De mulți ani n-am mai ajuns în capitala Moldovei și cred că nu m-aș fi pus la drum nici acum, dacă n-aș fi fost invitat la un eveniment dedicat consultanței agricole, organizat de Cosmin Măglaș, un clujean care bate țara în lung și-n lat, ca să-i convingă pe fermieri să solicite fonduri europene. Am descoperit un oraș frumos, curat și civilizat, o veritabilă citadelă europeană.
Palatul Culturii
Nu pot pretinde că până acum am vizitat temeinic marea urbe moldavă: am ajuns la Iași de puține ori, în timpul incursiunilor mele jurnalistice, cazându-mă seara la câte un hotel, pentru ca, a doua zi, să plec prin împrejurimi sau spre satele mai îndepărtate ale Moldovei. Să faci câțiva pași în jurul hotelului la care ai tras sau să privești prin parbrizul mașinii, casele de pe marginea trotuarelor, nu te îndreptățește să spui că ai făcut o vizită adevărată într-un oraș. Așa că abia acum, având o zi întreagă la dispoziție, aș putea spune că am reușit să explorez mai bine Iașul. Spun „mai bine”, nu „integral”. Soarele abia răsărit scaldă tot orașul odihnit (îmi place cuvântul ăsta, folosit de cronicarii moldoveni, ca să exprime starea de liniște și de tihnă de care, nu deseori, se bucura „săraca Țară a Moldovei”), între dealuri și păduri. Ieri după-amiază, când am ajuns, am luat un taxi, și șoferul mi-a ținut o mică prelegere despre inconvenientul amplasării orașului: „Nu se formează curenți de aer, iar noxele nu se ridică, nu sunt împrăștiate, zac aici”. Ca să vezi! Abia sosisem și am primit o lecție despre mediul înconjurător, la nivel local. Cert este că eu nu am prea simțit în nări cine știe ce damf de gaze de eșapament. Dimpotrivă, aerul e destul de curat și de limpede. Aș mai nota că la Iași ai șansa să-i auzi pe taximetriști vorbind și despre altceva decât despre teorii ale conspirației, așa cum obișnuiesc să o facă colegii lor din București. Dar acum e soare, un soare frumos, și nu-mi stă gândul la noxe și praf, mai ales că artera principală a orașului, care pornește din fața Palatului Culturii și ajunge până aproape de Grand Hotel Traian, este pietonală. Te plimbi în voie, la pas, fără să auzi claxoane. Palatul Culturii este, cu siguranță, clădirea emblematică a orașului. Lucrări ample de renovare i-au conferit o nouă strălucire. Nu intru să vizitez cele câteva muzee pe care le adăpostește, dar admir profilul impunător, de reședință princiară, al monumentului de arhitectură, unic în România. Lucrările de construire au durat peste 15 ani (1909 – 1925). Interesant este că splendidul imobil a fost ridicat pe locul vechiului palat medieval domnesc, din care au fost păstrate temelia, parterul și o parte din zidurile etajului. Inițial, clădirea a fost sediul unor instituții cu rol administrativ și judecătoresc (Tribunalul județean), iar în timpul regimului comunist, a primit o destinație culturală. După 2008, timp de opt ani, la Palatul Culturii au fost efectuate ample lucrări de reabilitare și renovare, fiind cheltuite peste 25.000.000 de euro. Sute de specialiști au contribuit la refacerea interioarelor și chiar a vechilor ziduri aparținând fundației vechiului palat voievodal. Cu această ocazie, a fost restaurat și acoperișul, precum și fațadele Turnului cu Ceas, care are o înălțime de 54 de m. Palatul Culturii este, drept vorbind, o splendoare arhitecturală, chiar în plan european. Stau pe o bancă și privesc în jur. Pe aleea pietonală, locuitorii au ieșit la plimbare. Mă gândesc că se bucură nu numai de soarele blând, dar și de priveliștea Palatului Culturii, simbol al orașului lor.
