E înalt, frumos, cu tâmplele cernite. Dacă nu ar fi reverenda și crucea pe care o poartă la piept, aș putea ușor să mi-l închipui, muncind pământul, pe o preerie americană, crescându-și copiii și mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Asta au făcut strămoșii lui, patru generații la rând, care s-au născut și au crescut în locul unde el slujește ca preot de 31 de ani: sudul Californiei, odinioară „wild west” (vestul sălbatic). Doar că ei au fost protestanți „white, anglo-saxons and protestants” (albi, anglo-saxoni și protestanți), în vreme ce părintele Josiah Trenham este ortodox, nu prin naștere, ci prin convingere. O convingere la care a ajuns după un drum lung, străbătut în tinerețe, un drum pe care a căutat cu multă hotărâre adevărul, credința în Dumnezeu. 31 de ani s-au scurs de la convertirea lui. În răstimp, Domnul i-a dat zece copii, cinci nepoți și o râvnă inepuizabilă.
Binecuvântare cu fulgere
Niciodată nu s-ar fi închipuit sărutând mâna unui preot ortodox. De altminteri, în biserica presbiteriană, acolo unde el a crescut, nici nu poate fi vorba de preoție. Părintele Josiah a venit pe lume în Glendale, o localitate din sudul însorit al Californiei, pe 6 octombrie 1967, într-o familie de americani credincioși. Avea doar opt ani când s-a întâlnit cu ortodoxia, iar acea primă întâlnire i-a rămas în inimă până astăzi. Juca basseball cu Paul, un bun prieten, care era grec ortodox și care l-a dus la o liturghie din biserica sa. Totul era neobișnuit acolo, și slujba, și icoanele, și cântarea, și tămâia, și altarul, și catapeteasma. O nouă lume se deschidea în fața ochilor și inimii sale. La sfârșitul liturghiei, a mers împreună cu prietenul său să primească anafora și, așa cum se întâmplă în ortodoxie, a sărutat mâna preotului. Și atunci, chiar în clipa când a sărutat mâna preotului care l-a binecuvântat, a fost copleșit de harul care izvora din ea. „A fost de parcă fulgere ieșeau din gura mea. Încă pot să văd acea zi și acum cu ochii minții. Pășeam spre ieșirea din biserică, ușile erau deschise, soarele dimineții pătrundea prin ele, parcă îl văd și acum, iar eu m-am oprit, atât eram de uluit de tot ceea ce mi se întâmplase. Cred că Hristos a venit atunci și m-a găsit… A fost o revelație care m-a șocat și pe care nu am înțeles-o decât zece ani mai târziu.”
„Americanii vin la slujbele ortodoxe și apoi nu mai pot pleca”
Avea optsprezece ani, iar doi frați ai celei care acum îi este soție erau proaspăt convertiți la ortodoxie. De la cel mai în vârstă, medic stomatolog, a primit cadou primele cărți ale părinților răsăriteni. Una dintre ele, scrisă de Mitropolitul Kalistos Ware, profesor la Oxford și unul dintre marii savanți britanici convertiți la ortodoxie, era o culegere de citate din marii sfinți ai răsăritului. „Cartea m-a atins, profund”, îmi spune părintele Josiah, apăsându-și palma mare pe inimă. Nu i-a fost ușor. Familia lui era protestantă, viu implicată în credință, cea a soției la fel. Iar el începea să se desprindă de religia a patru generații de americani, să plutească spre o mare cu totul necunoscută, la al cărui capăt întrezărea o lumină cum nu mai văzuse până atunci – „La început, familia mea nu m-a sprijinit în drumul meu, dar apoi, mama, sora și fratele meu au devenit și ei ortodocși”. Călătoria a durat cinci ani lungi, răstimp în care a început să meargă cu soția la vecerniile bisericilor ortodoxe aflate în zonă, iar slujbele l-au fermecat. Duminică de duminică a continuat, ca orice protestant râvnitor, să participe și la slujba bisericii sale, dar, cu timpul, și-a dat seama că se simțea mai aproape de vecerniile ortodoxe, decât de slujbele la care mergea toată familia sa. „Am sfârșit prin a ne îndrăgosti, pur și simplu, de vecerniile ortodoxe. Prezența