Supercentenarii – enigma oamenilor matusalemici

• Predispoziție genetică sau viață sănătoasă? •

În Biblie se spune că Matusalem ar fi trăit până la 979 de ani. Niciun om nu ajunge în realitate atât de bătrân, dar Camelo Flores din Bolivia, care s-a născut pe 16 iulie 1890, a trăit, totuși, până la 123 de ani. Adică, cu doisprezece ani mai mult decât cel mai bătrân american, Alexander Imich, care a murit la 111 ani. Dar pentru vârsta lui Flores nu există dovezi in­con­tes­tabile, ca în cazul franțuzoaicei Jeanne Calment, care s-a stins din viață în 1997, la 122 de ani și 164 de zile. Cea mai vârstnică per­soană din lume este în prezent spanio­loaica María Branyas Morera, născută la 4 martie 1907, în Sta­tele Unite, și care a împlinit în luna Mar­tie 117 ani.

Din legendele celor ajunși la vârste matusalemice

Despre mulți oameni s-a spus că ar fi avut parte de o viață semnificativ mai îndelungată. Contemporanii englezului Thomas Parr au susținut că acesta a murit în 1635, la vârsta de 152 de ani, germanul Martin Kaschke ar fi murit, potrivit surselor, în 1727, la 117 ani, Joseph Brunner ar fi trecut la cele veșnice în 1827, la vârsta de 120 de ani, iar Therese Fiedler von Hül­sens­tein, decedată în 1876, ar fi trăit cel puțin 119 ani…

Certificatele de naștere care ne ajută să facem distincția între miturile despre bătrânii ajunși la vârste matusalemice și realitate, au apărut în multe țări abia din secolul al XIX-lea. Prima persoană despre care se știe în mod cert că a trăit până la 110 ani a fost olandezul Geert Adriaas Boomgard. El s-a născut în 1788, în Groningen, unde a și mu­rit în 1899. Iar Margaret Ann Neve, care a venit pe lume în Guernsey, în 1792, și a de­cedat în 1903, a devenit prima femeie despre care avem dovezi că a trăit 110 ani. Delina Filkins din New York a murit în 1928, la vârsta de 113 ani, și a deținut acest record de longe­vitate timp de 50 de ani. Dar chiar și în secolul al XX-lea, au fost înregistrate re­corduri care s-au dovedit în cele din urmă false. În 1980, cartea Guinness World Records l-a numit pe americanul Charlie Smith cea mai vârstnică persoană din lume. Acesta pretinsese că a împlinit 137 de ani și că este ultimul sclav ame­rican rămas în viață, după ce, în 1854, a fost adus în Statele Unite de comercianții de sclavi din Africa. Un document datând din același an părea să-i confirme spusele. Însă la scurt timp după aceea, a ieșit la iveală cer­tificatul de căsătorie al lui Smith, din care reieșea că vârsta sa reală era de 104 ani.

Unele presupuse recorduri de longevitate se înscriu în același registru din care fac parte și presupusele dovezi foto, menite să ateste existența extratereștrilor, prezentate de adepții fenomenului OZN pentru a dis­părea, apoi, în condiții neclare: indoneziana Tu­rinah Masih Sehat Sehat a devenit, de exem­plu, renumită în 2010, când a susținut că are 157 de ani. Însă ea își distrusese actele în 1965, pentru a evita să ajungă la închisoare, sub acuzația că ar fi fost comunistă… Cuba­neza Juana Bautista de la Candelaria avea, în schimb, o carte de identitate care părea să ateste că s-a născut în 1885. Dar documentul s-a dovedit un fals grosolan. Se putea recu­noaște cu ușurință că numărul 1885 fusese scris deasupra celui care indica anul 1913.

Sănătoși până la adânci bătrâneți

În cazul câtorva mii de oameni, există totuși dovezi că au trăit peste 110 ani și nu este exclus ca și mulți alții să fi dus vieți la fel de înde­lun­gate. Aceste persoane deosebit de longevive au captat atenția oamenilor de știință. Oare stilul lor de viață, mediul în care au trăit și genele lor ar putea dezvălui infor­mații care i-ar putea aju­ta și pe alții să trăiască mai mult?