Epoci și stiluri
Mă ridic și o iau ușor, la pas, spre centrul urbei, fără să știu prea bine traseul. E semirătăcirea aceea la care ne dedăm când umblăm printr-un oraș pe care nu-l cunoaștem, fără să ne îndepărtăm de zonele intens circulate. Refacerea centrului istoric, în ultimii ani (unele decizii edilitare au fost contestate, cum ar fi tăierea teilor) a stimulat inițiative antreprenoriale comerciale: au apărut restaurante, terase, chioșcuri mobile cu fructe sau cu dulciuri. Chiar aproape de Palatul Culturii, descopăr un restaurant a cărei mascotă e un taur negru, confecționat din material sintetic: stai la o masă, te delectezi cu o friptură de vită și privești spre Turnul cu Ceas. Friptura și muzeele nu sunt chiar incompatibile: gătitul este, în sine, o artă, iar totalitatea meniurilor specifice unui popor formează o cultură gastronomică. Or, bucătăria, știm bine, este un atu al Moldovei! E prea devreme, însă, să mă așez la vreo terasă. Labirintul Iașului mă așteaptă. Palatul Culturii rămâne, dominant, undeva, în spate, în mijlocul unei grădini verzi, curate. În apropierea marelui edificiu, aproape ascunsă de arbori, se află Biserica Sf. Nicolae Domnesc, una dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare, refăcută în anii 1884-1904, de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, prin demolare și reconstruire pe aceeași fundație și aproximativ în forma sa inițială. După stabilirea capitalei la Iași, aici au fost miruiți și încoronați aproape toți domnitorii Moldovei, inclusiv Dimitrie Cantemir. Foarte aproape de biserică, se află Casa Dosoftei, care a adăpostit tiparnița renumitului mitropolit și cărturar, iar în prezent, găzduiește secția de literatură veche a Muzeului Literaturii din Iași. Las biserica și fosta casă a lui Dosoftei, închise în tainele de demult, pe care lucrările de renovare nu le-au risipit, și înaintez printre blocuri moderne, ridicate în timpul comunismului, pe locul unor case bătrânești. Ideologia a prevalat asupra grijii față de patrimoniul arhitectural. Construcțiile utilitariste, cu multe etaje, din beton și sticlă, acoperă un trecut urban pierdut pentru totdeauna, de regăsit numai în vechi fotografii. Asta s-a întâmplat în numeroase orașe românești. Clădirile „lumii burgheze”, dacă nu au fost suficient de trainice, pentru a fi folosite, pe mai departe, de noul regim politic instalat după 1945, au fost puse la pământ. Unele imobile au fost distruse, ce-i drept, de bombardamente sau de cataclisme naturale, dar și Dresda și multe alte orașe germane și poloneze au fost ruinate de bombe și totuși, clădirile au fost refăcute întocmai, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În România, însă, comuniștii nu au avut nicio intenție să salveze „lumea veche”, fiind prea preocupați să construiască „lumea nouă”: așa se face că, în locul edificiilor de epocă dispărute, găsim azi construcțiile de tip „cutie de chibrituri”. Iașul nu face excepție: blocurile comuniste alternează cu edificiile moștenite din epoca de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Sigur, nu mai e nimic de făcut, ce a fost nu mai poate fi readus în actualitate: dar măcar și aceste blocuri să fie bine întreținute.
„Mămuca” din vitrină
Ajung pe axul principal al orașului, în dreptul Mânăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu. Zidurile albe sclipesc în soarele dimineții. Sfântul lăcaș a fost inclus pe una dintre cele 12 rute turistic – culturale, urmând să fie investită suma de 3.267.907,36 euro (din care 2.749.998,70 euro bani europeni), pentru lucrări de restaurare și reabilitare a împrejmuirii și a unei clădiri aferente. Da, de la bugetul european au fost alocate sume uriașe pentru refacerea patrimoniului arhitectural românesc, inclusiv a celui de factură religioasă. Din ingratitudine, am ajuns să ignorăm sau chiar să negăm sprijinul decisiv pe care l-am primit de la Uniunea Europeană, după aderare, pentru a ne salva moștenirea culturală. Sunt sute de milioane de euro, dacă nu mai mult, investite de la Bruxelles, în proiecte de reabilitare a unor clădiri vechi, care, altfel, s-ar fi ruinat și ar fi dispărut de pe fața pământului. Uităm prea ușor binele făcut! Pe marginea arterei pietonale, sunt căsuțe din lemn, cu mărfuri artizanale, dar și terase unde ieșenii au venit să bea o cafea și să discute în felul lor domol, fără să ridice glasul. Numele unei patiserii mă amuză: Mămuca. Unde altundeva, decât aici, în Iași, unde a trăit și a scris marele nostru povestitor, Ion Creangă, mai poți da peste o patiserie numită simplu și elocvent, Mămuca? În vitrină, tot felul de bunătăți: poale în brâu, băscuțe cu brânză, cozonac bucovinean, iar într-un colț, o plăcintă seamănă cu chipul unei femei zâmbitoare. Cum să nu-mi vină în minte o gospodină dintr-un sat moldovenesc, frământând de zor aluatul, ca să pregătească plăcintele, să umple casa cu mirosuri îmbietoare?
