Din istoria medicinei

• Când e vorba de boli, avem tendința să idealizăm trecutul, crezând că oamenii se descurcau și fără atâtea spitale și doctori, ca azi… O sim­plă privire aruncată spre scrierile medievale ne arată, însă, că și strămoșii noștri luptau cu boli adesea năpraznice, pe care nu puteau să le învingă. Neamul unora dintre ele trăiește până în ziua de azi •

Boli uitate

Dansul nebunilor

S-a întâmplat în anul 1418. În Alsacia a iz­buc­nit o molimă stranie, pe care autorul contem­poran al unei cronici în rime a descris-o cu ur­mătoarele cuvinte: „O boală ciudată a apărut în popor, când mul­țime de oameni au început să dan­seze ne­bu­nește și au făcut asta zi și noapte, fără oprire, până au căzut leșinați și chiar morți”. Dar nu era prima dată când se vorbea despre „furia dansului” sau „dansul nebunilor”… Încă din anul 1021 existaseră dansuri care s-au propagat ca o epidemie și care au atras părți întregi ale populației în horele lor nebunești. Mai ales co­piii au fost cuprinși de dan­sul isteric, care îi storcea de puteri. Se dansa și se chiuia nu doar prin hanuri, ci și pe străzi și în pie­țele orașelor. O petre­cere nebuneas­că, din care oamenii nu se puteau opri.

O atracție diavolească

În vara anului 1374, evenimente si­milare au avut loc și în Belgia. De data asta, cronicarul care a relatat fe­no­menul în scrierea „Magnum Chro­nikon” nu s-a mulțumit să descrie apariția acestor dan­suri ciudate, care se asemănau cu niș­te focare de epi­demie, ci le-a oferit și o in­terpretare: „În acest an a sosit din Ger­mania la Aachen o sectă ciudată, și de acolo a trecut prin Hennegau în Franța. Oameni de ambele sexe, ațâțați de dia­vol, dansau pretutindeni, ținându-se de mână, pe oriunde ajungeau, pe străzi, în case și biserici, cu sărituri mari și multe strigături și nu se rușinau niciun pic de toate acestea”. În viziu­nea istoricului belgian, lucrurile erau clare: „furia dan­sului” observată de el și de alții trebuie să fi fost un fenomen cu rădăcini spirituale. Însă acestea nu erau nicidecum bune și luminoase, ci mai de­gra­bă de natură diavolească. Ei erau denu­miți sec­tanți, deci o comunitate de credincioși care s-a desprins de biserica catolică și s-a decis pentru o cale eretică, care-i aducea pe reprezen­tan­ții săi mai aproape de pierzanie, odată cu fiecare pas de dans pe care-l făceau. Mântuirea sufletului lor a fost pusă în primejdie nu numai din cauza ereziei, ci și prin faptul că dansatorii se apropiau unii de alții mult mai mult decât o permitea decența, în ca­zul unor oameni care nu se cunoșteau și dintre care, măcar o parte erau căsătoriți. „La mij­locul verii anului 1374, ceva ciudat s-a întâm­plat pe pământ și mai ales în ținuturile ger­mane, pe Rin și pe Moselle, și anume că oa­menii au început să dan­seze și să se poarte ca tur­bații (…) Și lucrurile au luat așa o am­ploare, că în orașul Köln se găseau peste cinci sute de dansatori.    Și s-a întâmplat că o parte dintre bărbați și femei au vrut să se desfrâneze și să cadă în păcat”.