Cele mai vârstnice femei sunt în general mai longevive decât cei mai vârstnici bărbați. Oamenii de știință ex­plică acest fenomen, in­vocând aceleași motive ca cele care determină speranța medie de viață, care este de asemenea mai mare, în cazul femeilor.

Din perspectivă biologică, aceste diferențe sunt puse pe seama hormonilor masculini, care pro­voacă uzura mai rapidă a organismului. Un argu­ment în acest sens este acela că eunucii, care au un deficit de testosteron, trăiesc în medie mai mult decât bărbații potenți. Hormonii de creștere și hor­monii sexuali masculini reduc, așadar, durata de via­ță. O altă teorie susține că menstruația le-ar per­mite femeilor să elimine poluanții, metalele grele și fierul din organism. În plus, se spune că femeile ar fi mai bine protejate împotriva bolilor ereditare și a decesului prematur, întrucât moștenesc câte două copii ale cromozomului X.

Teoriile de natură sociologică și psihologică dau mai degrabă vina pe distribuția tradițională a rolurilor de gen. Bărbații ar avea de suferit din cauza unor activități care le afectează organismul: ei își consumă energia pentru a-și putea întreține familia, se aleg cu răni în urma războaielor, prestează munci periculoase, care le pot afecta sănătatea pe termen lung, se duc mai rar la medic atunci când sunt bolnavi și fumează și beau mai mult.

Unde trăiesc cei mai bătrâni oameni?

Majoritatea centenarilor provin din state bogate, din Europa, din SUA și din Japonia. În țările în curs de dezvoltare sunt consemnate puține recorduri de lon­gevitate – și chiar și asupra acestora planează anu­mite incertitudini. Regiunile montane din China, Azerbaidjan și alte zone ale Caucazului, sunt renumite de secole pentru numărul mare al locuitorilor care au ajuns la vârste extrem de înaintate, iar Abhazia este cunoscută, la rândul ei, pentru moșnegii și bunicuțele sale nemaipomenit de bătrâne.

Însă informațiile provenite din aceste regiuni sunt în multe cazuri discutabile. În 1973, ciobanul Shirali Muslimov din Azerbaidjan, a pretins, de exemplu, că are 168 de ani. Dar el nu a putut prezenta drept dovadă un certificat de naștere, ci doar un pașaport emis în 1939, potrivit căruia s-ar fi născut în 1805.

Multe persoane vârstnice trăiesc, de asemenea, în provincia Nuoro, din Sardinia, precum și în insula Oki­nawa și municipiul Kyotango, din Japonia. Cau­zele recordurilor de longevitate înregistrate în țările industrializate sunt probabil similare celor care expli­că și nivelul speranței de viață, care este, la rândul său, foarte ridicat. Cine se naște astăzi în Spania, Germania sau în Olanda are din punct de vedere statistic mari șanse să trăiască cu 20 de ani mai mult decât stră­bunicii săi – speranța medie de viață depășește aici 80 de ani. Prin contrast, aceasta nu ajunge nici măcar la jumătate în țări precum Bangladesh sau Tanzania. În Germania, speranța medie de viață s-a dublat din 1880 până în 2007. Mai mult: bărbații trăiesc acum în medie 76,6 ani, în loc de 35,6, iar femeile ajung chiar și la 82,1 ani, în loc de 38,5. Speranța de viață crește în fiecare an, cu câte trei luni. Motivele    sunt, incon­testabil, legate de progresele medicale și de o mai bună igienă, precum și de condițiile de muncă mai sănătoase.

O bază insuficientă de date

Serviciile medicale inadecvate, bolile, alimen­tația deficitară, lipsa educației, războaiele și condi­țiile precare de igienă, se numără printre factorii care explică de ce doar puțini dintre reprezentanții lumii a treia trăiesc până la 100 de ani, proporția centenarilor de aici fiind cu mult mai mică decât ​​în țările industrializate. Jeanne Calment n-ar fi ajuns niciodată la venerabila vârstă de 122 de ani dacă s-ar fi înecat în urma unui tsunami.

