Țăranii noștri aveau credința că în noaptea de Sânziene cerurile se deschid, iar cei cu suflet curat îl pot vedea pe Dumnezeu. O clipă magică, în care rugăciunile le erau împlinite. Deschiderea cerului este o credință legată de multe alte sărbători creștine de peste an. Despre semnificația ei cu totul aparte, am vorbit cu Costion Nicolescu, antropolog și doctor în teologie, călăuza noastră prin lumea străveche a satului românesc.
Dumnezeu, pe ulița satului
– Domnule Costion, de unde credeți că vine credința aceasta a țăranilor noștri că la marile sărbători cerurile se deschid? Că pot vedea raiul și pe Dumnezeu?
– Într-un fel, în credința satului românesc, Dumnezeu este văzut ca făcând parte din viața apropiată a țăranului. E în tot locul prin lucrarea Lui și printr-o prezență apropiată. Nu doar în cer, ci și pe pământ. E o familiaritate și o vecinătate necontenită cu El, prezența lui Dumnezeu e văzută pe ulița satului. Iar asta vine, cred eu, tot din evanghelie, pentru că Hristos a spus că El este în fiecare frate mai mic al Său, iar noi așa am fost învățați – să-L vedem chiar și în cel mai necăjit om și să ne comportăm cu el ca atare. Eu cred că țăranul român, prin simpla lui așezare în sat și în natură e capabil să sesizeze lucruri mai fine, mai delicate, inclusiv prezența lui Dumnezeu. Și, bineînțeles, că această delicatețe a țăranului, care culminează cu familiaritatea pe care el o are cu Dumnezeu, îl apropie pe Dumnezeu de el. Pentru că Domnul vine la tine pe măsura iubirii tale pentru El. El are nevoie de comunicare cu noi, pentru asta ne-a făcut, iar neamul nostru, al românilor, a construit generații la rând această comunicare. Veacuri întregi am făcut schimb de gânduri și sentimente cu Dumnezeu. I-am făcut loc lui Dumnezeu în viața noastră, a fost pe buzele noastre sute de ani, în casele noastre, prin icoane, I-am lăsat chiar loc la masă la marile praznice. Așa a ajuns prezent Dumnezeu în satele noastre. O prezență caldă, duioasă chiar. Deschiderea cerurilor la țăranul român cred că vine, totodată, și de la felul în care Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii – suntem făcuți pentru lumină, toți. De aceea, și înțelegerea că Dumnezeu locuiește în ceruri, nu altundeva, iar tânjirea noastră după Dumnezeu e îndreptată spre cer, chiar și rugăciunile noastre acolo privesc, către înalturi, cum li se mai spune. „Tatăl nostru”, cea mai importantă rugăciune învățată direct de la Hristos, ne spune că Tatăl este „în ceruri”. Și atunci e firesc ca, în momentele de mare intensitate ale calendarului bisericii, țăranul să Îl vadă pe Domnul în casa lui și să primească daruri mari.
Există trei mari praznice creștine și alte câteva mai mici, când țăranii vedeau cerurile deschise. În primul rând, vorbim de Crăciun, Bobotează și Paște, acestea sunt întâlnite în toate satele. Dar mai sunt și multe alte sărbători. Etnologul Adrian Fochi a făcut o cercetare pe răspunsurile date lui Ovid Densușianu, de țăranii noștri, la sfârșit de secol XIX. Mii de oameni i-au răspuns și în toate aceste răspunsuri există multe detalii legate de deschiderea cerurilor. De acolo aflăm că țăranii știau că cerurile se deschid la multe alte praznice, în afară de cele trei sus menționate.
Visul vieții de dincolo – împărăția cerurilor
– Dar de unde credeți că vine această minunată idee – că cerurile se pot deschide la marile praznice?
– Vine, în primul rând, din credința noastră creștină. Țăranii noștri știu ce ne spune Scriptura – că la Nașterea Domnului îngerii cântau, însoțindu-se cu păstorii, într-o slăvire de taină, revelată oamenilor, și că la Botezul lui Iisus, s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt S-a coborât peste Mântuitorul. Adică, în astfel de momente, există o comunicare de maximă intensitate între oameni și cer. Și este iarăși evident că Hristos ne deschide cerurile, El vine din lumea cerească și ne coboară, astfel, cerul pe pământ. Și este iarăși limpede că, de îndată ce Mântuitorul aduce cerul pe pământ, deschizându-l, toți creștinii vor să intre în el, tind toată viața spre lumea de dincolo. Noi vorbim mereu în biserică despre o împărăție a cerurilor în care dorim să ajungem și pentru care ne zbatem toată viața. Acolo credem că se află și morții noștri, pe care îi vom întâlni după moarte. De aici și dorința tuturor țăranilor de a prinde clipa când cerurile se deschid. Pentru că ele nu erau deschise decât o clipă, în noaptea care era spre sărbătoare. Se spunea că, dacă tu prinzi clipa când cerurile s-au deschis, orice e bun și îi ceri lui Dumnezeu, îți va da. E interesant însă că nu puteai să ceri orice, doar lucruri duhovnicești – de exemplu, să ți se șteargă toate păcatele sau să fii drept în fața lui Dumnezeu. De aceea, credința satului nostru era că nu oricine poate să vadă cerurile deschise, chiar dacă toți își doreau asta. Puteau să le vadă numai oamenii buni, așezați, oamenii cu credință.