Ca mușcați de tarantulă

Ce îi punea cu atâta eficiență în mișcare pe acești oameni, numiți dansatores, chori­santes sau chorisatores, nu se poate stabili cu cer­titudine abso­lută. Totuși, există o serie de explicații logice pentru furia dansului, boala dansului, molima dansului, ciuma dansului, sau Epilepsia sal­tatoria, așa cum a mai fost numit de-a lungul timpului acest feno­men al dansului nebunesc, că­ruia în lumea germană i se mai spunea și Veitstanz, dansul Sfân­tului Vitus, numit Veit de bavarezi și sub protecția căruia se aflau și cei care urinau în pat. El a devenit patronul dansatoarelor și dansa­torilor de pe străzi, deoarece mișcările lor spasmo­dice aminteau de cele pe care oamenii le fac atunci când se străduiesc din greu să se abțină să meargă la baie.

O explicație actuală de natură medicală pentru dansul nebunilor este boala Huntington. Persoanele afec­tate de această boală ereditară și din păcate incu­rabilă a creierului fac mișcările corporale in­con­trolabile și lipsite de coordonare. Aceste tre­săriri, care amintesc de un dans nebunesc, sunt cau­zate de distrugerea progresivă a acelei părți a cre­ierului, care este responsabilă atât de controlul muș­chilor, cât și de funcțiile cog­nitive de bază. Drept rezultat, pacienții care suferă de boala Hun­tington nu numai că fac mișcări incontrolabile, dar se confruntă și cu risc crescut de demență.

Că măcar o parte din­tre dan­satorii medie­vali ai Sfântului Vitus su­fe­reau de boala Hunting­ton ar putea fi dedus din faptul că unii dintre ei aveau între 40 și 50 de ani, in­tervalul de timp în care se de­clan­șează de obicei a­ceastă afecțiune, care du­ce apoi la deces în cir­ca 15 ani. O explicație pen­tru fu­ria maladivă a dan­sului, care a fost găsită încă din Evul Mediu, e că ea ar fi fost de­clanșată de mușcătura unui păianjen otră­vitor: ta­rantula din Apulia, care este responsabilă pentru miș­cările neobișnuite pe care oameni altfel liniștiți și pașnici le executau compulsiv, rudă apro­pia­tă cu așa-numita văduvă neagră europeană de astăzi, a cărei otravă induce dureri musculare severe, de natură să provoace tulburări neuromusculare ce durează zile la rând și care se atenuează prin mișcări supravegheate de specialiști.

Vindecare cu „tarantelă”

În lipsa unor programe medicale oficiale, oamenii care sufereau de furia dansului erau tratați în Evul Mediu tot cu ajutorul dansului (principiul – „cui pe cui se scoate”), o abordare care se dovedea cel mai adesea eficientă. Asta se explică, pe de-o parte, prin fap­tul că dansul numit tarantelă aducea un pic de or­dine în spectacolele de dans haotice. Pe de altă parte, mișcarea ritmică viguroasă accelera procesul de elimi­nare a otrăvii prin transpirație și avea, așadar, în­tr-adevăr, un efect curativ.

Multă vreme, otrava a fost considerată o posibilă cauză a dansului nebunilor, și ea avea drept sursă anumite droguri halucinogene, precum măselarița, despre care se credea că se găsește în cazanele vrăji­toarelor, fiind menite să provoace o stare extatică. Și toxinele din cornul secarei au fost puse în repetate rânduri în legătură cu furia dansului.

Încă din Evul Mediu s-a discutat despre faptul că dansurile epidemice ar fi putut fi și de sorginte reli­gioasă. Și nu era vorba doar despre manifestări ca cele întâlnite în cazul anumitor secte, ci despre un fenomen care poate fi observat și în Islam într-o formă nici­decum patologică: dansul dervișilor, rotitori ai ordinului sufit, care poate produce stări exta­tice, prin    care credincioșii caută să se apropie într-o mai mare măsură de Dumnezeu prin miș­cările lor circulare.