Palatul Braunstein
Înaintez pe pietonală, evitând toate ispitele culinare care îmi ies în cale, la tot pasul. Dacă cedez și mă așez la o masă, gata, s-a dus naiba demersul meu exploratoriu. Calc pe pavajul nou, alături de sutele de plimbăreți. În sfârșit, și-au luat orașul înapoi, după ce, pe aici, au trebăluit echipele de muncitori, cu unelte, cu excavatoare și alte utilaje. Centrul Iașului a fost, pentru o vreme, un imens șantier. Acum e un minunat loc de promenadă, iar clădirile au fațadele renovate. Aș spune că a meritat „deranjul”, dar ce știu eu? Sunt un vizitator oarecare, neinițiat în afacerile urbei. Mă plimb, mă uit în jur și, dacă îmi trebuie informații istorice și culturale, intru pe internet și le găsesc acolo, din abundență. Trec printr-un scurt defileu de blocuri socialiste și întâlnesc, din nou, vechea arhitectură a Iașului. O clădire cu un etaj are, spre stradă, un balcon lung, cu podea din lemn și cu balustradă din fier forjat; un butuc de viță-de-vie își întinde coardele înfrunzite printre feroneria ondulată; un bărbat și o femeie stau la o măsuță, în capătul dinspre stradă al balconului. Cred că își sorb cafeaua de dimineață. Parcă stau suspendați în alt timp. Trotuarul și strada paralelă, pavată cu piatră cubică, urcă ușor spre Grand Traian Hotel. O pizzerie din apropiere exală mirosuri de aluat și cărnuri puse în cuptorul încins. Nu, nu intru, mai am de umblat! Îmi răsar în cale tot mai multe case de epocă, străzi noi, iar Grădina Copou e încă departe. Ajung, în scurt timp, la Palatul Braunstein, construit în 1914-1915, după planurile arhitectului român Horia Clejan. Edificiul arată impecabil, datorită lucrărilor de reabilitare și valorificare efectuate cu fonduri europene nerambursabile (ce vă spuneam!) și definitivate în 2021.
Piața Unirii
De aici, traversez o stradă pe care circulă tramvaiele și ajung imediat în Piața Unirii, în fața lui Grand Hotel Traian, o clădire superbă, proiectată de societatea franceză Gustave Eiffel (cel care a realizat și celebrul turn metalic din Paris), lucrările fiind coordonate de elevul și urmașul său, inginerul Fragneau. De unde știu că hotelul acesta a fost proiectat chiar de Eiffel? Ei bine, de data asta, nu mai consult internetul: informațiile sunt scrise pe un panou dichisit, accesibil tuturor vizitatorilor. Țin să remarc acest lucru: în centrul vechi al Iașului sunt prezente multe panouri informative și hărți ale orașului, cu ajutorul cărora vizitatorul se orientează și află date interesante. Se spune că orașele sunt cărți deschise, pe care le citim din mers. Ei bine, pentru o lectură reușită avem nevoie de aceste „note explicative”, expuse pe străzi. De la balconul marelui hotel construit de arhitectul francez, obișnuia Ceaușescu să își țină cuvântările, când vizita Iașiul, fără să anticipeze că o primă manifestație publică anticeaușistă ar fi fost pregătită să se desfășoare chiar în această piață, la 14 Decembrie, cu două zile înainte să înceapă Revoluția română de la Timișoara. Câțiva inițiatori au împrăștiat manifeste pentru a chema populația la miting. Se strânseseră deja oameni, dar forțele de represiune au reușit să înăbușe în fașă acțiunea. Revoluția avea să înceapă în scurt timp, în celălalt capăt al țării. În mijlocul Pieței Unirii, se înalță statuia din bronz a lui Alexandru Ioan Cuza, operă a sculptorului italian Raffaello Romanelli. Dezvelirea a avut loc în 1912, în prezența regelui Carol I și a principelui Ferdinand. Cu acea ocazie, Regele Carol I a spus: „Primul rege al României își îndeplinește o sfântă datorie către primul Domnitor al țărilor surori unite, aducând în fața acestui monument,prinosul de cinstire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă, care vă rămâne de-a pururi nestinsă în amintirea poporului”. Iată, Piața Unirii este un loc unde s-au auzit și discursuri regale, și cuvântări comuniste. Acum nu se mai aud vocile istoriei. E liniște și pace în jur: mămicile își plimbă copiii în cărucior, porumbeii ciugulesc ce găsesc pe pavaj, la terase, lumea bea sucuri și bere, iar tramvaiele uruie pe șine, încoace și încolo. Iașul „se odihnește”, după cum spuneau cronicarii moldoveni. Nu a fost mereu așa: invazii turcești și tătărești, în trecutul mai îndepărtat; refugiul din timpul Primului Război Mondial, înrăutățit de foamete și de epidemia de tifos exantematic; în 1941, în timpul regimului Antonescu, a avut loc pogromul împotriva evreilor, fiind uciși 13.000 dintre ei. Există un filon tragic în istoria Iașului, care îndeamnă la reflecție și adumbrește lumina primăverii.