Așadar, trebuia să ai un fel de a fi moral, pentru a te bucura de o asemenea descoperire. Și de aici, și felul de cereri pe care ți le împlinește Dumnezeu – pentru că e firesc ca cea mai mare dorință a unui om al lui Dumnezeu este aceea de a i se șterge toate păcatele. Înțelegem astfel că miezul acestei deschideri a cerurilor nu erau cerurile în sine, ci puterea pe care o dobândeai, aceea de a putea, de fapt, să vorbești direct cu Dumnezeu. De aici și mărturiile țăranilor care spun că au văzut îngeri pogorând în timp ce cerurile erau deschise. Mie asta mi se pare tare frumos – dorul acesta de a vorbi cu Dumnezeu, un dor care este răsplătit. De aceea există atâtea momente în calendarul țăranilor noștri, pe lângă marile praznice, ale Crăciunului, Bobotezei și Învierii, când ei știau că cerurile se deschid. Sunt multe momente, pentru că tânjirea după cer era la ei neîntreruptă. De exemplu, în toată Săptămâna Luminată, țăranii știau că cerurile sunt deschise și că oricine murea atunci mergea în rai, existând unii care credeau că această perioadă ține de la Înviere și până la Rusalii. Sunt apoi praznicele Sfântului Dumitru și ale Sfântului Gheorghe și, de asemenea, cele două solstiții, de vară și de iarnă, 24 Iunie și 21 Decembrie, ambele legate de lumină – primul de cea mai lungă zi, iar ultimul de cea mai lungă noapte. Țăranii vedeau aceste momente ca fiind de cumpănă, iar pentru ei, în momentele de cumpănă ale timpului și trăirea este la maximă intensitate. Sigur că, pentru omul modern, raționalist, toate acestea par, cumva, povești.
„Eu chiar cred că cerurile se deschid”
– Dvs. ce credeți? Deschiderea cerurilor este o realitate sau dorul nespus al țăranilor după Dumnezeu?
– Din punctul meu de vedere, deschiderea cerurilor este o realitate pentru oamenii ajunși la o anumită curăție și la o putere de vedere lăuntrică, de străvedere. Eu chiar cred că cerurile se deschid, dar nu numai la soroacele pomenite din calendarul nostru liturgic. Eu cred că pentru oamenii cu rugăciune puternică, îmbunătățiți în felul lor de a trăi, cerurile se pot deschide în orice moment. În fond, noi tot timpul batem la ușa cerului și vrem să ni se deschidă, fie printr-un sfânt, fie prin anumite evenimente din jurul nostru. Suntem tot timpul în comunicare cu cerul și așteptăm ca el să răspundă la nevoile noastre serioase, nu la lucruri mărunte. Sigur că nu putem noi să exprimăm toată splendoarea care este în ceruri, despre ea vorbim metaforic. Spunem „împărăția cerurilor”, ca să înțelegem că există un loc al fericirii oamenilor în preajma lui Dumnezeu, dar e limpede că el este dincolo de lumea aceasta și prin asta e dincolo de ceruri. Asta este credința mea, dar, dincolo de credința mea, există mărturii ale deschiderii cerurilor făcute de țărani. V-am pomenit de chestionarele lui Densușianu. În ele, unii țărani spuneau că au văzut cerurile deschise cu ochii lor. La fel ca în multe alte laturi ale credinței, ca și în istoriile cu sfinți, unii credem în ele, alții nu, depinde cum te afli tu în raport cu existența sau posibilitatea existenței unei alte lumi, dincolo de cea văzută, palpabilă și măsurabilă fizic. Lumea de dincolo e o lume palpabilă cu simțuri lăuntrice, cu inima, cu mintea luminată, că tot vorbim de lumină. Dar dacă tu crezi în lumea de dincolo, crezi în împărăția cerurilor, atunci e limpede că cerurile se deschid. Ele nu pot fi închise. Cum să fie închise? Sunt închise pentru cine nu vrea să le deschidă, și deschise, pentru cei care le vor așa. Există în noi acest dor dintotdeauna, de când am fost făcuți. Dacă ne gândim, întâi a fost făcută lumina, iar mai apoi omul. Adică, noi am fost făcuți în lumină, suntem ai luminii, nu am gustat mai întâi un întuneric și abia mai pe urmă luminarea lui. Așadar, suntem ființe ale luminii, dependente de ea, și până la omul modern, care cu iluminarea electrică a ajuns să lucreze foarte mult și noaptea, am lucrat tot timpul numai în lumina zilei. Eu am lucrat în tinerețe și noaptea, în comunism se lucra în trei schimburi, și am putut să văd cum munca aceasta de noapte, în doar câțiva ani, le ofilea pe tinerele care veneau să se angajeze când împlineau optsprezece ani. Îmbătrâneau prematur, văzând cu ochii, pentru că omul nu este făcut să lucreze în întuneric.