În urmă cu circa 20 de ani, istoricul german Gregor Rohman a lansat ipoteza potrivit căreia    același lucru ar fi fost valabil și în cazul „dan­sa­to­rilor nebuni” din Germania. Cercetătorul nu­trea con­vingerea că discrepanța dintre reprezen­tările cohortelor de îngeri, care dansează în jurul lui Dumnezeu, și restricțiile meschine privitoare la dans, impuse oamenilor de fețele biseri­cești, au generat o asemenea frustrare, încât cre­din­cioșii s-au simțit separați de Dumnezeu și au dezvoltat din acest motiv acea dorința maniacală de a se rea­pro­pia de el dan­sând. Poate că nume­roase boli cu cau­ze necu­nos­cute, de azi, ascund în ele frustrări ma­la­dive. Înainte să vindeci trupul, trebuie să descui su­fletul.

Leacuri uitate

Bezoarul

Medicina este adesea pusă în legătură cu rea­li­zările tehnologice ale epocii moderne, însă multe des­coperiri cruciale au fost făcute în vremuri în­depărtate, când ea era legată de alchimie, incluzând și o anumită dimensiune magică. Tocmai asta expli­că de ce bezoarul, un medicament la mare modă în Evul Mediu,    era atât de râvnit. Bezoarele sunt de­pu­neri care se formează cel mai adesea la nivelul tractului gastrointestinal și cărora le erau atribuite proprietăți vindecătoare. Ele pot fi atât de natură organică, cât și de natură anorganică și sunt alcătuite din compo­nente alimentare nedigerabile. Aglomerările din materiale nedigerabile care se formează în stomacul păsărilor de pradă, precum și ghemotoacele de blană pe care le regurgitează pisicile, fac și ele parte din categoria bezoarelor, la fel ca și așa-zisele „pietre de stomac”, întâlnite la rumegătoare.

Un antidot

Termenul bezoar este derivat din persanul pad-zahr, care înseamnă literalmente „antidot”. Bezoa­re­le erau considerate bunuri valoroase, nu numai datorită însemnătății lor în plan științific, ci și pentru că erau încadrate în categoria remediilor magice, datorită modului în care se manifestau presupusele lor proprietăți terapeutice. În zilele noastre, moda be­zoarelor a apus, deoarece experimentele au dezvăluit, între timp, că modul în care acționează poate fi substituit de medicamente. Deși nu este întotdeauna adevărat.

Originile

Una dintre cele mai timpurii descrieri ale unui bezoar a fost făcută de medicul andaluz Ibn Zuhr (care a trăit în jurul anilor 1092-1161 și care era cunoscut în lumea occidentală și sub numele de Avenzoar), iar prezentarea lui ne permite să înțelegem multe dintre tezele despre originea bezoarului și despre modul în care poate fi utilizat. „Picatrix”, o carte des­pre magie și astrologie, din secolul al XI-lea, face, la rândul ei, trimiteri detaliate la bezoar. Scrisă inițial în arabă, sub titlul „Ghayat al-Hakim”, această lucrare a fost tradusă în spaniolă și latină, abia în secolul al XIII-lea.

Convingerea că bezoarele au proprietăți magice a apărut inițial în Orientul Mijlociu și, odată cu traducerea „Picatrixului”, a ajuns în cele din urmă și în Europa, unde au început să fie considerate un „antidot universal”, în spe­cial împotriva otrăvurilor. Deoarece frica de otrăvire era deosebit de mare, mai cu sea­mă la curțile regale, mitul privind capaci­tatea bezoarelor de a neutraliza otrava a ajuns să se bucure de o mare popularitate. În timp ce unele metode pre­su­pu­neau ingerarea directă a be­zoa­rului sau a pulberii de be­zoar, în general, aceasta se punea într-un pahar cu băutu­ră. Remediul s-a bucu­rat de popu­la­ritate până în secolul al XVIII-lea, dar apoi a dispărut odată cu progre­sele tot mai mari în dome­niul medicinei.