lui Dumnezeu din biserica ortodoxă, puterea sfintei liturghii, ne-au convertit, în ciuda neputințelor omenești. E ca în cuvântul Sfântului Apostol Pavel către corinteni, care le spune ce se întâmplă atunci când un necredincios vine la o liturghie ortodoxă – «cele ascunse ale inimii lui se învederează şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi.» Asta s-a întâmplat și cu mine și soția mea. Am mers la slujbele ortodoxe și am simțit prezența lui Dumnezeu în ele. Niciodată nu mai simțisem așa ceva înainte. Sigur, slujbele noastre protestante erau frumoase. Avem cântări frumoase, mama mea, de pildă, a cântat toată viața pe Broadway, dar și în corul bisericii, avem și predici extraordinare, dar în sfânta ortodoxie am avut o experiență complet diferită – prezența lui Dumnezeu, Euharistia, Sfintele Taine ne-au schimbat viața. Iar când ceilalți membri ai familiei au venit și ei la slujbe, au trăit aceleași lucruri. Am văzut asta de sute de ori, timp de trei decenii, de când sunt preot – americanii vin la slujbele ortodoxe și apoi nu mai pot pleca”. Pe drum a avut și o călăuză. Nu un părinte, ci o maică, de origini ucrainene, care viețuia la o micuță mânăstire ortodoxă, aflată nu departe de casă. Ea a fost maica spirituală a întregii sale familii, cea care l-a inițiat în credință și care veghează și acum asupra lui și asupra copiilor, deși are nouăzeci de ani. La capătul celor cinci ani, Josiah a cerut să fie primit în biserica ortodoxă, unde a fost și hirotonit preot. „A fost cea mai importantă decizie din viața mea. O decizie pe care am luat-o inspirat de Duhul Sfânt, cel care aduce oamenii în biserică”. Astăzi, părintele Josiah Trenham este nu doar un convertit de la protestantism la ortodoxie, ci și un teolog ortodox important, cu un doctorat luat la Universitatea din Durham, și, mai important decât orice, un propovăduitor fierbinte al lui Hristos, în mijlocul unui stat american foarte secular – California, cel mai bogat stat din SUA, patria Hollywood-ului și a programatorilor miliardari din Silicon Valley.
– Părinte Josiah, oamenii din lumea de azi sunt asaltați din toate punctele cardinale de provocări care le fură liniștea: crize, războaie, epidemii, progresul fără precedent al tehnologiei… Ar trebui un preot să fie preocupat de toate acestea sau lucrarea lui este doar slujirea liturghiei și învățătura evangheliei?
– În lumea de azi, preotul trebuie să fie un om implicat și în credință, și în provocările vieții. Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea sa despre preoție, cea mai importantă din toate timpurile scrisă pe acest subiect, spune că pentru ca preoția să fie lucrătoare, trebuie ca preotul să studieze atât Scripturile, cât și cultura în care el trăiește. Pentru că el nu va putea să ia credința, căreia îi este dedicat, și să o aplice culturii, pentru a salva suflete, decât dacă le cunoaște pe amândouă. Să știți că nu poți salva ceea ce nu iubești. Dacă nu studiezi cultura lumii în care trăiești, cultura pe care o traversează frații și surorile tale, mai tineri sau mai bătrâni decât tine, cum le vei oferi sfaturi practice pentru mântuire? Noi ar trebui să pășim alături de credincioși, pentru ca ei să ne poată urma, ajutându-i, în acest fel, să găsească acea cărare îngustă care duce la viața veșnică. Să fim în stare să le spunem – „Urmați-mă, așa cum și eu îl urmez pe Hristos!” Suntem „părinți”, nu există niciun cuvânt mai frumos prin care credincioșii să își numească preoții – ce părinte nu este preocupat de ceea ce fac fiii și fiicele lui, în viața de zi cu zi? Asta nu înseamnă că fiecare preot va fi pregătit să și vorbească public despre toate problemele lumii în care trăiește, pentru că fiecare om are darurile sale. Important este însă să le cunoască.