Un rol important îl joacă și lipsa unei baze de date. În țările industrializate, data nașterii și a dece­sului sunt înregistrate cu meticulozitate, însă acest lucru nu se întâmplă și în Congo, în Cambodgia sau printre indigenii yanomami din bazinul Ama­zo­nu­lui.

Dar condițiile mai bune de trai caracteristice țărilor industrializate nu explică întru totul de ce reușesc unii oameni să ajungă la vârste extrem de înaintate. O dovadă în acest sens sunt centenarii din Pakistan sau din Caucaz, regiuni ai căror locuitori sunt departe de a beneficia de servicii medicale com­­plexe și de o bună igienă. Și totuși, „bat” suta de ani.

Predispoziție genetică?

Oamenii de știință de la Universitatea din Bos­ton au comparat materialul genetic al celor extrem de bătrâni cu cel al „bătrânilor obișnuiți”, și au descoperit în genomul lor 150 de diferențe. În plus, aceste mutații cuprind și 19 caracteristici genetice împărtășite de mulți dintre cei ajunși la vârste ex­trem de înaintate. Unele dintre aceste carac­teristici sunt cunoscute drept factori generatori ai unor boli specifice vârstei a treia.

Supercentenarii reușesc, însă, cumva să iasă din schema generală a predispozițiilor genetice. În cazul „oamenilor normali”, baza genetică joacă un rol doar în proporție de circa 20%. Mult mai im­portant este stilul de viață: cei care nu fumează, mă­nâncă sănătos și cu măsură, beau doar puțin alcool și fac totodată exerciții fizice regulate, dar nu exa­gerat de intense, creează premisele necesare pentru a trăi peste 80 de ani – dar nu și peste 100. Super­centenarii nu numai că trăiesc foarte mult, dar se și îmbolnăvesc rar. Asta, deși au și ei gene aso­ciate anumitor boli, la fel ca oamenii care mor mai de­vreme. Datele genetice care determină longe­vitatea prevalează, însă, probabil, asupra genelor care in­dică predispoziția de a suferi de anu­mite boli. Una dintre centenare purta, de exemplu, „gena cance­rului de sân”, BRCA-1. Persoanele aflate în această situație tind de regulă să dezvolte cancer de sân din al patrulea deceniu de viață – dar nu și ea. De ce? Rămâne o enigmă.

O viață sănătoasă?

Deosebit de mulți dintre cei ajunși la vârste extrem de înaintate trăiesc pe insula greacă Ikaria, în Sardinia și în insula japoneză Okinawa. Oamenii din aceste regiuni au câteva lucruri în comun. Rata bolilor cardiovasculare este foarte scăzută. Chiar și oamenii extrem de bă­trâni continuă să muncească și să locu­iască în propria gos­po­dărie. O treime din­tre ei trăiesc în sâ­nul familiei și doar unul din trei centenari ne­ce­sită îngrijire. A­cești oameni, ajunși la vârste extrem de îna­intate, nu se dis­ting, așadar, doar prin longevitate, ci și prin faptul că ei continuă să fie sănătoși și au­tonomi și în ultima etapă a vieții. Trăiesc mai ales în comu­ni­tăți sătești, nu dispun de tehnologie medi­ca­lă modernă și nici nu se duc regulat la medic.

Elemente comune

Oamenii foarte bătrâni din societățile tradi­ționale au în comun faptul că fac mișcare, își duc traiul într-un mediu social similar și au o alimentație asemănătoare. Mulți dintre ei sunt, de exemplu, păstori și fermieri din regiunile montane. Acești oameni muncesc fizic în aer liber în fiecare zi și au făcut acest lucru încă din co­pi­lărie. Posibi­li­tă­țile de a-și ale­ge calea în viață sunt limitate. Când sunt bol­navi, apelează la remedii și la me­tode transmise pe cale orală, ca­re se înscriu în ca­tegoria celor naturiste. Dieta lor constă din pro­duse agricole și can­tități reduse de carne. Ei con­sumă foarte rar ali­mente produse industrial și mă­nâncă, în schimb, roșii, cartofi și mazăre culti­vate în propria gră­dină.