În cadrul unor experimente re­cente, realizate de cercetătorii din cadrul Scripps Institution of Ocea­nography (SIO) – un centru de cercetare pentru oceanografie și știința Pămân­tului, Gustaf Arrhe­­nius și Andrew A. Benson au in­trodus un be­zoar, într-o soluție pe bază de arsen.    Sur­priză totală: otrava a dispărut ca prin farmec din epru­bete.

Cumpărătorule, fii cu băgare de seamă!

Bezoarul nu a reprezentat doar un element central al istoriei medicale, ci a jucat de asemenea un rol important în istoria dreptului. În 1603, s-a derulat în Anglia „cazul Chandelar versus Lotus”. A fost un caz de drept comun, în care tribunalul a invocat caveat emptor, adică principiul conform căruia „cumpă­ră­torul trebuie să fie cu băgare de seamă”.

Cum de s-a ajuns aici?

Un bărbat a cumpărat contra sumei de 100 de lire ceea ce crezuse că ar fi fost un bezoar extras din stomacul unui animal, deci, un articol despre care se presupunea că ar fi avut puteri magice. Presupunerea s-a dovedit însă eronată și a stârnit o dezbatere pri­vind distincția dintre autentic și fals, dintre bună credință și fraudă. A indus comerciantul în mod intenționat în eroare cumpărătorul, sau și-a prea­mărit marfa, fără să-i verifice valoarea? Exchequer Court din Anglia a decis în final că negustorul nu e obligat să-i ramburseze banii clientului său, de­oa­rece nu a putut fi furnizată nicio dovadă că acesta avea cunoștință de faptul că vinde un pro­dus contrafăcut.

Acesta este cel mai vechi caz de acest tip, din dreptul comun, și precede cu nu mai puțin de 180 de ani, recunoașterea ca atare a declarațiilor frau­duloase, cu intenția de a comite o înșelăciune. De aici s-a dezvoltat, în cele din urmă, în secolul al XIX-lea, principiul „garanției implicite”, care se aplică și astăzi.

Ghinion!

Convingerea că bezoarul avea proprietăți vin­de­cătoare a început să dispară, de îndată ce oa­menii au început să facă experimente cu el. Una dintre primele testări a fost efectuată în 1567, de chi­rurgul francez Ambroise Paré. Celebrul medic mi­litar, care și-a câștigat renumele mai ales da­to­rită dezvoltării unor proteze pe care le punea inva­lizilor a pus sub semnul întrebării credințele popu­lare.    Atunci când un bucătar de la curtea regelui a fost condamnat la moarte și a preferat să fie otrăvit decât decapitat, Paré a profitat de șansa care i s-a ivit în cale. I-a administrat bucătarului un bezoar, după ce acesta luase otrava, iar    condamnatul, în loc să se vin­dece, s-a chinuit șapte ore înainte de a-și da obș­tescul sfârșit.

Bezoarul și Coca-Cola

Depunerile de acest tip pot apărea și în corpul uman, din cauza unor boli sau pot fi factorul lor declanșator. În pre­zent, bezoarele mari sunt îndepărtate de obicei pe cale chirurgicală. Cele mai mici sunt tratate endoscopic, prin esofag, fie prin ex­tra­gerea lor cu ajutorul unui instrument spe­cial, fie prin zdrobirea lor în sto­mac, urmată de eliminarea bucăților rămase cu ajutorul unor medicamente. Însă dacă bezoarele sunt încă suficient de mici, medicii încearcă mai întâi să le elimine, folosind agenți de dizolvare, care pot descompune „pietrele din stomac” și pot contribui la eliminarea lor pe cale naturală.

S-a dovedit că asta se poate face și cu Coca Cola. O analiză făcută în 2013 a identificat 24 de publicații care prezentau 46 de cazuri ale unor pacienți cu bezoare: toți au fost tratați cu Coca-Cola, băutura ajutând la descompunerea depozitelor. Doar în patru cazuri a mai fost necesară operația. Însă, din păcate, în aceste situații nu e suficient ca pacienții să bea, pur și simplu, câteva pahare de Cola. Procedura este mult mai neplăcută: tractul gastrointestinal este spălat timp de mai multe ore cu Cola, printr-un tub introdus în stomac. O mică endoscopie pare în aceste condiții mai ușor de suportat.