„Fă ca mașina să îți devină chilie”
– Credeți că noi, creștinii ortodocși, vom găsi o cale să îl urmăm pe Hristos și în acest mileniu al treilea, atât de tulburat și de tulburător?
– Cu siguranță că vom putea. Știți că Sfântul Apostol Pavel folosește foarte des două cuvinte despre viața creștinului – „în Hristos”. Pentru el, un creștin era un om încorporat în Iisus prin botez, un om care trăiește organic în uniune cu Hristos. Aceasta este viața creștină. Nu doar pentru părinții filocaliei, ci pentru fiecare dintre noi, aceasta este temelia vieții creștinilor. Dacă păstrăm și adâncim comuniunea aceasta cu Hristos, nu vom trăi ca indivizi izolați, care se apropie de Mântuitorul doar duminica, la biserică, sau în alte câteva rânduri. Asta nu e viața creștină. Viața creștină înseamnă să faci totul pentru slava lui Dumnezeu și în numele lui Iisus Hristos, chiar și când mănânci sau bei. Să ne rugăm neîncetat, cum le spune Sfântul Pavel tesalonicenilor, asta este viața creștină. Este posibil pentru noi, astăzi, așa cum a fost posibil întotdeauna, în orice perioadă. Asta nu înseamnă că va fi ușor să facem asta în metropolele noastre ultra-aglomerate. Să-L iubești pe Dumnezeu este cel mai greu lucru pe care un om poate să îl facă în viață. Dar este și cel mai important lucru pe care îl poate face omul pe pământ. Lucrurile importante sunt grele. Ar trebui să ucidem ideea aceasta a căutării lucrurilor ușoare. Tot ceea ce poți să faci ușor nu înseamnă nimic. Eu trăiesc în California, toată viața mi-am trăit-o în Los Angeles, înconjurat de 22 de milioane de oameni. Și eu, și credincioșii mei, și dumneavoastră ne petrecem viața foarte mult în trafic. Este un timp imens pe care poți să-l pierzi sau un timp pe care poți să-l câștigi – mașina îți poate deveni chilie. Și să o folosești pentru rugăciune, tot așa cum își folosește călugărul chilia. Poți să te și rogi pentru cei care sunt prinși în trafic în jurul tău și să schimbi astfel tehnologia automobilului, care este impersonală. Conducem în niște containere de metal, identificate prin numere, fără să vedem, de obicei, fețele celorlalți șoferi. De aceea și conducem cum conducem, pentru că nu ne gândim că, de fapt, interacționăm în trafic cu alți oameni, nu cu mașinile lor. Ne gândim doar că un container de metal se poate lovi de un alt container de metal. Dar dacă respingem asta și alegem să-L urmăm pe Hristos, chiar în mașina noastră, și să stăm acolo cu El, atunci mașina poate să devină un loc în care să ne sfințim viața. Nu trebuie să fim niciodată sclavii tehnologiei, ci să ne folosim de ea, pentru a ne păstra umanitatea.
– Putem face asta și cu telefonul mobil inteligent?
– Absolut. Am și gândit trei căi practice, prin care credincioșii mei să-și păstreze umanitatea în fața telefoanelor mobile inteligente. În primul rând – nu dormi niciodată cu telefonul tău. În al doilea rând – nu lua telefonul cu tine atunci când te întâlnești cu oameni dragi ție. Avem multe date acum, care sugerează că telefonul mobil a devenit, de fapt, o parte a mâinii noastre. Și că un om obișnuit își atinge telefonul mobil, în medie, de 2617 ori pe zi! În fiecare zi! Conexiunea aceasta invadează cele mai delicate spații ale comuniunii umane. De aceea, să nu vă aduceți niciodată telefoanele în biserică. Chiar dacă îl închizi, tot vei avea tendința să îl atingi, chiar și în biserică. Cel mai bine este să îl lăsați în mașină când mergeți la biserică. Eu îl închid într-un dulăpior. E foarte important să ai perioade de timp când nu folosești deloc telefonul mobil, astfel încât să fii tu cel care îl folosești cum vrei și când vrei, în loc ca telefonul să fie cel care te folosește pe tine. Acesta este un lucru foarte important.