Văile Caucazului, mun­ții Sardiniei și satele din Ithaca se aseamănă: ele au un mi­croclimat blând, o bucătărie regio­nală săracă în carne și bo­gată în fructe și legu­me și un stil de viață lip­sit de stresul marilor ora­șe moderne. În Sar­dinia, dieta este, de exemplu, cea me­diteraneeană, pe care o recomandă cu atâta căldură nutriționiștii: pâine din cereale in­tegrale, brânză de oaie și de capră, măsline, do­vle­cei, ceapă și legumi­noase, oregano și roz­marin, ocazional pește și mai rar carne de miel, de capră sau de porc. În Caucaz, la ordinea zilei sunt tocănițele de legume, mere­le, rodiile, măs­linele, usturoiul și verdețurile proaspete, la care se adaugă untul topit, iaurtul, brân­za feta și laptele bătut.

Pur și simplu, nu se îmbolnăvesc

Oameni foarte bătrâni au trăit în toate socie­tățile și de-a lungul tuturor secolelor. Mulți din­tre membrii familii­lor centenarilor trăiesc, la rân­dul lor, până la adânci bă­trâneți, ceea ce sugerează o predis­po­ziție genetică. Cam­­pioana americană Rosa­bell Zielke Fenstemaker a murit în 2005, la vârsta de 111 ani. Mama ei, Mary P. Romeri Zielke Co­ta, s-a stins din viață la aceeași vârstă, în 1982. Surorile lui Rosabell, Edna, Edith și Marjorie, au trăit și ele până la 99, 100 și respectiv 102 ani. „Matusalemicii” din țările in­dustrializate contrazic însă ipoteza potrivit căreia lon­ge­­vitatea e determinată de predispoziția gene­tică la nivelul unei anumite etnii. Deși în Statele Unite trăiesc, proporțional vorbind, mai mulți oameni extrem de longevivi, decât în Uganda, între aceștia se numără mulți hispanici, afro-ameri­cani, cetățeni americani cu ră­dăcini japo­neze și ame­rin­dieni.

Supercentenarii încal­că regulile îmbătrânirii. În mod normal, cancerul, demența, Alzhei­merul, Par­kinsonul și bolile de inimă se numără printre bolile care se întâlnesc frecvent în fazele târzii ale vieții. Dar nu și în cazul celor extrem de bă­trâni: de la vârsta de 85 de ani încolo, nu­mărul bolilor de care suferă aceștia se reduce – apoi ei par să îmbă­trânească mai încet decât vârstnicii obișnuiți și să fie feriți de bolile tipice vârstei a treia. Ba, unii dintre ei chiar par să ia în râs regulile unei vieți sănătoase, me­nite să ne asigure un trai în­delungat: Jeanne Cal­ment a trăit până la 122 de ani, deși a băut din belșug vin de Porto și a fumat de două ori mai mult decât o mare parte dintre oa­menii care duc o viață sănă­toasă.

Și în România există zone cu oameni extrem de longevivi

În România, speranța de viață a femeilor era în 2023 de 76,6 de ani, iar cea a bărbaților, de 69 de ani. Recensământul din 2021 a arătat că, la acea dată, din popu­lația to­tală de 19,053 de milioane de locui­tori, doar 102.000 de persoane erau trecute de 90 de ani. Cu alte cuvinte, doar 0,5 din populație. Există însă și regiuni ale României în care lucrurile se pre­zintă complet diferit. Potrivit datelor statis­tice ale Primăriei Mân­zălești, din Valea Slă­nicului, nu mai puțin de 40 dintre cei 2.000 de locuitori care tră­iesc aici au vârste de peste 90 de ani, ceea ce reprezintă circa 2% din populație – deci, de patru ori mai mult decât media națională a României. De altfel, întregul ținut al Buză­ului se distinge prin numărul mare al celor care au ajuns la vârste deo­sebit de înaintate. La fel ca în mul­te dintre celelalte regiuni ale lumii, în care oamenii trăiesc foarte mult, și cei de aici duc un stil de viață sănătos, con­sumă multe alimente pro­duse în pro­pria grădină, au parte de aer curat, fac multă miș­care și sunt deosebit de apropiați de natură.