Concluzie

Astăzi, bezoarul nu mai este la fel de folosit în me­dicină, cum era înainte. Totuși, importanța sa în is­toria medicală nu trebuie subapreciată. Datorită rolului central pe care l-a jucat în știința farmace­u­tică, și-a câștigat locul în colecțiile de istorie naturală și în cele de rarități. Și chiar dacă oamenii nu mai cred astăzi în abilitățile sale magice, bezoarul își păstrează încă locul în marea lume a fantasy-ului (a se vedea Harry Potter) și a romanelor istorice. Există încă multe lucruri pe care le putem învăța despre bezoar – iar faptul că poate elimina arsenicul este    în sine ceva magic.

Date verificate despre bezoar

Bezoarele sunt depuneri nedigerabile din tractul gastrointestinal al animalelor și oamenilor. Tipurile de bezoar folosite odinioară în medicină proveneau mai ales din organele digestive ale rumegătoarelor, între care se numărau oile, caprele sau bovinele, dar au fost utilizate și ghemotoacele de păr ale pisicilor și bezoarele care proveneau de la păsă­rile de pradă.

Dacă bezoarul rămâne în tractul digestiv o perioadă lungă de timp, el de­vine rotund sau capătă forma unui ou, și în jurul său se formează o crustă tare, care este adesea netedă. Atunci capătă numele de piatră de bezoar (sau „piatră de stomac” ori gastrolit).

La rumegătoare, bezoarele se for­mea­ză din cauza permanentei răsuciri a bolului alimentar. Pe parcursul acestui proces, fibrele vegetale se contopesc. În cazul păsărilor, putem găsi înăuntrul lor printre altele oase, pene sau cruste de insecte alcătuite din chitină, oase de peș­te, cochilii de crab și de scoici, coji de ouă și cochilii de melc, dar și bucă­țele de plastic și de metal. Ghemo­toa­cele de păr ale pisicilor conțin în prin­cipal propriul lor păr, pe care îl ling și îl înghit în timp ce se toaletează, pre­cum și resturi nedigerabile de pradă.

Și la oameni se regăsesc diferite tipuri de bezoa­re. Ele sunt clasificate în funcție de materialul din care sunt făcute: fitobezoarele sunt cele mai comune și constau din material vegetal nedigerabil, cum ar fi fibre, coajă și semințe de fructe și legume. Tri­cho­bezoarele sunt un amalgam de fire de păr parțial di­gerate. Fitotrichobezoarele constau din fibre vege­ta­le și fire de păr. Bezoarele medicamentoase se for­mează din reziduuri colmatate de medicamente (de exemplu, din antiacide). Lactobezoarele sunt făcute din proteine ​​din lapte și pot apărea la sugarii alăptați.

În medicina tradițională, bezoarele erau folosite împotriva otrăvirilor de tot felul, inclusiv a otrăvirii cu ciuperci: oamenii le ingerau sub formă de pulbere sau adăugau o piatră de bezoar în băutură. Erau, de asemenea, prelucrate sub formă de bijuterii, putând fi apoi atârnate de un lanț și înmuiate într-un vas de băut.

Medicina populară recomanda ca pulberea de bile de bezoar să fie ingerată în zori, pentru a com­bate ciuma, febra, epilepsia, hidropizia, stomacul deranjat, amețelile și senzațiile de înțepătură la nivel abdominal. În caz de durere, bilele erau fixate pe zona afectată. Se pare că durerile de cap erau tratate prin fumigații cu pudră de bezoar.

Printre utilizările magice ale bezoarelor se numă­rau influențarea vremii, protecția împotriva spiritelor și ajutorul în cazul fenomenelor naturale.