Grădina Copoului
Deși nu bagi de seamă, artera pietonală pornită din fața Palatului Culturii este ușor înclinată, până la Grand Hotel Traian. De aici înainte, panta însă e mai ușor de observat, în urcuș. Mă strecor prin dreapta hotelului, pe strada Alexandru Lăpușneanu, tot pietonală, nou pavată, ca mai tot centrul vechi al urbei. E aici un alt loc plin de istorie, agrementată cu ispitele culinare ale restaurantelor care se întind de-a lungul străzii. Pe o distanță scurtă, ai șansa să citești și meniuri și expozeuri despre istoria unor clădiri de epocă. O spun fără nici cea mai mică urmă de ironie. Fac nu numai o simplă relatare, dar îmi afirm și adeziunea la acest melanj urban, din care vizitatorii își aleg ce vor: porția de istorie și cultură, din Muzeul Unirii, și/sau porția de quesadilla, din restaurantele din vecinătate. (Nu aș vrea să anticipez, dar eu am ales numai a doua porție, ca să-mi refac energia consumată mergând prin oraș…) Muzeul Unirii este prezentat publicului chiar din stradă: „Palatul a fost construit în jurul anului 1806 de familia Catargi. După 1832, a fost deținut de familia Cantacuzino-Ghica. A găzduit pentru prima dată întâlnirea unioniștilor moldoveni și a fost reședința Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (între 1859 – 1862) și a Regelui Ferdinand (1917 – 1918), aflat aici în refugiu, după ce sudul țării și Bucureștiul au ajuns sub ocupație germană și austro-ungară. În 1937, la inițiativa savantului Nicolae Iorga, aici s-a înființat Muzeul «Palatul Cuza-Vodă», care a devenit «Muzeul Unirii», în 1959”. Atâta istorie concentrată într-o clădire, nu mare, dar cu o arhitectură somptuoasă, având pe fațadă șase atlanți masivi. Un afiș lipit la panoul de comunicare al instituției mă readuce în stricta realitate: Federația Sindicală CULTURMEDIA a organizat o grevă japoneză cerând, printre altele, „deblocarea posturilor vacante și suplimentarea schemelor de funcții la instituțiile muzeale care nu își pot desfășura corespunzător activitatea, din cauza deficitului cronic de personal”. Ajung în capătul străzii, flancată mai sus de câteva chioșcuri cu carte veche, și descopăr Piața Mihai Eminescu, un spațiu larg, circulat de tot ce mișcă în oraș: pietoni, tramvaie, mașini, autobuze, biciclete. Bulevardul Carol I urcă panta Copoului, tot mai înclinată. În sfârșit, intru în Grădina Copoului: un loc odihnitor, răcoros, unde se află Teiul lui Eminescu, a cărui vârstă ar fi de aproape 500 de ani. Poetul național a petrecut aici multe ceasuri, înainte să se mute la București: „Floare de tei/Cât de curând te treci/Ochilor mei lucind/Te-i arăta pe veci”. Curățenia din oraș domnește și aici, în Copou. Să vă mai spun că la periferie e la fel: nu am văzut un pet sau o pungă în iarba înaltă de pe malul Bahluiului! Capitala Moldovei strălucește și la chip, și la suflet, împletind fericit istoria cu prezentul.
Romanian