„Am botezat șase sute de oameni care au dorit să devină ortodocși”
– Părinte Josiah, la final aș vrea să vă întreb cum vedeți dumneavoastră viitorul ortodoxiei, atât în SUA, cât și în restul lumii? Acum trei ani, i-am luat scriitorului Rod Dreher un interviu pentru Formula AS, iar el îmi spunea că salvarea Americii va veni din țările din Europa de Est, pentru că SUA nu au trecut niciodată prin teroarea ideologiilor absolutiste, și de aceea nu știu cum să le facă față, pe când noi, esticii, nu doar că am trecut prin iadul comunist, ci i-am și supraviețuit.
– Îl cunosc pe Rod și îi respect munca, este un jurnalist foarte talentat, pentru mine, volumele sale, „Opțiunea Benedict” și mai recentul „Să nu trăim în minciună”, sunt contribuții majore pentru scena intelectuală din America. El are ceea ce mulți ar putea numi o viziune pesimistă asupra a ceea ce se întâmplă în țara noastră și asupra unei posibile recuperări. Înțeleg de ce a ajuns la o astfel de viziune. Dacă m-ați fi întrebat asta înainte de pandemie, probabil că aș fi împărtășit pesimismul lui Rod Dreher legat de ceea ce se întâmplă în Vest. Dar vă spun, ca preot care evanghelizează, că interesul exploziv arătat ortodoxiei și bisericii noastre, interes care a urmat imediat după pandemie, mi-a revoluționat cu totul felul în care privesc viitorul. Eu slujesc în parohia mea de 26 de ani. În tot acest răstimp, noi am avut cateheze dedicate, prin care îi aduceam în biserică pe toți cei care doreau să devină ortodocși. Și eram obișnuiți ca, în fiecare an, să primim 20-25 de catehumeni, să avem grijă de ei în fiecare săptămână, să le găsim nași, iar după un an, să îi primim în biserică prin botez. Acum vin la noi, în fiecare an, peste o sută! Chiar în acest post, am botezat 110 credincioși. Deci, de patru ori mai mult decât se întâmpla înainte de pandemie ! Numai eu am botezat șase sute de oameni, care au dorit să devină ortodocși. Și asta se întâmplă încă de acum patru ani, de când a izbucnit pandemia, și nu văd niciun semn că această sete de credință s-ar diminua. Să știți că Duhul Sfânt îi caută pe oameni și nu se dă niciodată bătut. Într-o zi, cunoașterea lui Dumnezeu va acoperi pământul la fel cum valurile acoperă marea. Aceasta este promisiunea profeților. Noi, preoții și biserica, nu ne-am schimbat deloc în pandemie, s-a schimbat însă cultura. A apărut moartea… Iar moartea, trăită public, este, totodată, și moartea secularismului. Frica te împinge spre Dumnezeu. Secularismul prosperă doar atunci când poate ascunde moartea, când reușește să ne facă să nu mai vorbim despre ea. Pentru că elitele seculare nu au niciun răspuns în fața morții. Nici nu pot vorbi despre ea. Doar biserica are un răspuns în fața morții pentru că doar Hristos a cucerit-o. A fost singurul! A intrat în luptă și s-a confruntat cu moartea, la fel ca orice alt muritor. Toți cei de până la el, chiar și profeții, chiar și Moise, au înfruntat moartea și au pierdut. Doar Hristos a înfruntat moartea și a omorât-o.
Foto: părintele Josiah Trenham
Romanian