calculeze data Sfintelor Paști.

O altă tradiție spune că nu e bine să dormim în noaptea de Sâmbăta Mare.    Dacă totuși o facem, Domnul nu poate vedea înlăuntrul inimii noastre când se deschid cerurile şi nu ne mai poate dărui ceea ce ne dorim. De aceea, ca să uite de somn, creștinii din unele zone ale țării ard în curţi sau pe lângă biserică un foc care ţine până la miezul nopţii. Apoi merg la slujbă pentru a lua Lumina Sfântă, cel mai important simbol al Învierii, care reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii şi a binelui asupra răului. Potrivit tradiției, lumânarea trebuie adusă acasă aprinsă. Ea nu trebuie aruncată, ci este păstrată pentru a putea fi aprinsă în fața unei icoane, când ne confruntăm cu diferite necazuri.

După întoarcerea de la biserică, există obiceiul ca fiecare credincios să ciocnească un ou roșu din coşul cu bucate sfinţite la slujba Învierii. Cioc­nitul ouălor, care simbolizează deschiderea Sfân­tului Mormânt și Învierea, se face după un cere­monial precis. Potrivit tradiției, primul care ciocneşte trebuie să fie cel mai vârstnic bărbat de la masă. El spune „Hristos a înviat!” și lovește capul oului ţinut în mână de partener, care-i răspunde cu cu­vintele „Adevărat a înviat!”. Mai întâi ciocnesc ouăle cei doi soți, apoi copiii cu părinții și în cele din urmă părinţii cu celelalte rude, cu prietenii ori cu vecinii. Prin unele părți, se spune că e bine ca din primul ou ciocnit să mânânce întreaga familie, pentru a rămâne mereu împreună. În prima zi de Paşte, ouăle se ciocnesc, conform tradiției, numai „cap cu cap”. În a doua zi, ele pot fi ciocnite „cap cu dos”, iar apoi „dos cu dos” sau „burtă cu burtă”. În unele sate, cojile de la ouăle roşii sunt puse deo­parte, pentru a fi îngropate în brazdele terenurilor agricole, astfel încât pământul să fie cât mai roditor.

În dimineața primei zile de Paști, se spune că e bine ca membrii familiei să se spele pe faţă cu „apă neîncepută”, care trebuie luată dintr-un izvor, în sensul curgerii acestuia. În apă se pun un ou roşu şi un bănuț de argint, pentru ca cei care se spală cu ea să fie sănă­toşi, frumoși și prosperi. Prin unele părți din Moldova, gospodinele pun în dimineaţa de Paşte într-un bol de apă plin cu bănuţi un ou roşu şi unul alb. Se crede că dacă copiii își ating obrajii cu cele două ouă și se spală pe faţă cu apa din bol, vor avea parte de belșug tot restul vieții. În anumite localități din Ma­ra­­mureș, cei mici pleacă în Duminica Paște­lui pe la prieteni și pe la vecini, pentru a anunța Învierea Domnului și a primi ouă roșii de la gazde. În Ardeal, dar și prin Banat și Bu­covina, se practică în a doua zi de Paște „udatul fetelor”, pentru ca acestea „să nu se veștejească” și să le meargă bine tot anul. În trecut, stropitul se făcea cu apă proas­pătă din fântână, dar, mai nou, se folosește adesea apă de colonie. Politicoși, flăcăii se prezintă mai întâi părinților, cărora le cer per­misiunea de a le uda fetele, folosind diferite formule, pre­cum „Eu sunt micul grădinar/ Cu sticluța-n buzunar /Și-am venit la dumneavoastră/ Să ud floarea din fe­reas­tră”. După ce sunt stro­pite, fetele le mulțumesc „udătorilor”, ome­nindu-i cu vin, cozonac și ouă roşii. Iar a doua zi e rândul tinerelor să le facă băieților o vizită, pentru a le întoarce favorul, udân­du-i, la rândul lor, pe feciori.