La facere, noi am fost așezați sub cer, ca sub un cort ocrotitor și, de atunci încoace, lumina este o condiție a existenței umane. De aceea țăranul se raporta tot timpul la lumină. Pentru el, ziua nu trecea cum trece la noi, numărând orele. La el ziua era împărțită în zori de zi, amiază și apoi asfințit. Satul vedea lumea raportată la lumină și o trăia ca atare – țăranii plecau la lucru în zori de zi. Iar zorile își schimbă ora, în fiecare moment al anului sunt la altă oră, dar el se ținea de zorii zilei, nu de ceas. Într-un fel, zorile aveau pentru țărani o valoare absolută, de aceea le prețuiau foarte mult. Sigur că pentru noi, cei moderni, asta ar fi imposibil, dar putem să învățăm de la țărani atenția absolută pe care o acordau lucrurilor fine, delicate, pe care noi nu mai știm să le înțelegem și nici nu le mai prețuim. Până și pe noi ne impresionează răsăritul soarelui, splendoarea luminii care tot crește, e ceva fascinant, un început de lume, ca o nouă creație pe care o trăiești – nu doar spiritual, ci și biologic. Carnea ta simte, iar duhul se umple de lumină. Ei bine, în momentul acesta miraculos țăranii își începeau lucrul.
„Hristos vine la noi, ca lumină”
– Domnule Costion, vorbiți mult despre lumină – ce legătură este între lumina zilei și lumina dumnezeiască, „lumina necreată” cum îi spun sfinții? În multe rugăciuni ale bisericii nu există o graniță limpede între cele două – de exemplu, la Vecernie, cântăm „lumina lină” care este atât a soarelui, cât și a celeilalte lumi.
– Sfântul Apostol Ioan ne spune încă de la începutul evangheliei sale despre Hristos că „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.” Deci, Hristos vine la noi ca lumină. De aceea și cântăm la Crăciun că El ne-a adus lumina cunoștinței. Deci, Mântuitorul este o lumină a cunoașterii, dar a cunoașterii totale, nu doar raționale, așa cum înțelegem noi, o cunoaștere cu toată ființa, atât cea subconștientă, cât și cea supraconștientă, o cunoaștere cu fiecare celulă, la care ajung sfinții. Pentru noi e fascinant că în creștinism toate lucrurile capătă un conținut personal – lumina este persoană. Hristos spune despre El că este „lumina lumii”. Iar lumina aceasta, lumina-Hristos, îmbracă multe haine. În creștinism avem lumina în toate stadiile ei, chiar și în cele fizice. De la lumina dimineții, care irumpe și cuprinde lumea ca o flacără, și până la lumina plăpândă a candelelor, care luminează icoanele. Toate aceste trepte sau stări ale luminii sunt preluate și valorificate de creștinism în biserici, dar și în casele oamenilor. Uitați-vă puțin la lumina din bisericile noastre străvechi, unde razele soarelui sunt filtrate de ferestre înguste, pentru că în interior lumina vine și de la candele, dar, și mai important, de la Hristos însuși, care este mereu pe masa altarului. Cei vechi erau foarte atenți la felul în care lumina intra în biserici.
Părintele Gabriel Herea i-a uimit pe mulți savanți după ce a scris o carte despre cum biserica de la Pătrăuți este astfel construită, încât lumina să cadă în anumite perioade ale anului, în anumite locuri din ea, pe proscomidiar sau pe anumite fresce. Acum, am ajuns să facem biserici cu ferestre mari, poate pentru că a scăzut lumina noastră lăuntrică și avem nevoie de mai multă lumină de afară. Dar într-o biserică veche, nu te simți niciodată înfricoșat de întuneric, chiar dacă el este luminat de o singură candelă, așezată în fața icoanelor, pentru că lumina bisericii este lumina lui Hristos, o lumină caldă, delicată și, în același timp, pătrunzătoare. Noi pe El îl chemăm, atunci când, la ceas de seară, la vecernie, cântăm „lumină lină”, și tot la El ne gândim când vorbim de „lumina cea neapropiată”, care nu e din lumea noastră, dar, paradoxal, vine aproape de noi. E o lumină care vine de sus, odată cu nașterea lui Hristos, care Îl însoțește tot timpul și care, în cele din urmă, ajunge la oameni. E aceeași lumină care îi aureolează pe sfinți, de aceea îi pictăm în icoane cu aureolă. Cultura creștinilor este o cultură a luminii, în toate. Creștinismul este un propovăduitor al luminii, fapt care se vede limpede la Înviere, când totul se petrece în jurul luminii. Începuturile sunt însă puse la nașterea Domnului și vor continua până la sfârșitul lumii.
Gravuri de Victor A. Constantinescu și Anastase Demian
